Când stângii îi lipseşte societatea

Ideal ar fi să putem trăi într-o lume din care răul lipseşte cu desăvârşire. O lume locuită doar de cei fericiţi, al căror trai zilnic este impecabil : facturile se plătesc din oficiu, ratele la bănci nu există, şcolile sunt pline de elevi olimpici, spitalele se ocupă de prevenirea maladiilor şi de antrenarea corpurilor. În schimb, societăţile mustesc de inechităţi, băncile întocmesc liste cu datornici, iar nefericiţii dau tonul. Impulsul firesc este să îţi doreşti primul scenariu : marea societate-a-celor-fără-de- griji. O astfel de lume este, însă, fără loc. Singura opţiune este aceea de a stimula cadrul în care oamenii îşi descoperă propriile limite şi acţionează în consecinţă : se îndatorează potrivit veniturilor şi calculelor riguros alcătuite, muncesc şi economisesc pentru a-şi întreţine traiul. Pentru societatea numită în utlima vreme « bună », aşa-zisă de stânga, tocmai aici e cinismul. Cum să îmbrăţişăm tezele dreptei, când ele îi presupun pe nefericiţi ? La o adică, de ce să nu fim cu toţii fericiţi ? Cu toate acestea, suntem incapabili să formulăm cu adevărat teorii care să ofere şi soluţii, nu doar deziderate. Din această perspectivă, stânga românească, aşa cum există ea din 1989 încoace, este privată de o mişcare culturală care să o explice şi care să îi susţină idealurile. Îi lipseşte mişcarea intelectuală care să o conecteze societăţii.

Atunci când social-democraţia a apărut în România, în secolul în XIX-lea, pe fondul unui demers teoretic iniţiat de revista Contemporanul (apărută la Iaşi, în 1881) şi de Constantin Dobrogeanu-Gherea, mişcarea a fost una genetică.
Teoria lui Gherea a formulat măcar un răspuns pe care social-democraţia îl putea da problemelor din acea vreme, chiar dacă acesta nu era soluţia tuturor relelor. Important în ecuaţie este că a creat o dezbatere şi a beneficiat de un suport cultural. Reinventarea stângii româneşti, după jumătate de veac de uzurpare prin comunism, a fost privată de fundamentul genetic: într-o logică răsturnată, social-democraţia este anunţată înainte ca societatea să fi fost pusă sub lupă şi înainte ca partidele nou inventate sau scoase din sertarul istoriei să fi formulat răspunsuri, în termeni de doctrină şi proiect, la problemele momentului. Stânga postcomunistă se mai confruntă cu o lacună: absenţa suportului cultural, de unde derivă ambiguitatea discursului şi ambivalenţa identitară. Primii ani postdecembrişti au dezvăluit carenţa conceptuală a stângii româneşti, dar şi a grilei politice. Oriunde a apărut în restul Europei, social-democraţia politică a fost dublată de o mişcare culturală, de tematizare publică, de problematizare conceptuală, astfel încât ea a putut să-şi definească şi asume un proiect de societate.

Lipsită aşadar de discurs şi de proiecţia unei societăţi, fără dublura dezbaterii culturale, stânga postcomunistă avea două opţiuni: fie să-şi regândească în mod autentic fundamentele, pe modelul lui Gherea, regândind astfel societatea şi istoria, fie să preia, mimetic, doctrina stângii europene, doctrină care astfel preluată nu mai avea cum să formulată în termeni de politici şi proiecte. Această a doua social-democraţie românească a urmat al doilea model, în măsura în care, doar în câteva zile, a primit statut de partid politic şi o etichetă cu tradiţie în Europa. Din capul locului însă, stânga românească a fost privată de articularea unui model/proiect societal şi de capacitatea de a aduce în scenă dezbateri doctrinare. Dincolo de asta, stângii postdecembriste i-a lipsit un element esenţial, definitoriu, în speţă relaţia cu mişcarea sindicală, de care este structural legată încă de la apariţia politică. Mai grav însă, i-a fost greu să se plaseze sub emblema social-democraţiei, al cărei conţinut devenise problematic într-un spaţiu în care această emblemă a fost confiscată, uzitată şi epuizată conceptual de către comunism.
PSDR, cu o îndelungă istorie ante şi interbelică, a recăpătat după 1989 statut legal, dar nu şi-a recâştigat la niciun scrutin postdecembrist, până la absorbţia lui de către actualul PSD, poziţia de partid care să conteze electoral. Cu toate acestea, a fost cel dintâi reprezentant al stângii româneşti care a primit recunoaşterea stângii occidentale, fiind primit în Internaţionala Socialistă, din care făcuse parte şi acum un secol, şi în Partidul Socialiştilor Europeni, cu statut de membru asociat, în 1999.

Tarele confiscării comuniste se resimt însă din 1989 până azi, când social-democraţia este, din punct de vedere conceptual, ambiguă. Avem politicieni care propagă majorarea salariilor şi a pensiilor nu cu 5%, cum tremurând au anunţat unii membri ai executivului, ci cu 25%, pe măsura nevoilor. Nu există nici un proiect în spatele acestei mărinimii. Tezele stângii din 2012 nu par a avea nevoie de dezbatere : ele se formulează deasupra societăţii şi în afara ei. În mod necesar, toţi cei care nu vor, astfel, binele omenirii, sunt intelectualii de dreapta, « băsiştii » sau « societatea civilă cea rea ».

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: