Gazetari fără redacţie

Despre presă am scris la începutul toamnei trecute, când nu mă imaginam în altă parte decât în redacţie, când fumam doar pentru a povesti cărţi şi când ştiam atâtea poveşti încât prietenii dragi îmi protejau cu iluziile lor lumea. Nu ştiam atunci asta, nu eram atât de înţeleaptă.

La 25 de ani de la reinventarea presei româneşti, deşi niciodată nu a mai căpătat ea glasul interbelic, idealurile celor care şi-au ales profesia de jurnalist şi-au pierdut din grandoare, pe măsură ce gazetărie s-a delegitimat constant, în tonalităţile unei crize etice scoase la lumină de criza economică fără precedent.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani de presă românească? Au apărut analize politice, comentariile, tonul critic, dilemele şi chiar controversele, apoi senzaţionalul, civismul, advertorialul, forum-ul de presă şi jurnalismul individualist transmis pe calea blogului.

Într-un singur an, redacţiile româneşti de la Europa Liberă şi BBC au fost desfiinţate, echipe de jurnalişti au plecat sau au fost demise, patronul de presă a devenit „mogul”, ocupând spaţiul de interval dintre politic, economic şi ziarist, culminând cu „deconspirarea” unor jurnalişti ca instrumente ale politicienilor.

Tăcerea unor jurnalişti consacraţi, ale căror voci şi opinii s-au impus în primii ani postdecembrişti ori, din contra, revolta altora şi delimitarea de temele mai tinerelor condeie, scandalurile care s-au transferat de pe scena politică pe cea mediatică, apariţia „mogulilor” şi personalizarea redacţiilor, toate acestea au devenit simptome ale unei veritabile mutaţii structurale în presă.

Pe modelul instituţiilor publice care au fost confiscate nu de reguli şi practici, ci de persoane, instituţiile de presă s-au personalizat, referirile la ele făcându-se prin sintagme ca „ziarul lui Roşca Stănescu”, „televiziunea lui Vântu” ori „trustul lui Voiculescu”.

O presă sub semnul jumătăţilor de adevăr, în care platformele de dezbatere au devenit tranşee electorale maschează o altă presă, aservită nu intereselor politice ori economice, ci celor ale cetăţeanului abstract, fie el Ion, Ghiţă sau Marin, pentru cei care îşi mai amintesc comentariile literare ale anilor ’90.

Nu am niciun sentiment de revoltă, nici măcar de mâhnire. Uneori, pur şi simplu te naşti în secvenţa temporală greşită. Pentru mine şi cei câţiva oameni cu care mă însoţesc, cu vreo şapte, opt decenii mai târziu. Dar totuşi, parcă nu îi şade bine presei lamentaţia în stradă, ca cea a unui bătrân care nu ştie altfel cum să iasă din stinghereala iubitelor care nu îl mai cheamă.

Eu una am noroc. În zilele bune, când apare autobiografia lui Marino ori romanul confiscat şi regăsit al lui Pillat, arunc un ochi către cei care au devenit jurnalişti pentru ca noi să înţelegem nopţile din Piaţa Universităţii. Unii încă au redacţie în care să fumeze pentru a povesti cărţi. Alţii, cei mai mulţi, au abandonat.

De asta spuneam că am noroc: pe mine nu m-au abandonat.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: