Cimbrul, menta si vina sociala

As pleca si eu, ca ei, in alta tara. Unde sa nu imi fie rusine pentru normalitatea pe care o cultiv zi de zi. Sau pentru simtul ridicolului care, el singur, imi da un rost. Rostul de a ma aseza in lume, onest, cu grija, in locul care ma incape intr-atat incat sa mentina o distanta fata de margini suficienta pentru a creste fara a purta tocuri centimetrice. Unde zgomotul diform al mizeriilor umane sa nu ma compuna inainte de a se descompune in singurele gesturi sociale care mai pot exista. Unde sa nu fiu investitor, sef, manager sau coordonator, dar nici sa nu strang pumnii pentru ca superiorii mei, cu certificate de excelenta inramate in alb, sa nu fi aflat cine e Vaclav Havel si de ce. O tara in care sa vand covrigi cinci ore pe zi si alte cinci sa citesc, sa caut insule pe care sa ma mut intr-o zi, sa gatesc inmiresmat fara a purta vina sociala de a lasa mirosul sa intre in casa altuia, care in acea zi nu a avut bani sa isi cumpere cimbru. Habar nu am cum sa tin mirosul sub capac cand gasesc, dar as lasa o punguta cu cimbru pe casa scarii, pentru fiecare vecin care ar gasi in el forta de a gati neincrancenat si fara ranchiuna. Nu cred sa fie o chestiune pur economica, fara a ma pricepe prea bine la economie. Este o tara culturala, morala, de disponibilitate umana si de libertate. Esti atat de liber cat posibilitatea pe care tu insuti ti-o institui.

As pleca si eu, asadar, ca ei, intr-o cu totul alta tara. Unde ziarele se scriu chiar daca nu vand la bucata stiri de care jurnalistii s-ar dezice, daca ar avea cum sa supravietuiasca altfel. De altfel, se dezic de ele de cate ori pot si toti prietenii lor au fost avertizati sa nu ii citeasca, n-are rost. Unde editia unui cotidian national se deschide cu o controversa literara sau cu o analiza grea, de geopolitica. Pentru ca e rostul lui, care il incape intr-atat incat sa mentina o distanta fata de margini, suficienta pentru a creste fara a titra linsajul politic, mesajul de dincolo de moarte, cainele cazut victima in razboiul de guerrilla dintre un presedinte si un patron de presa. Sau, pur si simplu, fara a purta tocuri centimetrice. Unde sa impachetez carti sapte ore pe zi si alte sapte sa ascult vioara lui Nigel, Joshua sau Maxim. Dar sa nu intru in stare critica la spital, unde am ajuns din nesabuinta, cu pulsul alergand in cerc, pentru ca nu stiu cum anume sa dau plicul cu bani. Mi-am facut griji degeaba, am stiut exact cand anume, dupa presiunea din aer. Doar ca incepe febra, anuntata de nodul pus in gat ca un ciot, si as vrea sa intorc spatele si sa plec: nu stiu cum anume sa dau plicul cu bani. Imi este teribil de rusine pentru mine pentru ca intind mana si teribil de rusine pentru el, pentru ca intinde mana. O fractiune de secunda, stam agatati, cu mana intinsa unul catre celalalt si imi dau seama, dupa dimensiunile nodului pus in gatul lui ca un ciot, ca ar vrea si el, ca ei, sa plece in alta tara. Imi este impropriu sa il inteleg, asezandu-l in grila cotidiana: este prost platit, prost imbracat, nu are ata chirurgicala, nu mai poate citi alte trei ore pe zi. Impropriu in sensul cel mai onest etimologic cu putinta – nenatural, nefiresc, nefamiliar, ca un simt strain altoit pe cele prin care imi traduc lumea.

As pleca si eu, ca si ei, in tara de altundeva. Unde sa primesc un fluturas de salariu, sa imi cumpar o sticla cu vin, ciocolata amaruie, muzica, trei carti si o esarfa. De trei pe an, sa fie aceeasi sticla cu vin, ciocolata cu nuca, cinci carti si o bicicleta. Dar sa nu imi ascund banii de stat si sa ii dosesc stangace in buzunar, cu mana dreapta pe clanta de la contabilitate. Si nici sa nu am grija, atunci cand ma mai duc la spital, sa imbrac cel mai ponosit hanorac din cuier, doar pentru a nu-l stanjeni pe medicul in mainile caruia imi asez viata pe care o inteleg din ce in ce mai putin. Si nici sa renunt la menta cu care imi place sa ma joc, aromand mancarea, pentru a nu-l jigni pe vecinul pensionar care si asa plateste banii pe care eu nu ii declar statului, ci ii indes in buzunar. Nu ar intelege daca i-as spune ca nici mie nu mi-e bine asa, ca nu stiu sa ma ascund, pentru ca se vede in roseata care nu imi mai iese, cu niciun sapun, de pe mana stanga. Si ca nicio frunza de menta din lume nu i-ar putea da inapoi zilele si gesturile cu chip uman. Si ca las pe casa scarii, langa cimbru, un buchet proaspat de menta.

As pleca si eu, cum spuneam, ca ei, in alta tara. Nu as lua-o de la capat, ci exact de acolo unde am ramas in ziua in care am renuntat sa mai intreb oglinda despre timp. Nu ma asteapta nimeni, sigur exista si la ei sefi, manageri, coordonatori care nu au aflat ca exista Vaclav Havel si de ce, dar poate nu rad cu, vai, intelepciune, cand le soptesti ca e adevarat, Eugene Ionesco a scris si el un Macbett, pentru ca ti-e rusine ca ei au intrat intr-o disputa cu un actor care ii invita la teatru.

Port fete ale rusinii in public. Le schimb, dar ele tot ma compun inainte de a se descompune in singurele distante sociale care mai sunt cu putinta. Si oricat le-as purta fara oglinda, tot nu pot sa scap de pulsul alergand, frisoanele de febra si nodul din gat, ascutit ca un ciot. Nu pot purta tocuri centimetrice, fara a ajunge la spital cu dureri de spate ori cu banalele dureri de ridicol. Ma simt brusc mult prea mica printre atatea persoane inalte, cu diplome inramate in alb, care folosesc cimbru si menta semi-preparate si care, vai, se simt in largul lor intr-un rost atat de mare pentru ele, incat totul se duce de rapa. De ieri, pe usa de la contabilitate, a fost postat un anunt: „Banii se indeasa cu mana stanga, fara a tine mana dreapta pe clanta. Iesirea este doar o scuza”.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

4 Responses to Cimbrul, menta si vina sociala

  1. Franck says:

    Fiecare are o tara care i se potriveste, insa multi n-o gasim niciodata, ramane suspendata undeva, in visele noastre. Avem multi senzatia ca tara asta nu ni se potriveste, candva poate vom gasi, totusi, un armistitiu.

    Oricum, frumos post!

  2. MM says:

    Ma luptam cu un dor nebun…de…nici nu stiu …dar era nebun.
    Asa ca iti multumesc, am acum medicamentul perfect, il pun in tab pt cand mai tarziu, in caz ca mai revine.

  3. vm says:

    …Foarte frumos!…Multumesc din inima !…Si nu mi-e rusine sa spun ca…am plans citind acest articol in „Dilema veche”…Mi-a reamintit (daca mai era cazul…) de umilintele traite de un profesor in Romania…Nu mi-e rusine…nu mai vreau sa-mi fie rusine de normalitate si firesc si bun-simt…intr-o tara de anormalitate :(…

  4. Irina says:

    nu inteleg ce anume va tine sa nu va gasiti tara in care sa traiti fericiti… nu e o rusine sa fii fericit! iar daca nu incerci niciodata nici n-ai dreptul sa te plangi ca nu ti se intampla…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: