Despre rabdare

Nu imi amintesc prima oprire la cenaclul de la Casa Pogor. Stiu ca era octombrie – nu va asteptati acum sa va povestesc despre amurgul decrepit si nici despre frunzele care, vai, mor fara a plange una dupa cealalta -, ca iubeam cu speranta tacuta ca nu imi va prinde privirea, pentru ca altminteri nu l-as mai fi putut iubi. Cenaclul se tinea in casa mica a lui Vasile Pogor, astazi transformata intr-o bodega rece, cu scaune imbracate in boieri.

Poetii aveau cearcane, scriau cu creionul despre tramvaiul 17, care nu trece pe nicio strada, despre ingerii decazuti inainte de cadere si, la cerere, despre iubiri pe care nimeni nu le-a iubit. In serile cu adevarat de toamna, Cezar Ivanescu isi canta incantatiile, iar Lucian Vasiliu, grav in sacoul junimist, suna din clopotul cu care se spunea ca opreai tumultul lui Creanga. Se citea poezie. Se infierau poetii in viata, iar acestia dobandeau convingerea ca scriu versuri nemuritoare. Cu cat mai acerbe criticile, cu atat deveneau mai neintelesi si mai siguri ca tramvaiul 17 purta catre infern ingerii certati.

„Am facut ceva rau si nu pot sa adorm”, mi-a spus peste umar poetul care aparea in unele seri, cu sapca gri in maini, compunand ad-hoc catrene ritmate. Avea o licarire senzationala pe obraji atunci cand rima ii iesea in ultima clipa, gata-gata sa-i scape.


„Am facut ceva atat de rau incat nu mai stiu cum sa adorm. Cum inchid pleoapele, cum ma musca asa, de coapse coapte in noapte. Am nascut un monstru de vers care nu se potriveste cu nimic. De cate ori incep sa fac versuri, imi sta ca un nod in papura de roua care ploua bleu”. In seara aceea am plecat acasa nedumerita si cam ofensata – nu-mi dedicase niciun catren, nicio rima, nicio licarire in obraji nu intrerupsese cearta dintre Blaga si Nichita.

In cel de-al treilea an de cenaclu, cand tot toamna era si tot nu va povestesc despre ruginiul din cei care urcau Copoul, poetul si-a spus prima poezie scrisa, chiar daca cu creionul. Versul neascultator se potrivise intr-un final, dupa indelungi tatonari si nerecunostinte, vreme in care rima a disparut cu desavarsire, lasand in loc strofe de care inca imi este dor.

De altfel, imi este un dor cumplit sa nu pot adormi, aidoma poetului din asta-seara, pentru ca se agata de rutina mea un vers anonim, cu nasul stramb.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: