Natural born killers – cand boala devine autoimuna

Mama si-ar fi dorit sa ma fac profesor sau medic. Cu prima optiune m-as fi impacat, nu a fost sa fie. La cea de-a doua a renuntat treptat si mama, in fata angoaselor mele timpurii care priveau trupul si ale sale spasme. Pentru ea, medicul si dascalul erau profesii fundamentale – restul era o declinare, o ajustare, o umplere a golurilor neesentiale. De ei era nevoie si ce alta miza poate sta in locul acesteia, de a-i defini pe ceilalti? Altfel spus, erau doua profesii prin excelenta autentice. Nu putea fi vorba, in cazul lor, de impostura. Rostul era dat de insusi actul exercitarii. De la medic si dascal pornind, toti ceilalti isi oranduiau viata: in functie de cat le permitea trupul si mintea.

Pentru ca asa credea mama si pentru ca varsta la care iti alegi profesia coincide cu cealalta, a cautarii propriei unicitati, despre care afli mai tarziu ca e de gasit tocmai in banalitatea gestului cotidian, nu am luat nicioadata in calcul medicina si profesoratul. La acea vreme, dupa cum spuneam, singura alegere cu putinta era diferenta specifica. Asa ca m-am facut jurnalist, cu convingerea bataioasa ca profesiile periferice sunt cele care dau tonalitatile lumii in care traim. Ori eu cautam nuante, disonante, tatonari.

Mama a avut dreptate.

Cand medicul si profesorul devin periferici, iar jurnalistul ocupa, aidoma unui balon umflat, centrul, societatea se imbolnaveste intr-un fel atat de greu incat despre boala ei nici macar stiri nu poti sa faci. Am avut in ultimul timp experiente critice, toate petrecute in sali de spital. Cea de noaptea trecuta a fost devastatoare, in conditiile in care functioneaza in mine o ironie care ma fereste de dezamagiri. Intr-un context deloc placut, cu copilul chinuit de dureri, am aflat ca nu ii pot face nici macar o ecografie, de vreme ce „nu ati stiut pe ce puneti stampila cand ati votat”. Intreband despre simptomele apendicitei, am luat la cunostinta faptul ca medicii sunt „saraci, au copii acasa si ca una dintre asistentele de la spital a facut stop cardiac pentru ca ei i s-a micsorat salariul, nu dumneavoastra”. Nimic din ce am inceput sa spun nu a avut efect. Contra-argumentele se reproduceau cronic, intr-o sala de spital in care medicii se agatau de „o sa plecam si noi din tara”. Despre la ce e buna medicina nu s-a vorbit. Nu vorbesc aici despre cum anume este tratat medicul de catre stat – e un cu totul alt registru. Este halucinant sa vezi ca oameni cu deprinderi si cunostinte stiintifice, care stiu sa citeasca neregularitatile dintr-un trup, isi pierd uzul ratiunii, auto-distrugandu-se.

Boala pe care a dezvoltat-o Romania este autoimuna. Tumorile si spasmele ei sunt produse chiar de anticorpii care ar trebui, intr-o logica dreapta, sa stea in calea bacteriilor. In general, in cazul unei astfel de boli, antidot nu exista. Poti lucra cu simptomele si ai sanse sa traiesti chiar si o viata lunga, intr-o contradictie deplina a organismului cu el insusi. Tratamentul acesta creeaza, dupa cum e si firesc, dependenta. Are insa si un efect advers foarte viclean: iti da iluzia ca, daca iti tii organismul cat de cat sub control, boala nu exista. Teama imi este ca, auto-devorandu-se, organismul acesta care se cheama societate isi va ingurgita, fara diferenta, putinii anticorpi natural born good.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: