Vina colectiva versus vinile fiecaruia

Cand profesorul de geometrie, cum ii spuneau elevii, pentru ca avea un curaj nebun de a intelege, aproape literar, liniile si curbele, nu a mai venit la scoala, oamenii nu s-au adunat in raspantii sau la marginea fantanii, asa cum se intampla ori de cate ori cineva iesea din sir, dandu-le celorlalti prilejul de a jubila pana la extaz disecandu-i si traindu-i voluptuos viata. Nu s-a oprit nimeni sa ridice macar din umeri si sa te intrebe: „Ei, ai auzit de domn’ profesor?” Nu a intrat nimeni in curtea pustie iarna, care in vacanta de vara se umplea de lemnul in care scobea fara graba, pana ce scoatea la iveala chipurile din el – scrumiere, cescute, fluiere. Si mai bizar inca, nimeni, nici macar vecina care ii recunoastea zilele bune si zilele rele dupa gemetele din visele pe care, stiuta, le supraveghea, nu a intrat in casa, sa scormoneasca in durerea sotiei ramase singura in curtea cu aschii de lemn si rasina care miroasea a curatenie si a suflet bun.

Fusese luat, inainte de zori, de Securitate.

Daca ar fi plecat de unul singur, oamenii s-ar fi adunat la fantana si fiecare ar fi avut de spus o poveste despre cel disparut. De buna seama, fiecare ar fi avut inca de dinainte banuieli ca omul acela singuratic si totusi zambitor va pleca intr-o buna zi, cine stie in ce aventura. Batranele ar fi cainat-o pe sotia la care s-au uitat cu mila in ziua aceea friguroasa de inceput de martie in care s-au casatorit, cu premonitia singuratatii ei de acum, pentru ca niciun barbat care deseneaza trapeze in versuri nu e de incredere. Dar pentru ca toti stiau unde si de ce a plecat, nimeni nu s-a uitat in ochii celuilalt si n-a intrebat nimic.

Asa arata vina colectiva. Cu siguranta ca vina fiecaruia, nu cred ca in cazul multora cu zvacniri de remuscare, avea propria-i greutate. Atunci cand fiecare poarta o responsabilitate, pe care o suspenda in timpul imediat urmator, lasand-o, poate, doar in grija constiintei cu care, sa recunoastem, nu te intalnesti prea des, mai ales cand stii ca nu ai nimic de castigat, atunci cand nimeni nu zaboveste in fata fantanii, cu palmele grele si nodul usturator care se pune in gat atunci cand ne doare ceva, fara a ne fi clar ce anume, cand niciunul nu marturiseste celorlalti ca da, l-a oprit intr-o zi miliatianul si el i-a povestit cum le-a vorbit copiilor profesorul de geometrie despre regalitate, atunci vina este colectiva. Pentru ca ea nu inlatura vina individuala si nici nu o curata. Pentru ca ea nu ne judeca ca si cum am fi un singur trup. Vina colectiva nu este cu putinta in afara vinilor individuale pe care nu stim sa le purtam si atunci nici nu le induram in preajma noastra. Daca este vina tuturor, nu inseamna ca nu este si vina mea, a ta sau a altora. Dar nu e ca si cum eu as fi vinovat pentru ca as fi cauzat o suferinta sufleteasca unuia, iar tu o durere trupeasca altuia. Nu, vina colectiva apare atunci cand fiecare dintre noi, iar aici proportia nu intra in ecuatie, asa cum nu intra nici Dumnezeu, a dus la raul altuia. Daca eludam vina colectiva si o declaram neinteresanta, atunci spalam si micile sau marile vini individuale. Si nu este vorba despre iertare aici, pentru ca iertarea este mult mai complicata privita dinauntru, chiar si atunci cand intre iertat si iertator nu a existat o crima.

„Vina colectiva nu exista. Despre vina colectiva se vorbeste fara sens. Lustratia este o prostie. Statul de drept modern si care nu ne incorseteaza intr-un corp social cu proiecte unice si neasumate individual nu permite remuscarea experimentata colectiv”. Nu cred nici in virtutile unui astfel de stat si nici nu cred, pastrand proportiile, ca asta aveau in vedere promotorii de inceput ai liberalismului, dar nu despre asta este vorba. Cum poti arunca, superior, astfel de teze, caci teze s-au dorit a fi, dintr-o vanitate care isi gaseste legitimarea doar in autoritatea altuia? Daca Michnick nu ar fi propavaduit acum relaxarea ideologica si nu ar fi ridicat iertarea de pe umerii Bisericii, Dinu Patriciu nu s-ar fi gandit sa arunce vina colectiva in derizoriu, doar pentru ca i-a placut teribil de mult un cuvant. Discutia despre trecutul care se cere asumat colectiv, daca vrem sa ne situam cu sens intr-o istorie, potrivnica sau nu, nu avea absolut, dar absolut nicio legatura cu „filosofeanul”. As fi admis, si inca admit, o dezbatere de argumente despre vina colectiva. Dinu Patriciu insa, a ratat-o. Cred ca a ratat-o si liberalismul autohton, dar asta, iarasi, e ca si cum i-ai spune profesorului de geometrie ca a-si asuma suferinta, invatandu-i si pe altii cum sa se deprinda cu raul care se intampla si nu altfel decat istoric, ca gandeste in grila bolsevica, sau, pentru a-i face o concesie, reformator-mensevica.

*Ca o nota de subsol, va impartasesc o bucurie individuala – prietenia dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Singura virtute a articolului pe care Dinu Patriciu s-a grabit sa il semneze, in numele valorilor liberale, este raspunsul lui Andrei Plesu.

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html#commentsPage-1

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: