Aspazia si rugul de pe drum

„Fa-ti cruce de doua ori cu limba-n gura si apoi sari. Ajungi cat ai clipi acasa. Si tine-ma de mana”. Mi-am lasat pumnul strans in palmele care imbatraneau la fiecare revedere, am indoit genunchii si, cu limba lipita de cerul gurii, am sarit. Trenul isi urma drumul, lasand o urma de abur, semn ca a trecut. De la pod pana acasa din anii tarzii ai comunismului, Aspazia nu mai vorbea. Isi misca imperceptibil buzele, ca si cum inca un miracol i s-ar fi petrecut. Daca macii se deschideau inaintea soarelui, era semn de miracol. Daca ploaia din Tara de Sus, ploaia aceea cu volburi zile intregi, nu ridica apele pana la gura podului, era din indurarea sfintilor. Daca fiul ei, unicul ei fiu, se intorcea seara acasa, era pentru ca cerul ii cunostea durerea de mama. Si in fiecare seara isi aseza bratele indoite pe poarta, cu buzele miscand rugi de nimeni consemnate, asteptand asa, in nelinistile ei dintotdeauna, sa se petreaca acelasi si totusi altul miracol.

Sfintii ei nu se infatisau niciodata. Nu s-ar fi cuvenit, zicea ea, sa le provoace absenta, punandu-si icoane in casa. Distanta prin care Dumnezeu i se dadea era singura care facea cu putinta miracolele. Sfindand-o, ocultand-o cu false prezente ale sacrului nu scurtai drumul niciodata. Dimpotriva, il ratai. Aspazia nu avea icoane. Nu se ruga in gura mare. Nu-si tanguia nici macar o durere, nici cea in care privirea indulgenta a celor din preajma citea nedreptatea fara rost. Daca i se intampla un rau, daca se ranea, daca hambarul ii lua foc intr-o noapte nu vorbea despre asta. Intelegea ca miracolul nu a mai survenit. O data, miracolul nu i s-a petrecut. Cauta in ea resortul ordinii intrerupte. Daca nu intelegea, isi deschidea cartea si citea de la capat. Mereu de la capat. Daca o surprindeam cu Biblia neagra deschisa, inchidea incet cartea si o aseza sub perna. Nu se cuvenea, imi spunea ea, sa citesti cuvantul sfant in fata altora. Ca si cum ar fi fost ostentativ, asa cum e crucea facuta cu mana, in vazul celorlalti. Credinta autentica nu e niciodata colectiva. In intim se cuvine sa te rogi, daca iti vine tie ceasul rugaciunii. Daca nu ai ce face si esti afara din tine, in public, si simti cum „urca ruga, iti muti mintea in inima”, incet, sa nu se vada si la urma de tot, iti faci cruce cu limba in gura.

Nici macar cand miracolul cel mare s-a intrerupt pentru ea si unicului ei fiu nu i-a reusit a mia saritura din tren, Aspazia nu s-a tanguit. S-a clatinat, s-a uitat straina la macii care inflorisera inainte de soare si a gasit o alta intrebuintare serilor in care isi indoia bratele pe poarta, cu limba lipita de cerul gurii. In anul urmator, ne-am mutat din Lunca Sucevei si n-am mai stiut nimic de Aspazia.

Oamenii isi fac cruce la drumul mare, bezmetici, cum ar spune ea, fara a sti ca Sfanta Treime lucreaza in nevazut. In lipsa absentei care iti face cu putinta miracolul, nici un sfant nu se arata. Nu stiu daca Aspazia stia de pelerinul rus sau daca isi muta mintea in inima firesc, pentru a-i fi mai usor sa fie acasa, pe orice drum i-ar fi venit timpul sa se roage. Rugul a ars.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: