Cum s-a schimbat Sarkozy – despre declaratia de candidatura

Declaraţia de candidatură a fost inaugurată înaintea scrutinului prezidenţial din 1995, de către Jacques Chirac. Pe  4 noiembrie 1994, Chirac intră, pentru a treia oară, în cursa pentru preşedinţia Franţei; anunţul oficial al candidaturii este puternic ritualizat, atât prin locul ales, cât şi prin felul în care a fost susţinut. Chirac alege textul scris pentru a-şi anunţa candidatura, sub forma unui interviu dat cotidianului regional Voix du Nord (ulterior, a fost redactat un comunicat de presă conţinând textul declaraţiei, remis Agenţiei France Presse). Faptul că întreaga punere în scenă se desfăşoară în provincie nu este întâmplătoare, ea articulând chiar conţinutul discursului, care atacă politica de „parizianizare”. Discursul este unul de legitimare, ceea ce face ca tonul să fie unul dramatic: nu te poţi legitima decât prin opoziţie, ceea ce înseamnă că fiecare candidat devine promotorul unei noi ordini politice. Tonalitatea aspră, dar în acelaşi timp teatrală a discursului, viziunea spectaculară asupra situaţiei deplorabile a Franţei (cu o puternică încărcătură imagistică), registrul simbolurilor primare, dar şi metaforele abordate amintesc de celebrul discurs al lui de Gaulle, intrat în istorie sub numele de “ L’Appel de 18 Juin”.  Declaraţia de candidatură a lui Chirac statuează un nou gen al comunicării politice în Franţa şi introduce o metaforă care va intra în vocabularul simbolic al politicii şi care este reluată în discursurile de la finalul anului 2007. Este vorba despre metafora rupturii, pe care atât Sarkozy, cât şi Royal şi Bayrou o declină în propriul discurs. Aşadar, din momentul în care Chirac anunţă „francezii au dreptul de a şti cine le va orienta destinul şi spre ce orizonturi” (registru vizual puternic), declaraţia de candidatură devine o formă simbolică a comunicării politice, o primă formă de legitimare a celui care vrea să devină preşedintele Franţei.

Sarkozy – cum trece „m-am schimbat” în „nu mă voi schimba”

Nicolas Sarkozy intră în alegeri din partea unei formaţiuni politice de dreapta, UMP, al cărei preşedinte a fost din anul 2004. Cu un traseu politic ascendent, primar la numai 28 de ani şi deţinător al unor portofolii importante în guvern, Sarkozy preia metoda lui Chirac de lansare a candidaturii pentru funcţia de preşedinte. Alege tot forma scrisă a discursului, în pofida faptului că se aştepta de la el o apariţie publică, televizată. Diferenţa faţă de declaraţia lui Chirac este accea că, de data aceasta, avem de-a face cu o comunicare de masă, discursul său fiind trimis, simultan, în 60 de redacţii. Textul scris îi permite desfăşurarea unui discurs amplu şi configurarea unui spaţiu propriu. De asemenea, forma scrisă a textului îi lasă libertatea de a-şi asuma un interlocutor generic, impersonal, căruia nu i se adresează direct, nu îl cheamă (apelează), ci doar îl numeşte. Acest lucru ţine de specificul său discursiv, el putând fi întâlnit în discursurile anterioare, inclusiv în cel de investire a sa în funcţia de preşedinte a UMP.

M-am schimbat. M-am schimbat pentru că, din momentul în care m-aţi desemnat, am încetat să mai fiu omul unui singur partid, fie el primul din Franţa. M-am schimbat pentru că alegerile prezidenţiale sunt o probă a adevărului, căreia nimeni nu i se poate sustrage. Pentru că acest adevăr vi-l datorez. Pentru că acest adevăr îl datorez francezilor”.

Şapte paragrafe ample sunt ordonate în jurul acestui verb, construit la trecut. Chiar în acest punct apare contractul de comunicare, la limita celui specific comunicării electorale.

Sarkozy alege să se prezinte pe sine mai întâi sub atributul umanităţii. Avem, la începutul discursului, o confesiune care aduce în scenă atributul moralităţii:„Această parte de umanitate, am închis-o în mine pentru că mult timp am crezut că, pentru a fi puternic, nu trebuie să-ţi arăţi slăbiciunile. Astăzi am înţeles că slăbiciunile, suferinţele, eşecurile sunt cele care te fac mai puternic. /…/ M-am schimbat pentru că puterea m-a schimbat. Pentru că m-a făcut să resimt responsabilitatea morală a politicii. Şi nu mă tem de cuvântul morală.” Forma confesională este cea care permite frazele lungi şi, mai ales, apelul la registrul emoţional. Forma tautologică a enunţărilor ( „Nu se poate să întindem mâna celui care a pierdut orice speranţă, dacă nu am încercat această suferinţă”, franceza e mai expresivă, pronumele folosit fiind impersonalul on) face ca autorul să preia receptorul, sub numele unui personaj colectiv sau al fiinţei umane generice. De asemenea, confesiunea are rolul de a te introduce în naraţiune, pentru că discursul continuă în acelaşi stil, prin crearea unui nou personaj, cu figură cât se poate de proprie şi de umană –  Franţa:

„Franţa, ea are 17 ani şi chipul lui Guy Moquet când a fost împuşcat./…/ Franţa, ea are 19 ani şi chipul luminos al unei fiice când Ioana a apărut în faţa judecătorilor săi./…/ Franţa, ea are 58 de ani şi chipul lui Zola când semnează J’accuse pentru a-l apăra pe Dreyfus şi Justiţia”.

Sunt 14 paragrafe care construiesc chipul Franţei.

Cu toate acestea, ele sunt doar o introducere la registrul prin care este înaintată identitatea politică şi viziunea/proiectul candidatului. Prin aceeaşi tehnică de întărire (repetiţia), Sarkozy creează propria sa proiecţie despre Franţa: „Ma France, c’est le pays qui…” (11 paragrafe). Pronumele personal alăturat Franţei creează legătura internă cu forma confesională de la început şi vizează acelaşi registru intenţional. De altfel, întreg discursul este articulat pe intenţionalitate, nimic nu este static, fără referent. Această ritmicitate internă, precum şi repetiţiile afective dramatizează discursul, creează un ritual al spunerii. Deşi scris, discursul pare spus, povestit, mărturisit. Metoda îi este convenabilă lui Sarkozy şi estompează distanţa dintre el şi cei cărora li se adresează; deşi autoritar, deşi distanţat de receptor prin modalitatea pe care a ales-o de a-şi expune proiectul, tehnica poveştii face ca cel care citeşte să aibă senzaţia că aude. Acest fapt este întărit şi de propoziţiile sacadate, ritmate, de frazele care revin una asupra celeilalte: „ma France” începe de acolo de unde se termina „la France”, dar preia unele articulaţii din povestea anterioară. La rândul ei, „ma France” este continuată, simetric, în oglindă, de alte două personaje, la fel de puternice: „la République” „ma République”, pentru ca finalul discursului să se întoarcă, specular, asupra tuturor acestor personaje, pentru a şi le asuma. Avem de-a face cu o conjugare între eu-l de la început şi Franţa/Republica construite pe parcurs:

„Vreau să fiu preşedintele unei Republici care spune tineretului: tu primeşti mult, trebuie să dai la fel de mult de la tine.”

Aşadar, ca formă, declaraţia politică a lui Sarkozy desfăşoară o naraţiune elaborată, o poveste rostită la prima persoană a singularului. Acest lucru face ca atât povestitorul, cât şi cel care ascultă să fie cuprinşi în structura textului. Timpul verbal uzitat cu predilecţie este trecutul, iar verbele sunt dinamice, cu încărcătură vizuală. Frazele sunt lungi, sofisticate, dar punctate periodic de propoziţii rupte, dramatice:

„Totul merită mai mult decât taxarea omului la muncă.

Totul merită mai mult decât să taxezi muncitorul care creează bogăţie.

Prefer să taxez consumul, mai mult decât munca”.

Din perspectiva conţinutului, a sensurilor vehiculate, discursul este, fără îndoială, unul de legitimare. Contractul de comunicare specific declaraţiei de candidatură este puternic articulat, astfel încât avem o construcţie puternică, pe mai multe paliere, a autorului. În primul rând, este vorba despre palierul uman, care pune în scenă personalitatea actorului politic şi care dă seama de atributul de moralitate. Mai apoi, avem de-a face co un profil identitar, naţional, proiectat dramatic: „/…/moi, petit français au sang mêlé”. Acest fapt trimite, în acelaşi timp, la neutralizarea uneia dintre acuzaţiile aduse lui Sarkozy, în speţă atitudinea drastică faţă de imigranţi. Auto-intitulându-se „francez cu sângele amestecat”, Sarkozy îndepărtează acuzaţia, fără, însă, a o evita complet. De altfel, politica faţă de imigranţi este o constantă tematică a discursurilor sale, una dintre temele care l-au consacrat. În acest discurs, Sarkozy alege să vorbească despre imigraţie, fie indirect, prin confesiunea de mai sus, fie în mod frontal. Cu toate acestea, readuce în discuţie o expresie pe care o foloseşte din 2005, cea de „immigration choisie”, precum şi un argument puternic: imigranţii trebuie acceptaţi, atâta vreme cât şi ei acceptă Franţa, adică îşi asumă valorile, istoria şi simbolurile ei. Expresia anterioară, „mic francez cu sânge amestecat” poate fi lecturată şi în acest cadru: şi eu provin dintr-o familie de imigranţi, dar mi-am asumat Franţa, am învăţat trecutul ei.

După înaintarea personajului uman/moral şi a celui identitar/naţional, urmează construcţia profilului politic. Acestuia i se dedică un spaţiu larg, dar şi o densitate extraordinară. Elementele contractului de comunicare se regăsesc puternic: apelul la familia politică, precum şi poziţionarea ideologică. Ce frapează la prima vedere este că nu De Gaulle este personajul politic în descendenţa căruia se aşează: De Gaulle este prezent, era indispensabil, este indispensabil oricărei declaraţii de candidatură, dar Sarkozy preferă să vorbească despre gaullism ca doctrină morală. În acest context, putem lectura altfel anunţarea unui nou model republican: Sarkozy se livrează pe sine ca inovator, ca cel care poate să reconfigureze modelul politic al Franţei. Dramatizarea situaţiei politice a Franţei: „Modelul nostru de republică este în criză!” îl legitimează să propună o nouă paradigmă. De asemenea, tema este semnificativă, pentru că este tema centrală a discursului din 1994 a lui Chirac. În acest punct, Sarkozy întoarce chiar metafora rupturii, înlocuind-o cu un oximoron neîntâmplător: „la rupture tranquille”. Nu întâmplător, pentru că termenul „tranquille” este unul consacrat în comunicarea politică din Franţa, atribuit lui Mitterand. Frapant este şi recursul la personajele istorice „de stânga”: Jules Ferry, de pildă. Fără a renunţa la legitimarea ideologică, opunându-se în continuare stângii, Sarkozy preia, indirect, temele tradiţionale ale stângii. Bineînţeles, nu este o mare noutate faptul că, mai ales în ultimii ani, marile familii ideologice din Franţa au mai degrabă un discurs de centru, mai moderat, mixând teme liberale cu motive sociale. Apelul la familia politică, la trecut este puternic: apar personaje politice cărora li se dă cuvântul, dar şi simboluri primare, cum ar fi Ioana d’Arc. Cultura istorică, dar şi cea politică, inserate dens în discurs au o dublă semnificaţie: ele construiesc personajul politic, îl instituie, dar construiesc în acelaţşi timp şi receptorul, care nu se poate eschiva în a se recunoaşte în acestă vastă galerie istorică şi naţională. Pe acest palier, al recursului la trecut şi la familia politică, putem vorbi despre atributele de adevăr şi de performanţă, pentru că, plecând de aici, de la aceste mari figuri, Sarkozy vorbeşte despre propriul său proiect politic.

O altă constrângere a contractului de comunicare este cea a poziţionării prin opoziţie: avem de-a face, în acest discurs, cu o triplă opoziţie: faţă de stânga, lung dezvoltată, faţă de extremişti şi faţă de modelul perimat de republică.  Faţă de extremişti, opoziţia este directă, numită; faţă de stânga, este implicită, pliată pe un palier ideologic:

„Republica reală nu este Republica unde nu există decât drepturi şi nicio datorie!”

Candidata socialiştilor, Royal, îşi anunţase deja candidatura la preşedinţia Franţei, printr-un slogan pe care Sarkozy îl preia şi îl redimensionează. “Tout devient possible”, a spus Royal în declaraţia sa de candidatură; „Tout deviendra possible”, rosteşte Sarkozy, această mică propoziţie devenind mai târziu sloganul campaniei sale electorale.

De remarcat este faptul că acest discurs de legitimare articulează, prin temele sale, discursurile de campanie ale lui Sarkozy: de pildă, tema schimbării pentru asumarea unui nou rol politic va fi readusă în discuţie, dar inversată, într-un discurs din22 aprilie 2007, al doilea discurs ţinut după aflarea rezultatelor la primul tur. „M-am schimbat” devine, în noul discurs „Nu mă voi schimba”, ceea ce înseamnă că s-a trecut deja la un nou contract de comunicare, cel electoral, pliat pe alte roluri şi reguli.



Ségolène Royal: un discurs consesualist


Declaraţia de candidatură a socialistei Royal se pliază pe alte constrângeri externe, date de forma de comunicare aleasă: este vorba despre o comunicare orală, televizată, care nu se desfăşoară însă sub forma unui interviu, ci sub cea a unui discurs. Acest lucru pemite ca discursul să fie mai ritualizat, fapt întărit şi de alegerea simbolică a unui spaţiu special în care discursul se inserează. Royal nu anunţă noul său rol politic oriunde, ci creează un context, prin ţinerea discurului la Vitrolles, un loc simbolic pentru socialismul francez (marchează cucerirea republicană de către stânga). Vom urmări, pe text, modalitatea în care contractul de comunicare specific discursului de legitimare este articulată, dar şi modulaţiile personale ale formeli şi tonalităţii discursive.

Intrarea în discurs se face sub forma unui răspuns:„Aici, în mijlocul militanţilor şi al francezilor, răspund la întrebarea ta. Cu simplitate. Cu gravitate, de asemenea./…/ Da, accept să-mi asum această misiune…”. În subtext, putem citi: „Voi (cei care mă ascultaţi) mi-aţi cerut să intru în cursă”.

Legitimarea ideologică, amplu desfăşurată, este dublată de cea naţională, care se pliază pe un registru afectiv. De asemenea, construirea propriei figuri este puternică, pentru că se face prin tehnica antitezei, care o dublează pe cea a identităţii ideologice: autorul se proiectează pe sine generic, sub figura stângii şi în opoziţie cu ideologia dreptei. Avem de-a face cu două personaje ideologice:

„/…/ există răspunsuri de dreapta şi răspunsuri de stânga./…/ Pentru dreapta, în esenţă, inegalităţile sunt naturale, ele sunt preţul pe care trebuie să-l plătim pentru dinamismul pieţei şi fiecare, de oriunde ar pleca, este singurul responsabil de locul în care ajunge./…/ Pentru noi, /…/ libertatea şi responsabilitatea individuală, care sunt şi valori ale stângii,/…/ necesită întărirea solidarităţii şi garanţiilor colective”.

Interesantă este identitatea atribuită celor două familii idologice: dreapta este numită abstract, prin pronumele „ei”, pe când stânga este personalizată: „noi credem că”. De altfel, partea majoră a textului este cea care pune în balanţă stânga şi dreapta; în măsura în care apare rolul candidatului, el este dublat de cel al contra-candidatului. Ce aduce discursul este o antiteză între principiile clasice ale liberalismului şi ale socialismului, principii puse în scenă printr-un gest de legitimare politică. Cu toate acestea, tonul rămâne unul al consensului, de vreme ce valorile dreptei sunt şi cele ale stângii, atâta timp cât sunt conjugate cu valorile politicilor sociale. Contractul politic este evident în momentul în care socialismul este definit, dar el râmâne definit generic, prin principii şi valori. Royal nu se aşează în descendenţa unei familii politice, ci doar îşi asumă nucleul politic al socialismului.

Textul narează în sens clasic: există o stare negativă, un rău, identificat în modelul republican de dreapta; de asemenea, există o soluţie: politica de stânga, sub forma unităţii sociale. De asemenea, este pusă în scenă o argumentare personalizată, care reuşeşte să impună un atribut de autoritate:

„Cred, eu, (Je crois, moi, que) că stânga este mai capabilă decât dreapta să pregătească viitorul unei ţări/…/ Cred, eu, că stânga este mai capabilă decât dreapta să instaureze o ordine economică justă/…/ Cred, eu, că stânga e mai capabilă decât dreapta să repună educaţia în centrul a tot/…/”.

Pronumele „eu” este schimbat ritmic cu cel de „noi”, astfel încât receptorul este preluat în discurs, în acelaşi timp în care rămâne în exteriorul acestuia, ca cel căruia i se adresează. Iar Royal nu se adresează doar electoratului, ci şi membrilor din propriul său partid: „Să ne unim, să unim stânga, să ne mobilizăm/…/”

Construit articulat, argumentativ, dar şi militant, textul acestei declaraţii reuşeşte să configureze ceea ce va deveni miza campaniei electorale: clivajul ideologic şi modalitatea în care răspunsurile celor două forţe vin în întâmpinarea aşteptărilor electoratului.. Identitatea politică, o dată asumată, este reproiectată simbolic, înscrisă în fondul naţional: „Când îi întrebăm pe francezi ce simbolizeză, pentru ei, cel mai bine Franţa, primele lucruri nu sunt nici frontierele, nici limba, ci drapelul tricolor şi securitatea socială.”

Iată cum unul dintre principiile fondatoare ale socialismului este înscris în registrul simbolic al naţiunii! Ceea ce este iarăşi relevant, este faptul că apare metafora rupturii, introdusă de Chirac în 1994, dar şi tema imigraţiei: „Până când vom mai vorbi despre a doua, a treia sau despre a patra generaţie pentru anumiţi descendenţi ai imigranţilor, de vreme ce nu o facem niciodată pentru cei ai căror părinţi sunt originari din Europa? Până când vom mai vorbi despre francezi de rădăcină (de souche), ca şi cum ceilalţi ar fi de….frunze şi ramuri (de feuillage et de branchage)?”

Discursul este, fără doar şi poate, bine dozat şi gestionat.  El reuşeşte ceea ce-şi propune o declaraţie de candidatură: să atribuie un nou rol politic autorului, să-l instituie şi să-l numească prin apartenenţa politică şi prin opoziţia faţă de ceilalţi. Recursul la conjuncţii – şi, dar, totuşi – şi la adverbe, mai ales cele de timp – când -, dau ritmicitate şi dramatizează textul. Ceea ce se vede pe text are forma unui dialog imaginar, pentru că receptorul ia chipul interlocutorului, la fel cum opozantul este chemat într-o dezbatere. Relevante sunt repetiţiile, insistenţa prin care unele formulări lingvistice sunt reluate şi redimensioante. Ele amintesc de celebra formulare a lui De Gaulle: „La France n’est pas seule. Elle n’est pas seule. Elle n’est pas seule”.

Cu toate acestea, identitatea construită discursiv nu este puternică pe palierul uman, al personalităţii, dar pare dimensionată pe palierul politic. Autorul construit în jurul lui”eu” trece ritic în pluralul primei persoane „noi”; există şi locuri în care conjugarea lui eu” şi „noi” este necesară: „Eu cred, împreună cu voi” este citită, în cele din urmă, „Noi credem”.  De asemenea, proiectul politic, marea viziune pe care treuie să le înainteze nu sunt distincte decât sub figura stângii. Ceea ce reuşeşte Royal este să-şi construiască chipul adversarului şi, apoi, printr-o mişcare secundară, sa creeze propriul chip.



François Bayrou: un discurs soteriologic

Declaraţia de candidatură a candidatului UDF configurează, din capul locului, un spaţiu simbolic: locul ales este unul relevant pentru mişcarea republicană: localitatea Serres-Castet. Nu există introducere în discurs, ceea ce face ca tonul să fie unul ferm:

„Sunt candidat la preşedinţiaRepublicii”.

Din capul locului, apare această asumare puternică a noului rolpolitic, fapt întărit şi de utilizarea cuvântului „Republică”; astfel, este indicat, dar fără a fi numit, pactul republican care stă la baza legitimării preşedintelui. Noul rol este mai mult asumat decât construit, iar întreg discursul se pliază pe forma narativă; momentele naraţiunii sunt delimitate textual: există o situaţie dramatică care trebuie remediată, o cauză identificată şi o soluţie pentru restabilirea ordinii fireşti. Întocmai de aceea, discursul lui Bayrou este un discurs soteriologic, pentru că el este aşezat sub metafora marii salvări. Tonul este dramatic, atribuind chiar o dimensiune istorică crizei:

„Francezii sunt cei care văd crescând violenţa. Avem suburbia în care poliţia nu poate intra, cu servicii publice dispărute şi generaţii întregi distruse/…/”.

„Voila notre pays, et j’en passe, et j’en oublie. Voila sa situation réelle.” (am ales să cităm fraza în original, pentru a putea urmări dramatismul).

Această stare de criză are şi o cauză, bine identificată discursiv: divizarea stânga/dreapta, ruptura profundă a Franţei în două părţi distincte, fără mediere între ele. Şi, pentru că „nu putem continua aşa!”, este propusă o cale de salvare – refacerea unităţii – şi un singur autor capabil să repună în normal ordinea republicană:

Apelul la familia politică este prezent, chiar dacă succint; sunt alese acele personaje politice care au redimensionat ordinea politică: De Gaulle, Giscard d’Estaing, Raymond Barre. Adevărată forţă a legitimării vine însă tot de la unul dintre simbolurile identitare ale Franţei:  „Am petrecut o parte din viaţa mea reflectând asupra lui Henri IV”.

Ceea ce nu există în discurs, ca parte a contractului de comunicare, este proiecţia noului rol politic.

 

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

2 Responses to Cum s-a schimbat Sarkozy – despre declaratia de candidatura

  1. Laura says:

    Trecuse ceva vreme de cand nu mai citisem un material asa de bine construit. Felicitari!

  2. Franck says:

    Foarte buna analiza de politica franceza. Din pacate jurnalistii pe externe de la noi au mari greutati in a sesiza nuantele asa cum trebuie, am citit tot felul de bazaconii. Asa ca o sa-ti urmaresc blogul cu interes, sa mai scrii pe domeniul asta, ca scrii bine 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: