"Ma duc sa iau puterea"

„Ma duc la Bucuresti sa iau puterea”, spuse baiatul cel mai jovial din cati mi-a fost dat sa cunosc, cel care recita la betii sonetele lui Shakespeare, despre care, daca e sa te iei dupa el, nu stia ca le stie (ceea ce pare perfect plauzibil, dar pentru a crede trebuie sa intelegeti ca Socrate isi facea aparitia la betiile de pe Copou). Si dus a fost.

Pesemne ca trenul accelerat din acea dimineata, care a plecat pe furis din gara ieseana – spun pe furis, pentru ca nimeni nu a apucat sa-l vada – era unul special, pentru ca baiatul acela pe care cu greu il vedeai fluturand stindarde si scriind lozinci pe stalpi a ajuns la putere.

Cand l-am regasit intr-o garsoniera deloc boema, desi asa ar fi urmat sa scriu, daca as fi tinut cont de regulile elementare de stil, din cartierul Militari, voiosia i se transformase in umor. Acum, baiatul acela despre care bunica mea, o femeie zgarcita in vorbe, ar fi spus „bun ca painea lui Dumnezeu”, milos din cale-afara si incapabil de resentimente, invatase sa spuna bancuri. Pastrase (inca) multe din bonomia lui ieseana – a se citi strict cu functia unei nevoi a localizarii in timp, pentru ca nu toti iesenii si cu siguranta nu multi au obisnuinta de a veni in vizite interbelice, cu carti si ciocolata sub brat si sticla de vin rosu sec in mana tinuta la spate. Dar ceva te sfredelea din capul locului. Avea cearcane! Sub ochii care daca nu ar fi fost albastri-Mamaia ar fi parut mici, Marx, cum il numisem nedrept intr-o seara, pentru ca facuse apologia omului muncitor, chiar daca privat de geniu, avea mici umflaturi ridate.

Ajunsese inca de pe atunci in preajma puterii (la UFD). O facuse pe cale revolutionara, daca vreti, fara deceptii. Se simtea capabil de o alta Romanie, vorbea pe indelete de rosturi sociale si clasa de mijloc, isi intuia charisma si jongla cu fiorul tineresc al luptei abstracte. In miezul noptii, Marx a plecat ametit de vinul care facea gandurile fapte.

A ajuns la putere. I-am intalnit numele in anii din urma, in diverse functii politice, culminand cu cea de presedinte al Postei Romane. Baiatul care nu suporta organic nicio nedreptate, care suferea pentru suferintele tuturor celor carora la recitase Shakespeare la betie, nu a reusit insa sa ia puterea, oricat de in preajma ei ar fi fost.

Sa nu fi avut nicio sansa? Sa fi renuntat pe traseu? Sa fi fost mai bine asa? Eu una nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat cu cel mai voios si galant baiat daca ar fi reusit, asa cum isi pusese el in gand in trenul accelerat Iasi – Bucuresti.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

2 Responses to "Ma duc sa iau puterea"

  1. Anonymous says:

    Draga mea,
    trezesti amintiri gingase…si eu ma intreb ce ne mai fac tineretile.
    Cred ca, atat timp cat ne mai pastram poezia in suflet, avem puterea omului liber, care, mai presus de orice, ramane fanul vietii.
    „Hippie-oata”

  2. si uite cum memoria mea pur afectiva in acest caz nu da gres. numele nici nu mai conta in ecuatie, mai ales ca pe baiatul acela il gasim astazi prin PD, cu sau fara cratima, L.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: