Deconstructivism

De la o vreme, construiesc ziduri. Asimetrice, cand joase, cand netencuite, pictate pe alocuri in verde, pentru a se sparge apoi in albastrul care intr-atat ma nedumereste, incat am ajuns sa-l port in fiecare zi. Prima piatra se datoreaza deznadejdii de a nu putea intelege, pana la ultimul resort, compozitia umana. Ca purtam cu totii in noi un filon endemic de lichea pot intelege, din ziua aceea in care am capatat un insotitor constant, singurul cu care nu ma pot impaca pe deplin. De constiinta vorbesc. Asadar, ca suntem coruptibili, ca avem tentatii, nimiciri, egoisme goale, rautati, nerabdari, asta pot intelege. Ce nu pot intelege nici in ruptul capului insa este coabitarea cvasi-matematica, si prin asta parsiva, a binelui cu raul. Care va sa zica, cum poti fi un bun profesionist, recunoscut ca atare de breasla, si, in egala masura, o lichea in viata de zi cu zi, in iubiri, prietenii, iluzii, gesturi? Ce suport omenesc poate duce in el contradictia care nu se dizolva? Primul zid l-am ridicat in fata celor a caror viata ma inspaimanta pentru ca nu ii puteam ghici cutele si neputintele.

Dupa asta, totul a devenit complicat. Zidul care parea o tehnica copilareasca de izolare s-a dovedit a fi o strategie perfida de recompunere a unei lumi as spune pe masura idealului, daca acceptam ca idealul e cu atat mai putin realizabil, si prin aceasta mai frumos, cu cat isi propune scopuri marunte, nesesizabile unui ochi care nu distinge albastrul din verde.

A doua piatra am ridicat-o de pe strada, intr-una dintre diminetile in care cobor din tramvai cu o statie inainte de final, prelungind intrarea in zi. O batrana care nu, nu aducea a chipul bunicii mele si nu mi-a trezit madelainic amintiri, dar care avea privirea celui care stia timpul mai bine decat mine, se rastea la doua fete nu, nu inocente si politicoase ca fetele de pension, dar care purtau casti din care se auzeau, in rastimpuri, acorduri de pop-rock. Vocea batranei, grea, cu sunete anapoda suprapuse i se urca in ochii aceia pe care as fi vrut sa-i cred trecuti prin iubiri si ierni si primaveri asa cum, nu-i asa?, nu mai sunt. Apoi a fost zidul fragmentat al strazilor care coboara in claxoane dusmanoase, al cainilor care ma impietresc, al scolilor din care prepozitia „pe” si femininul „douasprezece” au disparut, al spitalelor in care medicii au renuntat, al marii fara inaltimi, dar cu seminte decojite pe nisipul in care soarele deseneaza umbre care raman.

M-am pierdut singura in zidurile pe care le tes si care s-au dovedit inutile. In primul rand, pentru ca lichelele nu se mai camufleaza, lasand parsivul din viata lor de zi cu zi sa intre si in profesie, acolo unde aparentele erau acceptate, intocmai pentru a prezerva vocatia contructiei. Si, pentru ca ochii mi-au devenit ei insisi asimetrici, urcand si coborand inaltimi niciodata egale,invatand sa separe si sa indeparteze, zidurile acestea se cer daramate, pentru ca, altfel, tot ce mai ramane intre ele sunt alte si alte fragmente de zid. Pana la urma, deconstructivismul e salvator.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

3 Responses to Deconstructivism

  1. Laura says:

    Ce bine ca existi, Magda! Ma bucur ca ai reinceput sa scrii, imi era dor.

    • Anonim says:

      De la Derrida citire: „deconstructivismul inseamna punerea sistematica la indoiala a structuralitatii oricarei structuri”. Daca e vorba de texte, de conceptii religioase, fiosofice si ideologice, totul pare cat se poate de necesar. De cele mai multe ori ar fi bine sa le supunem testului: sa le luam la intrebari, sa le punem sub semnul indoielii. A pune insa la indoiala existenta insasi si, mai mult, a deconstrui propria ta identitate, te trimite automat catre doua dimensiuni riscante: una isteric-histrionica (cea a actorului care se intreaba permanent „cine sunt eu?!”), sau cea deloc lirica si strict patologica a schizofrenicului („doctore, eu nu sunt eu!”)

  2. kairost says:

    Registrul actorului care se intuieste pe sine in mastile pe care le poarta si le schimba, deconstruindu-si, iata, propria identitate si indoindu-se perseverent de propriul „chip”, are virtuti soteriologice, intocmai pentru ca opune rezistenta unei identitati asupra careia nu te poti interoga. Registrul schizofrenicului, scindat in doua chipuri intre care opteaza arbitrar, implica, fara doar si poate, opozitia fata de impostura. El vrea sa fie, de unde deruta de a nu se recunoaste complet in niciunul dintre cele doua chipuri, pentru ca fiecare poarta reziduuri de inautenticitate.

    Perfect de acord ca deconstructia aplicata propriei identitati nu este sanatoasa, mascand isteria de a nu te mai putea oglindi in lume, pentru ca, oricum te-ai privi, oglinda iti intoarce un cu totul alt chip, pe care nu-l stii sau il respingi ca fiind al tau.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: