Acelasi cordon ombilical

Apele s-au tulburat rau de ceva vreme. In tramvai, in lift, in conversatiile sporadice cu oameni despre care nu mai stii prea multe, dar care te-au insotit la un moment dat la cursurile de la facultate, la un jobul de odinioara, in week-end-urile din Vama ori, pur si simplu, la o cafea, s-a instapanit o respiratie colectiva, sacadata, lipsita de modulatii. Daca Apocalipsa ar fi intuibila, ar fi depasita de degradarea atat de brutala din jurul nostru. Treptat, oamenii au renuntat la simtul ridicolului, livrandu-se unui soi de corp social care nu are de-a face cu cetatenia, reprezentarea, binele public si alte concepte pe care, daca ni le asumam, o facem in raspar sau rau-voitor, asa cum a facut Marx cu Hegel. Sau pentru a le purta in frunte, ca pe un insemn. Toti, la fel. Guvernul ne ucide, da legi care ne impotmolesc viata, ne opreste sa facem si sa crestem copii. Ne privim inspaimantati de un bau-bau din afara, pentru ca, atunci cand simtim la unison, nu putem fi decat victime. Iar dusmanul e tot timpul cel din afara grijilor noastre cele mai intime, dar caruia ii punem in carca deziluziile de-a nu fi gasit un alt refugiu in afara blamului. Dar simtul ridicolului, major pentru mine, nu este sigurul pe care l-am suspendat, pentru ca, odata degringolate limitele care ne dau masura si farmecul spargerilor de tipare, se shimonesc, pe rand, gesturile si vorbirea. Nu mai are nimeni grija la ce face cu mainile in tramvai – le arunca haotic, impiedicandu-se una in cealalta. Nu mai are nimeni grija sa puna cratima, virgula, prepozitie, pentru ca punctul a disparut impreuna cu scrupulozitatea de a nu fi desuet.

La 20, 30, 40 de ani, oamenii au deprins peste an lepadarea de orice frumusete a apropierii care implica, si aici e frumusetea, distanta care te lasa sa fii tu insuti, prezervandu-l si pe celalalt, caruia i te adresezi. Nimic nu ma sperie mai tare decat simtirea colectiva si empatia fara cauza. Adolescente care nu au avut inca timp sa adune nu inca-uri si nici sa sa cheme instinctul matern se tanguie cu putere ca executivul le-a retezat sansa de a fi mame. Reducerea perioadei de concediu pentru cresterea copilului este ultima strigare de pe frontul de lupta unde adversarul este supra-dimensionat si, de foarte multe ori, pe modelul platoului de televiziune, chiar absent. Vrem sa fim cu totii asistati de stat, mai cu seama in momentele fundamentale ale relatiei dintre noi si lume: casatoria si nasterea. Anul trecut, tot mai putine cupluri au decis sa se casatoareasca, pentu ca acelasi stat, cu mici variatii, a suspendat acel stimulent financiar pentru tinerii insuratei. Anul viitor, tot mai putine femei vor da nastere unui copil, statul functionand, cum altfel, contraceptiv.

Era evident ca, intr-o buna zi, trebuie sa iesim din paradigma asistarii de catre stat. Din pacate, chiar daca acum s-ar produce ruptura lucida dintre societate si stat, este prea tarziu – cordonul ombilical a devenit, in monstruozitatea unei nasteri pe dos, si el colectiv.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: