Cand Hegel cade in desuetudine – resentimentele din Consiliul Facultatii de Filosofie Bucuresti

„Hegel a cazut in desuetudine. Cui ii place sa creada ca Spiritul se plimba prin lume, treaba lui” – nu este o concluzie personala, poate si pentru simplul fapt ca nu imi este la indemana formularea tezelor finale, dar este un citat exact dintr-unul dintre cursurile de filosofie de anul III. Profesorul universitar care isi incheia astfel socotelile cu Hegel, plasandu-l nu in registrul minor al gandirii, ci in subtextul acesteia, am putea spune ca face parte din categoria celor pe care Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti o numeste, cu afectiune, ca pe cea care stie ce inseamna „servituţile instituţionale ale meseriei de profesor”. Una dintre servituti pare a fi intocmai aceea de a servi studentilor raspunsuri apriorice, curmandu-le, astfel, suferinta de a o scoate sau nu la capat cu Hegel ori Kierkegaard ori cu mai banalii antici. Pentru ca cei mai multi dintre invatacei s-ar putea ca, odata lasati la masa cu Spiritul, sa esueze in a deveni bunii diletanti de care avem vitala nevoie.

De ce ingredientul major al profesoratului sta in servituti institutionale? De ce servitutea este convertita in calitatea fundamentala a vocatiei pedagogice? Vechiul proverb pe care l-am invatat in scoala, inca de la primele incursiuni in istoria nationala, si pe care nu il punem, iata, la indoiala, ne spune cum sa ne tinem capul plecat, daca il vrem in continuare pe umeri. Altfel spus, in termeni cat se poate de contemporani, jocul ipocrit de a te da umil iti prezerva statutul socio-profesonal. Pentru ca nu este vorba despre o reala umilinta, fie ea si necrestina. Umilinta autentica survine atunci cand intuiesti ca exista o autoritate superioara tie, a carei legitimitate se desprinde obiectiv, nu atunci cand, neconsimtind la o autoritate – metafizica sau banala autoritate profesionala (expertiza) – o afirmi, totusi, public, pentru ca beneficul imediat este clar superior indiferentei sau refuzului. In contextul nostru, o umilinta vrednica este aceea de a consimti autoritatea Consiliului Facultatii de Filosofie, indiferent daca aceasta autoritate s-a desprins in mod natural, printr-o expertiza tie superioara, sau daca este una formala. Sa fii, asadar, umil in fata sefilor, pentru ca ei conduc. Nu pentru ca sunt mai buni decat tine, caz in care umilinta ti-ar aduce castiguri necuatificabile si pe termen foarte, foarte lung. Iata cum umilinta in fata autoritatii formale, legitimate doar de ierarhie si context potrivit, ca in proverbul nostru de la lectiile despre birul platit puterii otomane, ne trimite la sensul literar de servitute. Este mult mai bine sa spui „da, sefu'”, pentru a te retrage apoi in spatiul informal de pe holul biroului, unde, alaturi de ceilalti colegi servili, sa iti critici pana in subuman seful pe care tocmai l-ai consimtit. Acest comportament iti permite sa gusti din putere, sa simulezi puterea, sa fii un zeu care stie ca e mult mai destept si mai capabil decat cel care il conduce si, iata, o demonstreaza chiar acum, demontand autoritatea manageriala in fata echipei adevarate, de pe hol. Oamenii de acest fel ajung lideri, pentru ca liderul, in lumea in care ne strecuram noi, este cel care a primit aprobarea celor multi si mai slabi. Intr-o logica autentica, liderul ar fi cel care primeste aprobarea celor la fel de buni ca el.

Asadar, de ce umilinta de a gusta servitutile institutionale ale profesoratului te inainteaza ca adevarat maestru? De ce nu anvergura academica, putinta de a pune pe drum, autoritatea confirmata de cei la fel de buni ca tine?

In raspunsul dat de Consiliul Facultatii de Filosofie Bucuresti lui Gabriel Liiceanu, ca replica la scrisoarea acestuia in care denunta un concurs incorect pentru postul de lector in cadrul aceleiasi facultati, „firul rosu”, pentru a cita aici, rau-voitor, un alt profesor, este nu umilinta, ci umilirea. Pe tot parcursul replicii, adresarea catre Gabriel Liiceanu este aceea de „profesorul Liiceanu”, pentru a-i aminti acestuia, dar si noua, ca este, ca si ei, un profesor. In contextul replicii, sensul este, evident, „doar un profesor”. Altfel spus, sa vorbim de la egal la egal, pentru ca nu esti mai presus de noi, nu esti altceva decat noi, iar noi nu suntem mai prejos decat tine. Sensul acesta se demonstreaza si daca ne uitam la paragrafele finale, in care lui Baumgarten, unul dintre cei care au consimtit la protestul lui Gabriel Liiceanu, ii este amimtit ca este, si el, „un produs doctoral” al Facultatii. Acum, ca s-au lamurit pozitiile de pe care se poarta „dialogul”, se poate trece si la argumente. Argumentele sunt grevate, insa, pe declaratia de punere in egalitate: profesorul Liiceanu invoca, ne spun autorii, „statura mediatica”. Mai grav insa, profesorul Liiceanu nici macar nu stie titulatura completa a catederei din care a facut parte 20 de ani, pana la pensie. Ori, intr-un registru in care servitutile profesoratului primeaza, este inacceptabil sa nu pronunti corect, clar si complet, numele catedrei care te-a legitimat.

Gabriel Liiceanu nu a fost nicioadata iubit in catedra de „istorie a filosofie”. Pana acum cel putin, iubirile, simpatiile, complicitatile nici nu ar fi trebuit sa spuna ceva. Dar nu le-a fost multora nici indiferent. A fost profesorul care s-a ridicat din sir si a devenit figura publica, care a scris carti in care a vorbit si despre unii dintre colegii sai si relatia acestora cu regimul comunist, a tinut un curs cu amfitreatul plin, a condus o editura, a aparut in presa, a coordonat doctoranzi care acum publica la edituri occidentale. Pana in momentul in care Gabriel Liiceanu a aruncat manusa catre „Consiliul Facultatii”, nu se cadea sa il iei, public, in raspar. Aveau nevoie de momentul oportun, in care demascarea ar fi fost perfect plasata. Odata momentul survenit, resentimentele, imbracate intr-un elegant limbaj academic si scrise didactic, sub forma de puncte argumentative, au prins forma. Atat de migalos a fost contruita replica de pe pozitiile superioare ale academicienilor incat le permite sa ii reproseze „inamicului” fraternizarea cu un limbaj popular, cu trimiteri vulgare, catre lumea fotbalului. In loc sa li se adreseze in maxime latine ori in concepte heideggeriene, Liiceanu le vorbeste despre Messi. „Nici macar de nivelul nostru nu mai esti” – spune Consiliul.

Pentru ca am ajuns la anonimat: ce vrea sa zica neasumarea identitatii? Intr-o prima instanta, creeaza senzatia ca sunt (mai) multi, deci putere sporita si legitima prin numar. Mai apoi, tine de aceeasi strategie de a minimiza adversarul: tu esti o persoana, noi suntem o institutie. Institutia primeaza. Modalitatea aceasta de a vorbi, peste gard, fara a-ti descoperi chipul, este cea care permite personalizarea institutiei in numele careia actioneaza. Vorbesti si actionezi ca si cum ai incarna institutia. La scara larga si istorica, personalizarea institutionala a permis marile derapaje ale umanitatii, totalitarismele.

Profesorii din Consiliul Facultatii de Filosofie si-au reglat, in sfarsit, conturile cu Gabriel Liiceanu. Sigur, in limbaj academic si cu servitutile institutionale de rigoare. Pentru a folosi limbajul nedemn academic al lui Liiceanu, Consiliul l-a scos de pe teren pe Messi, pentru a nu-i frustra pe ceilalti jucatori.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

One Response to Cand Hegel cade in desuetudine – resentimentele din Consiliul Facultatii de Filosofie Bucuresti

  1. Franck says:

    Primo: ai reinceput sa scrii, e un semn bun. Secundo: scrisoarea „colectivului” e una enervanta, in care, asa cum bine spui, se simte resentimentul si, mai grav, nerusinarea. Primele doua „precizari” au la inceput expresia „asa-zisa”, pentru a minimaliza de la inceput povestea („aşa-zisa scrisoare deschisă” – exprimarea e ridicola, deoarece chiar este o scrisoare deschisa, en bonne et due forme). Sentimentul pe care mi-a dat-o replica este ca se adreseaza formei mai degraba decat fondului, acest din urma aspect fiind tratat din obligatie. Problema e persoana Liiceanu, nu scrisoarea sa, care e doar un pretext de rafuiala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: