Saldatelul de plumb si poporul

Daca ar fi fost sa imi iau din cuier pelerina, as fi fost cu siguranta invizibila. Am plecat in graba si scriind ma intreb daca plecarea poate fi si altfel, luandu-mi pe mine pardesiul albastru windows care, nici acum, nici altminteri, nu si-a dezvaluit inlesniri magice. Esarfa am uitat-o sub carte, manusile s-au rasfatat in ganduri de primavara, iar privirea nu mi se poate intoarce, intr-o incrancenare mie altoita de a incerca dezgustul. Asadar, fara pelerina, esarfa, manusi, dar cu privirea inghitind vocile din afara, am urcat, dis-de-dimineata, in tramvaiul spre birou. Incerc sa ma pliez cat imi permite trupul, in asa fel incat sa nu ocup prea mult spatiu, eu si cartea, de asta-data, recunosc, usor mai voluminoasa. Asa ca am ratat momentul in care tramvaiul a prins viata, exact asa cum cred eu ca a prins viata, din indiferenta celorlalti, soldatelul de plumb. Fiecare vorbea cu fiecare, cautandu-si interlocutorul colectiv si certandu-l cu drag, asa cum un parinte isi mai cearta copilul, alternand duiosia cu autoritatea: „Tip pentru ca stiu mai bine si pentru ca te iubesc si iubindu-te iti cer sa imi dai ascultare, legitimandu-te impreuna cu mine”.

Ca medicamentele sunt scumpe, medicii pretiosi, ministrii incompetenti, guvernantii hoti, presedintele mafiot si hain, mi-o spun la fiecare ceas emisiunile de stiri, divertisment, functionarii, taximetristii, desi in cazul celor din urma nuantele fac totul. In toate cazurile mai-sus enumerate insa, adresarea nu este personala. Nu imi vorbeste nimeni prinzandu-mi privirea si, ca atare, nu imi mai pasa, pentru ca a fost acel moment in care a trebuit sa decid. Dar aici, in tramvaiul hidos inviat, vorbele imi masurau respiratia, ma luau complice pentru a ma abandona mai apoi celor mai aprige friguri, in care perechi de ochi imperecheate pe dos, albastru cu caprui si negru cu verde, iti desfac, pliu cu pliu, stratul gros de acum de iluzii incarnate. „Mama mea a trait 98 de ani. Ce, eu mai apuc 50?! Ma omoara Basescu pana atunci, n-am mai vazut asa ceva, imi ia medicamentele de la gura!” – „Ai vazut cu vamesii, l-au suparat si acum ii aresteaza. Fantastic, domnule, cum sa nu ia spaga, daca le-a luat banii?”. Domnul grizonat de langa mine, care isi puncta cuvintele cu cate un mestecat de masele, vorbea cu o batrana aflata in cealalta parte a tramvaiului, careia, fiindu-i greu sa isi sutina argumentatia, lucida, de altfel, cu gatul rasucit, atarna halucinant de bara din tramvai, depasind milimetric capetele celorlalti calatori. Furia colectiva, care la noi a reusit prea putin sa ridice baricade revolutionare, fusese declansata, se pare, de un biet controlor de bilete, „omul lui Basescu”, care indraznise, el, sa ne controleze pe noi, slujbasii platitori de taxe pentru indestularea presedintelui si a oamenilor lui. Nu am, va puteti da seama, nicio simpatie amume pentru controlorii de bilete – de altfel, in intersectia dintre noi nu revin pentru a cauta intelesuri ori temei de iubire sau ura. La fel ca stirile tv, imi sunt indiferenti. Nu cred nici ca poporul ad-hoc constituit intr-o dimineata de luni avea ceva de reprosat controlorului, in afara de faptul ca pusese fisa postului sau nu conteaza ce in fata solidaritatii genetice cu oamenii „de rand”. Se plasase, astfel, de unul singur, in afara celorlalti cu trup comun, fara a fi experimentat inainte, pe cont propriu, angoasele unei identitati singulare. Bietul om, cum era si previzibil si poate unicul lucru de inteles in toata aceasta aventura a tramvaiului calator, a marturist rapid ca este, si el, o victima a celor rai si corupti care „stapanesc” acum tara.

Pentru cateva minute bune am uitat de precautiile ridicate cu atatea absurde calcule de inginer. Le-am lasat privirile sa imi ramana cute pe frunte, la capatul unui an in care insingurarea mea, invers proportionala cu infratirile monstruoase dintre ei, m-a facut sa ma asez intr-un acasa care nu mai are, iata, nimic de-a face cu alte iubiri decat cele smerite si timide, intocmai pentru ca nu avem acelasi sange si „neam”. Pana si pe mama o iubesc acum pentru ca am cunoscut-o si, oriunde as fi aflat-o, nu aveam cum sa nu o iubesc. In rest, nu va iubesc pe niciunul dintre voi pentru ca traim in aceeasi tara si nici nu cred in acea tara in care legaturile sociale sunt numite „neam”, ca si cum, intr-un enorm incest colectiv, ne-am imparti sangele.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: