Cand nimeni nu vrea raul – raspuns unui interlocutor din „epoca de aur”

Cand nimeni nu vrea raul si privirea periferica dispare, suferinta se distribuie arbitrar, fara discernamant. Unora mai mult, altora mai putin. Pentru unii este devastatoare, pentru altii e parte din trecerea prin lume, sudata pe zgomotul de fond care nu face diferente. In ecuatia finala, cine anume si-a amanetat primul umanitatea si de ce nu prea mai conteaza. Conteaza contagiunea raului, care are de-a face cu cea mai perfida alienare, atat de perfida incat iti da sentimentul ca esti laolalta cu ceilalti. Cu alte cuvinte, un surogat de lume din care pari a te impartasi, intr-o imprecizie a chipului.

Nu te poti pastra in afara raului, daca ceea ce faci il incorporeaza ca premisa. Si, oricum, discursul care te tine deoparte nu functioneaza decat in justificare. „Nu noi am fost rai, Ceausescu le facea si desfacea pe toate” este o afirmatie perfect valida, atunci cand te-ai tinut in afara oricarei delatiuni. Multi dintre cei care au trecut prin comunism si-au purtat vietile in solitudine. „Comunismul nu a fost atat de rau, noi nu am fost oprimati”, insa, e in cu totul alt registru. Cel in care raul se legitimeaza de la sine, tragandu-si sevele dintr-o indolenta fara doar si poate patologica. Ori mie de acest rau imi este spaima. Si pe acesti oameni nu ii pot, in ruptul capului, intelege.

In urma materialului publicat in Dilema, Adrian Paunescu si uzurparea spatiului alternativ, am primit un raspuns de la unul dintre cei care, spre deosebire de mine, au trait comunismul si, ca atare, sunt indreptati sa vorbeasca despre. Una dintre critici mi-o asum, cea care se refera la vehementa tonului.


"Nu v-ati impartasit din experientele epocii "de aur", chiar daca v-ati nascut la inceputul anilor 80. In opinia mea gresiti in doua locuri. Primul este atunci cand va asumati prea "in serios" aceste chestiuni, desi nu sunteti, in mod evident, una dintre "victimele" sistemului. Al doilea este ca banuiti sistemul (intelegand aici intregul aparat de partid si de stat) de prea multa inteligenta si rafinament malefic. Realitatea este ca cei ce mergeau la Cenaclul Flacara nu erau nici pe departe oprimati ori urmariti pentru asta, ca se exprimau acolo opinii care te faceau sa crezi, printre randuri, ca sunt si oameni care sunt dispusi sa creada si sa actioneze altminteri decat autoritatile si mai era parfumul acela superb al dragostei de viata, pe care il poate oferi doar prima tinerete. Ne imbatam cu orice, chiar si cu versuri de calitate indoielnica, fiindca iubeam, viata, fetele si visurile noastre. V-as ura sa va bucurati mult mai tare de viata si sa nu mai privit cu atata incrancenare trecutul imediat, fiindca de cele mai multe ori lucrurile stau complet altfel decat se spune”.

Aceste convingeri, mai ales atunci cand vin a-ti justifica viata, mi se par fara speranta. Din mai multe motive. Primul ar fi acela ca din istoria astfel traita sunt excluse victimele. „Noi nu am fost victime, nu eram oprimati” nu implica „Raul nu a existat”, dar trage amenintator dupa sine „Ceilalti, care nu erau ca noi si cu noi, nu conteaza. Sa-si poarte singuri crucea!”. Mai mult, daca tu aveai suficienta indurare pentru oroarea din jur si daca viata iti era intr-o ecuatie confortabila, nu zic ideala, acest lucru nu se aplica, nediscretionar, tuturor. In niciun caz celor care zaceau in inchisori pentru ca citisera romanul lui Dinu Pillat sau pentru ca intuisera diabolicul unui regim care, totalizand, renunta la tine. Este cazul Elisabetei Rizea, pentru care uzurparea bucatii de pamant (proprietatea privata) echivala cu uzurparea celei din urma individualitati.

A te bucura de viata este, fara indoiala, o virtute. Cu o conditie insa: atat viata, cat si bucuria, sa fie autentice si sa iti apartina. In lipsa autenticului, avem de-a face cu surogate, mult mai periculoase decat a fi privat, intr-un moment anume, de bucuria vietii. Si apoi, sa te intristezi de o viata din al carei rost ai fost scos, este un semn ca mai traiesti si mai stii de tine.

Ce mi se pare insa cel mai grav este ca perversitatea comunismului a reusit. Cam asta era si ideea: sa crezi ca raul poate fi bun, daca iti era permis „sa iubesti”, ascultand, cum spune interlocutorul meu, „versuri indoielnice”. De fapt si de drept, nu exista nicio contradictie intre noi: regimul a reusit sa-si produca propria contra-cultura, unde sa canalizeze tot ceea ce putea deveni marginal. E o tehnica cat se poate de perversa si, prin asta, inteligenta, intr-adevar.

Nu stiu ce crede cel care mergea la cenaclul Flacara, unde nu se suferea, pentru ca suferinta era rezervata puscariilor si domiciliilor fortate, ca mi s-a spus despre comunism. Si este pentru prima data cand cred ca nu mai are rost sa aduc aminte despre Pitesti, Aiud, Vulcanescu, mama Monicai Lovinescu, militianul Alexa, pentru ca mi-am dat seama de un lucru: nu noi, cei din generatia postcomunista, avem probleme in a accepta un rau istoric din care, ca natiune, am facut parte. Generatia care si-a trait viata in comunism este cea care nu este pregatita sa isi urateasca propria tinerete, acceptand gandul ca nu a fost atat de inocenta cum ar fi trebuit sa fie. Pentru asta, nu ai nevoie atat de curaj, cat de resorturi intime care sa aseze altceva in loc. Sa traiesti din surogate prefabricate nu necesita efort si nu implica alte riscuri in afara celor atat de perimate procese de constiinta, alegeri, iubiri si uri pe cont propriu.

Si nu, domnule din epoca de aur, nu ma pot bucura de viata altfel decat in limite, dar va asigur ca nu se moare din tristete si nici nu stiu ca din remuscare pentru ceea ce a fost in cei aproape 50 de ani sa fi murit cineva.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

2 Responses to Cand nimeni nu vrea raul – raspuns unui interlocutor din „epoca de aur”

  1. Franck says:

    Imi displace profund batalia intre generatii la noi, ia forma unor reglari de conturi 🙂 Conturi grele, cu ranchiuni tenace si revolte juvenile violente. Conflictul intre generatii e ceva firesc oriunde, insa la noi ia acum forma unei razbunari a celor traitori in „epoca de aur” impotriva libertatii noastre, a celor ce n-am avut privilegiul unei asemenea tinereti, si a unei manii mocnite la noi, impotriva „bosorogilor comunisti”. Batalia aceasta a sufletelor nu se va termina decat dupa ciclul celor 40 de ani biblici, probabil.

  2. kairost says:

    Exact acesta a fost si sentimentul meu, ca exista, mocnit, o anumita ranchiuna, o ciuda cat se poate de endemica. acum, al meu interlocutor nu manifesta decat moderat o nostalgie fata de comunism, pe care il identifica cu propria tinerete, care nu poate fi altfel decat frumoasa, nu-i asa? Ei bine, nu-i asa, si asta ma inspaimanta, ca tineretile sau iubirile pot fi si urate, schimonosite.

    dar cel mai revoltator este ca minimalizezi, in acest fel, tot raul si intreaga suferinta a tuturor celor care au stat in inchisori sau au luat calea exilului, nemaiavand dreptul si libertatea de a veni nici macar la inmormantarile celor dragi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: