Cand Zahei nu iese in calea sfantului

Zahei nu isi regaseste vederile, dar stie, de la bun inceput, cum anume poate vedea din nou. Ocultata, ignorata, obturata de cotidian, aceasta intuitie care i se da din capul locului isi gaseste confirmarea – singura divinitatea este cea care ii poate pune lumina in ochi, dar nu printr-un gest atotputernic, survenit ca un miracol in spatiul public, ci printr-un fapt monstruos, petrecut intim si incomplet. Zahei isi zareste vederea, cu mainile preotului olog petrecute in jurul fruntii, dar nu vede niciodata pe deplin. Stie ca poate vedea, ca intuitia prima, cea de la orbire, care il trimitea sa treaca Dunarea spre Dervent, a fost buna. Stie ca de el depinde doar intr-o mica masura sa vada – sigur, i se cere, ca datorie morala interiorizata, sa isi duca viata cat mai curat cu putinta, dar vederile nu si le poate reda el singur, oricat de mult si-ar desavarsi, prin eforturi si ganduri proprii, viata. Are nevoie de un altul, care sa aiba, ca potential, sfintenia.

Nu e dat oricaruia dintre noi sa devina sfant, se pare, dar nici cei care au in potential sfintenia nu ajung, in mod necesar, la desavarsire. Preotul care, agatat monstruos in spatele lui Zahei, ii serveste acestuia de vedere, nu stie prin ce mecanism Zahei incepe sa vada, inca nelamurit. Si nu doar ca nu stie ce anume poarta miracolul, dar i se intampla chiar sa nu creada. In cele din urma, cel care, privat de orice altceva, intuieste drumul, pe care il cauta intocmai pentru ca nu i s-a dat, stie mai mult decat cel caruia i s-a pus in potenta sfintenia, dar care este incapabil sa caute explicatii si sa aduca la implinire darul. Poarta chipul sfinteniei, care i s-a dat, dar nu cauta sa dobandeasca si sa isi potiveasca asemanarea, care tine numai si numai de el. „Dupa chipul si asemanarea” – chipul (Gabe) e o interogare a propriei fiinte, careia i se cere, ca raspuns, asemanarea (Aufgabe).

Intalnesc oameni care ar putea sa fie scriitori sau medici straluciti. Au in ei o scanteie incredibila care, cel mai adesea, le contrazice viata. Functioneaza in virtutea unui dat asemanator sfinteniei, pe care il iau ca atare, fara a se intreba ce anume trebuie facut atunci cand tu si nu altcineva a fost astfel construit. Au un dar cu care fac mult mai putin decat ar putea, cu care nu isi disputa cautari si pe care nu cauta sa il inteleaga in vreun fel. Folosit la nivelul minim, talentul acesta organic se lasa obturat de tot ceea ce survine, strain, in cotidian si prea putini Zahei ies in cale, pentru a le purta mainile catre ochii care, doar asa, pot vedea.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

2 Responses to Cand Zahei nu iese in calea sfantului

  1. mihaela says:

    Uneori, talentul e un blestem, dacă nu vine însoţit de capacitatea de a-i da formă, sensul întreg care i se potriveşte. Da, subscriu ideii tale, unele persoane fac mult mai puţin decât ar putea cu ceea ce au.

  2. Irina S. says:

    Ce coincidenta! Zilele astea citeam „Zahei orbul”. Ce mare scriitor a fost domnul doctor! (ca vorbeai de talente) Si a facut si inchisoare politica pentru ca poeziile lui religioase erau prea religioase. Ce monstri au fost si cum i-am lasat in pace atatia zeci de ani! Prindem acum patru mosnegi puturosi care nici nu inteleg ce li se intampla.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: