recunoastere

Chipul mamei s-a strans ca in broboada verde albastrui a bunicii, cu marginile descoperindu-i miscarile umerilor atunci cand se ruga, in pustiul mortilor pe care ii stia, inca de pe atunci, mai bine decat pe noi, cei care ne cresteam vietile in reversul rugilor ei pentru lucruri marunte, cum ar fi ca macul sa nu se scuture in zi de duminica. A imbatranit pe dos, ochii ei albastri par deschisi chiar si atunci cand pleopele se lasa fara somn, pentru ca mama nu mai doarme, ci masoara, cuminte, florile din marul pe care l-a sadit in ziua care a tinut timpul in loc. Incearca, o simt, sa ma pregateasca pentru moartea ei. Poate pentru ca e singura angoasa pe care luciditatea ei descumpanitoare pentru ceilalti o poate suporta. In afara mortii, boala, disperarea, insingurarea, dezamagirea si toate celelalte ifose ale mintii sudate poe suflet ii sunt straine. Nu are timp pentru nimic ce se situeaza in afara timpului. Asa o stiu dintotdeauna, inchizand fara drept de apel usile in spatele carora ar ramane doar ea si trupul eviscerat, fara grijile pentru noi si ciresul amar ramas pitic in curtea de acasa.

Ma uit la ea, cea mai puternica femeie pe care eu o stiu, cea pentru care reprosurile nu pot fi decat catre ceilalti, nu dintr-un amor vanitos al sinelui, ci doar pentru ca „nu ii certi, mama, decat pe cei pe care ii iubesti, altfel ce rost are?”, si marginile chipului ei ma cuprind prea tare si prea repede. Incep sa am, imi dau seama, grijile mamei. Pe undeva, si nepasarea ei pentru ceea ce nu iti intra deopotriva in minte si in suflet. Sunt, din capul locului, in antiteza felului ei puternic de a intra in lume, eu sovai, ma aplec, aleg, involuntar, rascrucile. Nu stiu, cand iubesc, ca iubesc ceva al meu, asa cum stie ea si intocmai de aceea iubirea ei nu permite rest. Incerc sa caut in mine distorsiunile firii ei aprige, dar nu de aici vine intalnirea aceasta dintre noi, ea, la mijlocul vietii, eu, in acel timp in care trecutul si viitorul masoara la fel. Sa fie intimul fiecaruia o repetitie incat de aceea ne impotrivim recunoasterii in celalalt, atat de diferit?

Ma pregateste pentru moartea ei si, stiind-o pe mama, stiu ca nu imi lasa la indemana eschivarea. Imi cere sa admit ca oamenii dragi mor, mai ales mamele, si ca, intr-o zi, va trebuie sa-i iau locul, ca si cum lumea asta asa merge inainte, cu fiice care devin mame si invata sa iubeasca fara rest.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

One Response to recunoastere

  1. Laura says:

    Doamne, Magda, cum poti sa scrii! Marturisirea de mai sus m-a lasat cu privirea impaienjenita de lacrimi. A trebuit sa ma opresc, sa rasfoiesc altceva pe internet ca sa ma recompun, inainte de a putea continua. Ii multumesc mamei tale ca existi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: