Cetățean de Constituție – cum s-a născut naționalul, în lipsa națiunii


„Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul… să trecem la plebiscit…dorinţa adunării!”
(parlamentar – din dezbaterile Adunării Constituante, 1991)

Cine are curajul de a face o lectură a Constituţiei României va descoperi cât de fragilă este prezenţa naţiunii în textul fundamental şi, mai mult, acapararea acesteia de alţi termeni, înrudiţi ca sens imediat, dar comportând sensibile diferenţe. Cu toate că naţiunea este neglijată în text, atributul „naţional” este utilizat frecvent, de la includerea lui în atributele statului român, până la însoţirea minorităţilor, a imnului, monedei.

În dezbaterile pe tezele Constituţiei (Monitorul Oficial al României. Dezbateri parlamentare (Adunarea Constituantă), Nr.2, 1 martie 1991), un reprezentant al Grupului Ecologist Social Democrat, Constantin Topliceanu, dezvoltă un întreg discurs calchiat pe ceea ce ne-au transmis manualele de istorie de la Ştefan cel Mare: „Ideea de stat naţional nu este a mea, nu este nici a onoratei comisii care a elaborat tezele Constituţiei, nu este nici a dumneavoastră. Această idee vine din negura veacurilor, probabil de la Burebista, de la Decebal /…/.”Altfel spus, din capul locului, atributul naţional al statului roman nu poate fi negociat. Un alt deputat, Leonard Finţescu (FSN) legitimează statul naţional prin apel la voinţa neexprimată, dar intuită, a naţiunii române: „Eu sunt aici să fac vrerea poporului roman şi, dacă el, suveranul, vrea ca România să fie stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil, folosesc o exprimare arhaică: Aşa să fie, şi nu altfel!” Tonalitatea dezbaterilor pe un subiect delicat, redefinit pe scena europeană, a fost cea a oscilării între o difuză emoţie naţională, care a creat pe alocuri situaţii hilare şi încercare a reprezentanţilor maghiari de a-şi negocia, pe bună dreptate, statutul: Zoltan Hosszu este cel care aduce în discuţie un argument semantic, acela al distincţiei între două sensuri acordate naţiunii, urmând modelul francez sau pe cel german. Astfel, spune reprezentantul UDMR, în spaţiul românesc naţiunea a fost asimilată înţelesului venit pe filieră germană, în care naţiunea este definită pe baze etnice, nu celui francez, care cuprinde dreptul popoarelor la autoderminare, astfel încât inserarea „statului naţional” în constituţie ar submina prezenţa minorităţilor naţionale. În cele din urmă, obiecţia nu a trecut, iar statul roman a primit naţionalul ca atribut, într-o perioadă în care statele europene renunţaseră la paradigma statului naţional şi fără a preciza care şi cum este naţiunea din care derivă naţionalul.

De altfel, problema autentică pe care o ridică textul constituţional este aceea că nu-şi asumă naţiunea, prin urmare nu o identifică ca parte esenţială a momentului de construire a unui nou „legământ” între stat şi societate. Artizanii constituţiei au ratat instituirea unei reale societăţi politice, reducând naţiunea la etnie, fără a se interoga măcar asupra posibilităţilor fundamentale pe care le deschide identificarea comunităţii cetăţenilor.

Naţiunea nu are cum să fie un concept a cărui pură existenţă metafizică permite inserarea în constituţie; naţiunea nu se naşte, precum creaţia divină, din nimic (ex nihilo), ci este instituită de politic, de unde importanţa crucială a liantului constituţional, care ar trebui să articuleze setul de valori ce legitimează acţiunile politice ale statului şi dau convingerea că noi toţi primim un răspuns, în termeni de beneficii, din partea instituţiilor statului. Nici măcar în sens genealogic, etnia nu are un caracter primar, în sensul că şi ea este tributară unui moment istoric, nu este de la sine înţeleasă, dată natural. Între etnie şi naţiune, statul face diferenţa, priectând o ordine politică care este în egală măsură ordinea pe care o recunosc şi respectă toţi cei care aparţin naţiunii acelui stat.

Naţiunea este cea care constrânge şi modulează opţiunea individuală, de unde relevanţa instituţiilor care să dea caracter colectiv opţiunilor politice ale fiecăruia dintre noi şi care să exprime, sub forma proiectului societal, valorile pe care toţi le punem în joc. De aici, şi nu dintr-o emoţie nedefinită, se naşte patriotismul care dă tonalitate civică spaţiului care intermediază relaţia dintre stat şi societate, spaţiu care este deopotrivă politic şi social, administrativ şi juridic. De aici, şi nu dintr-o conştiinţă a datoriei pur subiective derivă importanţa asumată a votului – momentul electoral înseamnă participarea la un ritual prin care reafirmi apartenenţa la o comunitate de cetăţeni, livrarea opţiunii proprii unui anume proiect societal; de altfel, ceea ce distinge, constituţional, cetăţeanul de străin este acest drept de a participa la decizia politică, prin vot. Poate că aici ar trebui căutate cauzele slabei participări la vot a românilor, incapabili să identifice spaţiul median al comunităţii de cetăţeni şi proiectul societal în care să-şi recunoască, fragmentar, valorile şi opţiunile. Apartenenţa la o comunitate de cetăţeni este, de altfel, cea care ne dă convingerea egalităţii tuturor, prezervând diferenţele, dar făcând media valorică a acestora.

Pe urmele cetăţeanului: incertitudinea comunităţii de cetăţeni

Cetăţeniei îi este rezervat articolul 5 din Constituţie, care trimite la legea organică (Legea cetăţeniei, Nr. 21/1991) condiţiile în care aceasta se dobândeşte şi se pierde, cu precizarea, în alineatul 2 al articolului 5 că „Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”. Din perspectivă constituţională, cetăţenia are un sens juridic (instituţie juridică) şi unul politic, pe acest al doilea palier fiind recuperat sensul comunităţii de cetăţeni, ca apartenenţă a individului la o comunitate organizată în stat.

Un demers arheologic relevă faptul că termenul de cetăţenie, deşi târziu utilizat în limbajul juridic ca atare, apare din 1795, sub diverse forme: indigenat, naturalizare, resortisanţă; s-a păstrat o „diplomă de indigenat” din vremea domnitorului A. Ghica, care recunoaşte vornicului Costache Hurmuzachi calitatea de „moldovean şi pământean” şi un decret semnat de Alexandru Ioan Cuza, în care temenul utilizat este chiar cel de naţionalitate: „Se recunoaşte domnului Procopie Filitis şi fii (care erau fiice) dumnisale naţionalitatea de român/…/”. În ceea ce priveşte ocurenţa termenului de „naţiune”, ea este plasată în contextul Şcolii Ardelene, în petiţiile trimise de episcopul Inocenţie Micu Klein, care însă înţelegea naţiunea în sens etnic, întocmai pentru a justifica existenţa naţiunii române, într-un registru în care naţiunea era înţeleasă calitativ, neincluzându-i pe toţi cei de aceeaşi etnie, ci mai degrabă pe persoanele de aceeaşi confesiune, care beneficiau de privilegii speciale. Constituţia din 1923 utilizează termenul de “naturalizare” pentru a descrie calitatea de a fi roman: “Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice”, dar foloseşte termenul de naţiune în sensul pe care-l căutăm noi în actuala constituţie, acela de comunitate de cetăţeni: „Toate puterile statului emană de la naţiune/…/”. Observăm că în actualul text constituţional, legiuitorul a preferat să substituie naţiunii poporul, destituind astfel miza societăţii politice din voinţa căreia emană constituţia şi înlocuind-o cu un termen mistificat de istorie. De altfel, dezbaterile în jurul noţiunilor de naţiune şi cetăţenie ale Adunării Constituante s-au concentrat pe procedura de acordare şi pierdere a cetăţeniei, nu pe principiile acesteia.
România anilor ’90 nu a avut acest răgaz pentru „schimbarea la faţă”, ceea ce a făcut ca referendumul pentru aprobarea noii constituţii să fie dejucat de un caracter plebiscitar, aşa cum, de altfel, intuia caragelian unul dintre parlamentarii prezenţi la dezbaterile Adunării Constituante: „Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul… să trecem la plebiscit…dorinţa adunării!”. În ceea ce priveşte actorii implicaţi în procesul constituţional, aici nu este vorba doar de creatorii propriu-zişi ai constituţiei, ci, de vreme ce s-a ales recurgerea la referendum, şi de participanţii informali, în speţă societatea care nu avusese prilejul să devină o comunitate politică, să-şi formuleze o cultură a cetăţeniei, de unde abuzurile şi demagogia care au prins rădăcini.

Neexistând o cultură politică a democraţiei, artizanii constituţiei nu aveau alt limbaj decât cel al istoriei, de unde oscilarea semantică între termeni ca naţiune, popor, patrie, cetăţean, fără o opţiune, în cele din urmă politică, pentru unul dintre aceştia. Reducând naţiunea la etnie, interşanjând-o tocmai în articulaţia esenţială cu poporul („Suveranitatea naţională aparţine poporului român/…/, art. 2, alineatul 1 din Constituţia României), arhitecţii constituţionali nu au lăsat loc angajamentului civic, ca element care dă tonalitate participării politice şi care se exprimă, după expresia lui Habermas, prin „patriotismul constituţional”.

Abuzul istoriei în dezbaterile constituţionale din 1991 a creat un spaţiu hibrid, în care nu societatea se opune statului, ci cetăţenii se opun poporului: identificarea naţiunii cu etnia şi punerea semnului de sinonimie între naţiune şi popor duc la o structurare a obligaţiilor/responsabilităţilor fiecăruia faţă de toţi (implicit faţă de stat) în termeni de loialitate faţă de „popor”, de interese juxtapuse, nu de consens şi deliberare. Ori, pentru a se constitui ca naţiune, ca societate politică, un popor trebuie să aibă convingerea că există un registru în care interesele particulare, privilegiile sunt depăşite în direcţia unui bine comun şi a unui interes general. Nu este vorba despre împărtăşirea reală dintr-o bogăţie colectivă, ci despre ajungerea la conştiinţa de sine ca naţiune care parcurge, unitar şi colectiv, drumul binelui comun. De altfel, miza autentică a încrederii sociale este aceea de a nu avea, ca societate politică, aşteptări pe termen scurt, ci deziderate proiectate în viitor, imposibile fără un optimism, la rândul lui social, că lucrurile sunt puse pe un făgaş drept.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: