Tu de-al cui esti? Cand neamul isi ridica Catedrala

De acolo de unde vin eu, neamul desemneaza rudele de sange – intersectia dintre caracteristicile fiecarui membru este singura care importa. Despre diferente sau unicitati nu se vorbeste. „Al cui esti?”, iata intrebarea care ordoneaza micile comunitati si care valideaza, cumva, rostul fiecaruia. Relatia de neam, adica intocmai sangele, este una de apartenenta reciproca, dar totusi inegala: tu apartii pe de-a-ntregul neamului tau, esti „de-al lui” Popescu sau Ionescu, in vreme ce neamul ti se da intr-o doza sau alta, in functie de cat ai asimilat genetic si de cat mai poti asimila, dovedindu-ti radacinile. Putini sunt cei care simt ca prin vene le curge un sange strain si care isi poarta viata delimitandu-se sau chiar razboindu-se cu cei din propriul neam. In general, personajul romanelor romantice, a carui existenta in fresca parcurge in mod necesar surclasarea originilor. Mai poate fi vorba de Popestii care vor sa fie Ionesti, firi innegurate in forul intim si extrem de guralivi in cel public. Mai multi sunt insa cei care, de la o varsta care si ea se incadreaza in rutina sferica a vietilor noastre, indiferent de proiectele de pornire, se repliaza in neam. E atunci cand vrei sa te intorci acasa, intr-o geografie in care, speri tu, vei da de cel de odinioara, cu telescopul pe pervaz, gata-gata sa descopere o noua galaxie.

De ce, la o adica, importa daca esti al lui Popescu sau al lui Ionescu? Intr-o logica aspra, ca orice intelepciune rurala, alegerea nu se face pe cont propriu. Daca strabunicul, bunicul si tatal s-au ratat, de buna seama ca atunci cand va veni vremea te vei rata si tu. Daca bunica si mama au facut alegeri nefericite, nu exista urma de coincidenta aici: e vorba de particulele constitutive sangelui. Te poti, desigur, revolta. Iti poti ironiza grupa sanguina. Poti pleca de acasa. Candva, intr-un punct al lumii, vei face ca toti Popestii pe care i-ai lasat acasa. De aceea toti copii mici sunt intrebati, pe ulitele satului, ai cui sunt. Si destinul nici macar nu intra in ecuatie.

Ne facem o catedrala a neamului. In cele din urma, probabil ca din bani publici. Nu am nici cel mai mic argument impotriva ridicarii lacaselor de cult. Nu ma incomodeaza bisericile – biserica, ca trup al lui Iisus, e deja alta discutie. Ba chiar as vrea, si chiar din bani publici, adica acei bani adunati de la fiecare dintre noi, sa fie restaurate acele lacase de cult, autentice bijuterii arhitecturale si istorice. Am comis imprudenta de a intra intr-o disputa privind constructia marii catedrale prin finantare directa de la visteria statului. Pentru ca nu cred ca face parte dintre prioritatile economiei nationale si pentru ca nu ma simt reprezentata in aceasta decizie care se ia, vrem, nu vrem, in numele tuturor. Acesta este lucrul care imi place cel mai mult din liberalism – contractul, din care suntem parte. Asadar, disputa – sa inaltam sau sa nu inaltam o catedrala impunatoare din contributiile nostre la bugetul la stat? Argumentele proprii le-am enuntat. Acum, agumentul major al interlocutorului: este o catedrala a neamului nostru, neamul, adica noi, eu si cu tine si cu ei laolalta, trebuie sa ne-o asumam. Nici nu mai conteaza daca asumarea este de ordin financiar.

Platim pacatul natiunii intelese ca neam. Atunci cand cetatenia este pusa in ecuatia sangelui, un contract de reprezentare de felul celui gandit de liberalism, unica, de altfel, conditie de posibilitate sine qua non a democratiei, nu mai este cu putinta. Indiferent de scrutinul electoral, de separatia puterilor in stat, paznicul de noapte sau piata libera. Este ca si cum, la fiecare intersectie in care ajung, ma intrebati a cui sunt, pentru a-mi sti, dinainte, drumul pe care il voi alege. Sau cand imi cereti sa va iubesc pentru ca, nu stiu cum, atat s-a amestecat sangele, incat il purtam cu totii. Intr-o astfel de iubire, ratiunii i se cere sa stea, umila, deoparte. Sangele si doar el da seama.

Atunci cand optiunea de a ne iubi si asuma tara va veni pe calea ratiunii, cand vom alege sa ramanem aici fara amanari de sine, nu pentru ca neamul tribal largit de la rude la natiune aici ne este, ci pentru ca interesele si chiar sensibilitatile ni se pot conjuga in directia acelui morganic „bine public”, atunci, cred, vom putea construi o noua catedrala.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: