De ce avem facultati. Despre agenda si concursurile pentru posturile universitare

Lui Constantin Marin i l-am datorat pe Aristotel. Nu pentru ca ar fi tinut cursuri academice explicite, nici pentru ca ar fi transformat incursiunea in filosfia greaca intr-o autentica revelatie filosofica de amfiteatru. Nici pentru ca ar fi tinut cursuri stufoase. Ci pentru ca nu putea sa treaca peste conditia fundamentala fara de care nu meritai (literalmente) sa te apropii de Aristotel: efortul de a buchisi greaca veche. Obisnuia sa te mustre fara a-si pune in joc constiinta: „Eu te suspectez pe matale ca nu ai ce cauta in filosofie” – fara emotie in glas, fara batjocura: o sentinta pe care, chiar inainte de a fi dusa pana la capat de instanta, era consimtita chiar de acuzat. In rest, nu am scris aproape nimic la cursul lui de anul I de filosofie, petrecut la Iasi.La un moment dat, am inlocuit cursul cu biblioteca de la Fundatie, buchisind alfabetul. Daca la curs nu se infatisa ca un maestru pe deplin capabil sa treaca in poveste scheme si sisteme, pe terasa studenteasca din Copou (CUI) iti construia adevarate puneri in scena, cu decor si coregrafie, ale categoriilor. Si-ti purta mana peste gamma, intorcandu-te, babeste, catre ordinea de inceput.

Lui Gabriel Liiceanu ii datorez punerea pe drum. Eram in ultimul an de liceu, sfidand matematica, ratandu-mi lirismul la Casa Pogor, ascultand catrene bland arcuite de, probabil, cei din urma trubaduri. Incapabila sa astern eu insami versuri despre tramvaie care nu mai trec, furisindu-ma cu permisul „celor mari” in biblioteca universitara pentru a citi Descartes si Origene (la semnificatie ne gandim de acum incolo), ma simteam corp strain printre colegi, aspiranti la profesia de magistrat sau la cele de economist si filolog. Gabriel Liiceanu a tinut o prelegere la universitate, o introducere in Sein und Zeit. Mai pastrez notitele si acum. Bineinteles, mi-am notat atunci tocmai neesentialul. Imi dau seama de asta atunci cand vad ca totul este scris intre introducere si epilog. Doi ani mai tarziu, cand ii devenisem studenta, am pornit de la intrebari. Nici de la cursul lui Liiceanu nu am iesit cu texte stufos scrise, dar am bun prieten care a reusit sa noteze fiecare cuvant. Pana si respiratiile care ocoleau raspunsul, cum a fost cea despre moartea unui functionar. Liiceanu era colosal. Nu pentru ca demonstra un talent de vorbitor efervescent, jovial. Nici pentru ca ne-ar fi transmis sensul de-a gata. Nici pentru ca era empatic ori, pur si simplu, simpatic. Avea o anvergura academica pe care doar lucrul temeinic facut i-0 putea legitima. O gravitate in a ocoli profesia formala, fortand fiecare gest pedagogic inspre o lectie cu sine insusi.

Registrele in care se misca cei doi sunt cat se poate de straine unul de celalalt. Rememorarea primului este, fara doar si poate, tributara emotiei de a cauta un maestru.

Ce s-a intamplat recent la Facultatea de Filosofie din Bucuresti refuza orice posibilitate ca punerile pe drum sa se mai intample. Cristian Ciocan, unul dintre cei stiu sa formuleze intrebari, a pierdut concursul pentru postul de lector, in favoarea unui asistent universitar din cadrul aceleiasi facultati. Primul este cercetator, cu lucrari publicate, cu studii doctorale la universitati de calibru. Un filosof care inca transcrie silogisme din textele filosofice si care nu a scris o lucrare de doctorat pentru a-si incununa cariera. Pentru ca nu e cu putinta sa transformi lucrul cu textul de filosofie intr-o proiectare a carierei. Despre contracandidat, C. Iftode, stiu foarte putine. A ramas in facultate imediat dupa absolvirea ei, asa cum ramaneau studentii „eminenti” care isi calculau, dupa fiecare examen, mediile posibile. Nu ca perseverenta ar fi un lucru blamabil (as fi zis in sine blamabil). Cristi Ciocan are si gravitatea celui care nu isi poate incepe traseul de oriunde, si anvergura celui care isi preda sie insusi lectii. Care nu se opreste la teze. Si care ar tine seminarii stralucite in amfiteatrele de la Louvain ori Tubingen, la care studentii ar veni nu sa ia notite, ci sa formuleze intrebari.

Bineinteles, felul in care e constituit corpul profesoral din facultati este deja o cultura de sine-statatoare. Exista familii, afinitati afective, stereotipuri, banalitati care mentin buna-starea din catedre. Nu poti veni, pur si simplu, cu un cortegiu de dovezi academice, cu un seminar ireprosabil, sperand ca, in felul acesta, ocupi un post destinat dinainte altuia, pentru care noua functie este doar o etapa fireasca. De aceea nici nu cred ca rectorul va refuza numirea comisiei ori ca ministrul Funeriu va avea o pozitie publica. Asa cum il stiu eu insa pe ministru, daca nu ar fi ministru ar semna scrisoarea de protest, alaturi de ceilalti asistenti, lectori, cercetatori.

Ce m-a descumpanit insa cu adevarat este absenta cronica a reactiei publice. Nu s-a creat decat o dezbatere ermetica, intre connaisseurs. Nici un articol consistent in presa, cu exceptia scrisorii deschise scrise de G. Liiceanu si preluata de Contributors si de 22. Nici o ancheta a concursurilor din universitati. Nici un telefon dat ministrului Educatiei ori rectorului. Nu mai exista nici o indoiala: educatia si cultura nu sunt teme pentru agenda publica. Le aproximam semnificatia atunci cand sunt parte a unui scandal usor de digerat. Cand avem nulitati la bacalaureat ori cand facem topurile celor mai bune sau, din contra, mai slabe universitati. De ce sa mai facem topuri daca efortul care ar trebui sa le legitimeze, si anume mai binele, lispseste cu desavarsire? Si de ce sa mai consumam cotidian si indigest presa daca lucrurile cu adevarat esentiale incomodeaza ratingul?

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

2 Responses to De ce avem facultati. Despre agenda si concursurile pentru posturile universitare

  1. Ca sa nu para comentariul departe de textul tau, plec de la cuvintele- „Nici un articol consistent in presa”. Care presa? Si-mi amintesc de Facultatea de Jurnalism unde unii asistenti lucrasera mai putin decat unii studenti in presa, dar le predau despre cum cred ei ca se face. Si la facultati, ca ORIUNDE in aceasta lume, chiar nu conteaza ce poti, ci pe cine cunosti. Si tine deja de evidenta. Ma intreb totusi ce s-a intamplat cu fostii tai colegi cu planuri foarte concrete… Caci si eu am avut multe bucati de genul.

    • kairost says:

      Cristina, cam asta ar fi fost si marea miza jurnalistica – nu acest mic eveniment in sine, ci problema mai larga pe care o circumscrie: ce se intampla in universitati, ce presupune autonomia universitara, cum ne este cercetarea, cum facem performanta sau cu proiectam sa facem. Subiectul este amplu pentru o abordare media, pentru ca este fundamental agendei publice. Nici macar nu inseamna izolatul jurnalism cultural, ci se incadreaza in presa sociala – educatie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: