de ce sa nu fi fost mai bine in comunism?

„- Era mai bine in comunism. Aveam cu totii case in care sa locuim, servicii care plateau, in aceeasi zi a fiecarei luni, salariile, din trenul catre oprea la Mamaia coboram si noi, in fiecare vara.
– Dar tu aveai patru ani atunci cand regimul comunist a cazut. Nu stii, pe cont propriu, ce anume inseamna sa fi trait intr-o ascunzatoare mizera, cu peretii subtiri, dincolo de care era alta ascunzatoare, la fel de precara, cu peretii ei subtiri. Ce inseamna sa fi avut doar casa, aceeasi ca a celorlalti, incalzita cu un resou la care fierbea ceea ce nici macar imaginatia nu o putea numi cafea. Ce inseamna un teanc de bancnote amare, care iti cumparau mesele reci, aceleasi ca ale celorlalti. Ce inseamna trenul personal care incarca oameni tragand dupa ei geamantane, aceleasi ca ale tuturor, cu mici variatii de culoare. Nici macar intutitia nu te ajuta sa traiesti viata celorlalti ca si cum ar fi vorba despre tine. In absenta cronica, si prin aceasta debilizanta, a proiectului.
– Si acum? La ce mi-ar folosi visul de a face ceva, daca nu am cum sa fac nimic? Nu am casa, salariul nu imi intra pe card regulat, pentru a merge la mare sunt fortata sa fac permutatii de datorii in fiecare vara. Era mai bine in comunism. Eram, cu totii, la fel.
– Nu, aici gresesti. Vezi tu, eram facuti sa fim la fel. Pachetele noastre de iluzii, iubirile care ne-ar fi facut fericiti fara ca un obiect din afara noastra sa induca starea de euforie putreda pe care o confundam usor cu fericirea, libertatea, da, libertatea, de a nu manca zacusca in fiecare dimineata din octombrie pana in mai, seductiile care ne fac sa inchidem ochii la toate celelalte vieti, toate acestea le suspendam, asa cum isi suspenda nebunii constiinta de sine. Eram schizofrenici. Schizofrenici pe cont propriu, delirand colectiv de o parte si de cealalta a peretilor subtiri din vagoanele care opreau programat la mare.
– Tu nu faci decat sa expui o teorie filosofica, cum ca libertatea de a face ce vrei este mult mai importanta decat confortul de a trai o viata linstita, fara sa te dai peste cap pentru a castiga bani. Si atunci erai liber. Ba chiar erai mai liber, pentru ca nu iti aserveai viata unui patron oarecare, iar pensia nu era discretionar micsorata de un presedinte-jucator.
– Nu presedintele este cel care ia astfel de decizii…, dar asta e deja un alt dialog. Nu libertatea de a face ce vrei este cea care face diferenta, cat mai degraba libertatea de a sti cine esti si ce poti face cu datele pe care, in mod organic, numai tu le ai. Felul in care unicitatea este cu putinta. Constiinta de a nu-ti inchide simturile in fata suferintei celor care nu au putut, iarasi organic, sa urce in trenul spre Mamaia. Vezi tu, satisfactia aceasta colectiva despre care vorbesti a fost posibila numai pe seama unei dureri individuale, a unei vieti sparte, a unor trupuri batjocorite si ucise in inchisori. Da, acele atrocitati care pavau calea ferata care ii purta pe toti ceilalti catre litoral. Traiam in suspendarea grosolana a propriilor constiinte. Muream in noi insine si intre noi fara a avea macar inutuitia mortii zilnice.
– Nu era chiar asa, ne-au povestit si noua parintii. Daca iti vedeai de treaba ta nu ti se intampla nimic. Oamenii mergeau la spectacole de muzica si la teatru, aveau si timp, si bani pentru asta. Se simteau bine, se bucurau impreuna. Nu inteleg de ce este atat de rau sa ne bucuram impreuna.
– Tocmai de asta: pentru ca rareori te poti bucura autentic la pluralul nedefinit. Bucuria este o traire personala si, sigur, este posibila la plural, cu conditia ca toti cei care o traiesc simultan sa aiba in comun ceva mai mult decat un obiect exterior, declansator de sentiment. In prima instanta, lucrul din afara care te bucura trebuie sa vina in intampinarea unei cautari interioare. Trebuie sa il astepti, sa il aproximezi, sa te desfate absenta lui inainte ca el sa te intalneasca. Ori, daca e asa, bucuria colectiva pe voci neutre nu poate fi decat un simulacru.
– Eu tot as vrea sa traim in comunism. As da ce nu am acum pentru a avea ceea ce oamenii aveau atunci.
– Si totusi, nu poate fi totul pierdut. ”

Am un copil. De aceea, nu pot in ruptul capului sa inteleg ca exista parinti care, iubindu-si copiii si temandu-se pentru orice gand rau care i-ar putea incerca, distrug sitematic si afectuos impulsurile de bine si credinta cu care acestia vin spre lume. Pentru ca noi asa venim pe lume: singuri si cu un geamantan diferit de al celorlalti, cu propriile asteptari ale celor care ne vor bucura, fara a avea programata fericirea impersonala, pe seama durerii unui altuia.

Dialogul este real, la fel si interlocutorul.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

3 Responses to de ce sa nu fi fost mai bine in comunism?

  1. Franck says:

    Ma îngrozește uitarea și, mai mult, perpetuarea nostalgiei pentru comunism prin tineri, care nu au trăit atunci. Libertatea pare să nu aibă sens pentru batalioanele de indivizi mediocri ce ne populează (și poluează) existența. E o răzbunare pentru eșecurile proprii prin raportarea nostalgică la un comunism idealizat.

  2. kairost says:

    @Franck: pare mult mai grav, pentru ca nu vorbim doar despre uitare, ci despre o pervertire a istoriei traite. multi dintre parintii nostri nu doar ca au uitat frigul, cenusiul, teroarea, cozile si mancarea de subzistenta, dar isi invata copiii ca toate acestea sunt preferabile oricarei lumi capitaliste. ai, intr-adevar, sentimentul ca generatiile de atunci poarta ranchiuna celor de acum, ca si cum gestul de a le indruma inspre un registru parsiv ar purta in el o intentie. altfel nu se poate explica cum tineri de 20 de ani isi asuma o teza de imprumut, afirmand atat de inversunat ca viata in comunism, i.e. dictatura/teroare, este preferabila capitalismului.

  3. Bogdan says:

    Eu nu prea sunt de acord cu accentul asa mare pus pe parinti + societate, ca pana la urma e vorba de un individ, care chiar daca se ascunde sub o aparenta naivitate (de tipul „mi-au povestit parintii si profesorii ce bine era pe atunci”), e deplin constient de individualitatea sa. Astfel problema esta in fapt studiul sau mai bine zis simpla lectura, daca chiar te intereseaza problema si vrei sa poti vorbi de ea, atunci citesti, asa prin liceu pui mana pe-un 1984 si cu ceva vointa pe un Soljenitin si ajungi sa-ti fie rusine sa mai mentionezi si de moderata „existau si lucruri bune”. Doar ca avem aceeasi separatie ca intotdeauna, unii vor citi, altii vor spune ce-au auzit de la parinti, profesori sau televizor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: