Cand lumea mica nu incape

Ei erau lumea cea mare, incruntata, cu riduri in repetitie, care facea posibila lumea cea mica, cea lipsita de grimase. Desigur, si la ei distantele erau inegale, iar printr-o logica pe care numai omul o poate astfel inversa, cu cat erau mai departe, cu atat grijile li se imputinau. Nu pentru ca le-ar fi rezolvat deja, ci pentru ca intr-acolo unde priveau ei trebuintele acestea de zi cu zi erau de-a dreptul stinhgere. Se debarasau de hainele vechi, purtate dis-de-dimineata sau peste duminici, pentru a ajunge mai usor la capatul drumului.

Pe vremea cand eu de-abia cunoastem lumea cea mica, bunicii nostri isi incepeau drumul.

La interval, intre noi si cei care reveneau din zgomotul grijilor cotidiene, erau ei, cei care se desparteau de doua ori. Prima despartire era de lumea lor mica, pe vremea cand bunicii nostri le erau parinti. A doua despartire era chiar de cei care le purtasera, ironic, grijile.

M-am intrebat adeseori cum erau ei mei cand erau tineri. Stiu, desigur, parte din iubirile lor, cat de frumoasa era mama sau cat de bine se indeletnicea tata cu versurile. Ca oricare dintre noi, le-am aflat intalnirea si apoi povestea. Nu i-am vazut insa niciodata copii. Ca si cum atunci cand vine timpul sa fi crescut, lumea mica se comprima, intra in tine, nelasand niciun timp pentru intrebari.

Ce si cum anume se face pentru a trai am aflat tarziu, pesemne cand ai mei au simtit ca e timpul sa imi transfere din grija pe care mi-o purtau. „De-acum inainte trebuie sa te iei tu pe tine in grija”, mi-au spus, predandu-mi insemnele lumii mari.

Au trecut de atunci cativa ani. Am jonglat intre doua lumi, indeplinindu-mi cuminte rosturile lumii mari, atat de natural transmise in ziua aceea – nu am cum sa nu stiu ca era toamna dinaintea celui de-al 16-lea Craciun. Prietenii din copilarie au preluat si ei, fiecare cand a sosit timpul, grija lumii in care pana atunci doar parintii locuiau. Si asa, o vreme am locuit laolalta, copii mari si parinti, ingrijorandu-ne impreuna, tatonandu-ne si cunoscandu-ne. A fost, inteleg bine acum, timpul nostru.

*Toti prietenii mei vechi au acum copii. E momentul in care parintii, pregatindu-se de drum, ne iubesc senin, fara disperarea de a ne vedea mari. Ramanem iar intre noi, doar ca nu mai locuim lumea cea mica de odinioara.

Se schimba generatia.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

One Response to Cand lumea mica nu incape

  1. luciana says:

    Tare mult imi place sa te citesc! Sunt ganduri impatasite de mine, insa eu nu le-as putea zugravi cu cuvinte atat de frumoase!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: