de-a v-ati-dictatura

Cand dusmanul este in afara, lucrurile sunt simple. Stii pe ce armata te bazezi, care iti este casa, cine iti sunt tradatorii. Tradarea, ea insasi, are limite usor de recunoscut: este singulara si inseamna pactizarea cu strainul, cel mai adesea in schimbul unor foloase personale, ale unor promisiuni de putere dupa ce ai tai vor fi invinsi. In lupta cu dusmanul de dincolo nu ai nevoie de argumente pentru a-i coaliza pe cei de dincoace in razboi. Acasa presupune un sentiment familiar de auto-aparare: daca dusmanul sta la poarta, amenintand spatiul intim comun, nimic mai firesc decat dorinta si de aici forta de a-l alunga. Cel putin, asa ar trebui sa stea lucrurile. Ce te faci, insa, atunci cand ne adunam la poarta pentru a alunga dusmanul din interior? Lucrurile se complica. In primul rand, pentru ca nu mai ai cum sa iti configurezi teritoriul. Purtam aceleasi insemne. Numim acasa acel spatiu. In cazuri exceptionale si numai atunci, putem vorbi despre legitima aparare. Daca cel de dincoace este cel care detine puterea si are o relatie amoroasa cu ea, prezenta lui devine patologica. Este, cum istoria ne tot invata, dictator. Iubind obsesiv puterea, el se va separa de toti ceilalti si va sta la panda, aparandu-si cu tot ce are la indemana protejata. Orice dictator trece, in ultima instanta, dincolo de poarta. Devine dusmanul din afara. Acesta este momentul revolutiei, atunci cand ne recunoastem intre noi dupa sentimentul de auto-aparare si pornim la lupta. Cand dusmanul este dincolo de poarta, ura fata de el capata indreptatire. Singura cale de a-i convinge pe ai tai ca remuscarea nu are ce cauta in lupta este aceea de a exterioriza dusmanul.

Este ceea ce pare ca fac, acum, domnii Ponta si Antonescu. Au pornit, ca orice urmas al socialismului nationalist, invers. Mai intai au definit dusmanul din casa: Traian Basescu. Au mesterit o poarta si au decupat spatiul social. Si cum presedintele este dincoace si numai dictatorii se plaseaza in afara casei, atunci el trebuie devoalat ca dictator. De aici incolo, parcursul este intuitiv: identifici tradatorii, adica pe cei care il sustin, cauti aliante si te aduni, cu mic, cu mare, la poarta. Doar ca istoria ne-a mai invatat o lectie. Sa o povestim asa: stai pe margine si privesti inspre centru, locul unde este asezat tronul. Incerci, mai intai, sa te infiltrezi: iti faci calcule, ajungi in preajma, asteptand momentul oportun pentru lovitura de palat, mult mai simpla si mai rapida decat o revolutie, cand trebuie sa ii convingi si pe altii sa te legitimeze. In preajma puterii, apare complexul lui Dumnezeu: cu cat esti mai aproape, cu atat o doresti mai mult. Amorul devine, cum altfel, patologic. Cate ati putea sa faceti impreuna, daca nu ar fi el, cel de pe tron. Cand dictatorul ajunge la putere, spune despre sine ca este eliberator. Ca a starpit dusmanul din interior si ca fara el pe tron, natiunea ar fi ramas oarba.

Cand memoria sociala este extirpata, te joci de-a dictatura. Cu Gadea, Badea si Alistar. In zilele crunte ale comunismului, pe stadioane se spuneau bancuri cu Ceausescu. Acum, insasi democratia a devenit o poanta buna, pe care Ponta si Antonescu o spun la Bruxelles, pentru atmosfera. Unul dintre ei, si anume cel dintai, mai spune despre sine ca este liberal.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: