Ce l-a salvat pe Oskar Pastior în lagăr şi l-a ucis în comunism

Oskar Pastior a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea. Era imediat după întoarcerea din lagărul cumplit, de unde mulţi nu s-au mai întors acasă. Pentru că ştia să scrijelească în propria-i minte, Oskar Pastior a supravieţuit unei orori teribile, căreia i-au cedat şi cei mai slabi, dar şi cei aparent mai puternici.

Spun aparent pentru că forţa de a-ţi duce traiul de zi cu zi nu are nimic de-a face cu puterea de a închide teroarea absolută într-un colţ al minţii, funcţionând de acolo înainte într-o logică complet răsturnată. Ori tocmai răsturnarea simţului-comun l-a salvat pe Pastior.

Bunicul îmi recita o poezie pe care o compusese în tranşee, era o baladă despre întoarcerea acasă, în seara de Înviere. Nu îmi amintesc niciun vers, era foarte lungă, cu rima mult prea tăioasă, dar îl ascultam de fiecare dată, ghicindu-i liniştea pe care recitarea monotonă i-o aducea. Nu avusese pe ce şi cu ce să scrie, aşa că îşi întipărise cuvintele în minte, găsindu-şi în cele din urmă propriul teatru al memoriei cu care făcea şi desfăcea cuvintele. Pe undeva, lupta cu propria-i minte dusă astfel, curat şi încrâncenat logic, l-a salvat. Nu de la moarte, ci de la pierderea de sine. L-a ajutat să se comprime, să intre în el însuşi, să reducă tot ceea ce i se intâmpla – dezumanizarea, angoasa morţii, oroarea războiului care nu avea cum sa fie unul pe cont propriu – la zecile de versuri care tăiau ân două, în trei, în patru, în nenumărate, regăsirea unui spaţiu familiar.

Cuvintele pot face asta. La limită, pot face o lume în care raţiunea ta e unic suveran. Ce l-a adus pe Pastior acasă din lagar au fost cuvintele. Îşi scrijelise în nervurile minţii versuri. Unele, că să nu uite. Altele, dimpotrivă, pentru a uita. Pe de o parte, intuiţia că tandreţea şi grija există – în copilărie, în dojana mamei, în masa de seară. De cealaltă parte, icnetul sinistru al celui care ura loboda de pe câmpurile lagărului, pentru că îmbătrânea şi nu mai putea fi mâncată.

S-a întors din lagăr scriindu-şi versurile pe asperităţile din minte. Orânduite într-un volum în care corecturile nu se mai văd, şi totuşi se citesc, le-a dat trup imediat ce a ajuns acasă. Aceleaşi cuvinte care l-au salvat în lagăr, nu de foame ori durere, ci de nebunie, l-au închis la revenirea într-o lume pe care o ştia a lui. De asta-dată nu a mai găsit drumul către plierea de sine şi suspendarea ororii. Abandonase vigilenţa de a fenta oroarea mutând centrul respiraţiei în sine însuşi. Ca şi cum s-ar fi odihnit, după o zi de mers, scoţându-şi bocancii şi pelerina exact în momentul în care norii s-au dezlănţuit, prinzându-l nepregatit pentru fugă.
Nu încerc să găsesc explicaţii gestului lui de a pactiza cu Securitatea. Oricare ar fi motivele, ele ţin de registrul uman, acolo unde riposta nu poate fi decât dezacordul absolut sau empatia. Dar nu cred să fi fost o decizie. Mai degrabă o precipitare, o neînţelegere, povara absurdă a unei vinovăţii.

M-am întrebat cu teamă, atunci când s-a aflat de Eginald Schlattner, bunaoară, ce aş fi făcut eu în comunism. Dacă mi-aş fi prezervat mintea indiferent ce. Dacă aş fi rămas om. Dacă nu i-aş fi urât pe toţi cei din jurul meu pentru a nu mă urî pe mine. Nu ştiu ce înseamnă să simţi în porii tăi mizeria cea mai cruntă. Şi totusi, faptul că nu pot vorbi din cercul moralităţii, şi nici nu o fac, nu mă salvează de adevăr. Vreau poate mai puţin să ştiu ce resort personal l-a făcut pe Pastior să cedeze, cât să ştiu câţi dintre noi nu au mai putut. Pentru că doar aşa, dând trup uneia dintre cele mai teribile orori totalitare, ni se face cu adevărat frică şi nu mai strigăm la toate colţurile « era mai bine în comunism ».

Altfel, dacă nu ştim că până şi oamenii cei mai drepşi, care nu au murit în lagar, şi-au ucis mintea în carcera cotidiană a comunismului, nu percepem adevăratele dimensiuni ale dezumanizării. Şi citim, în barometre, că peste 60% dintre români regretă comunismul. Am cunoscut un tânăr jurnalist, 23, 25 de ani, pentru care torţionarul îşi făcea doar meseria, asa cum şi noi ne-o facem.

Integral pe hydepark.ro.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: