Despre ruşinea de a fi jurnalist. Pentru că şi Capatos este

Îmi este ruşine că sunt jurnalist. Nu îmi e ruşine de alegerea pe care am făcut-o, nici de ceea ce reuşesc să scriu, pentru că m-am născut cu o incapacitate organică de a sări peste limită. Dacă nu ştiu un lucru, dacă nu e verificat totul în asperităţile minţii, tac. E acel simţ al ridicolului prin care te măsori. Dar jurnalist este şi Capatos. Suntem, cum ar veni, colegi de breaslă. Şi atunci, ruşinându-mă de lipsa lui de ruşine, îmi este terbil, teribil de ruşine că suntem, amândoi, jurnalişti.
« Antena » care îl legitimează pe Capatos a difuzat, aflu, imagini evident senzaţionale şi de « primă-mână », că doar asta este singura miză a unei instituţii de presă, cu fostul premier Emil Boc, gol-goluţ, în vestiarul unei săli de gimnastică. Pentru o şi mai mare autenticitate şi pentru o şi mai mare fuziune cu poporul care digeră hulpav orice destructurare a oricui, numai mai bun decât mulţi alţii să fie, imaginile au fost aruncate pe ecran needitate, filmate fiind cu telefonul mobil. Câtă performanţă jurnalistică ! Din punctul meu de vedere, este acelaşi lucru cu a intra, noaptea, în casa cuiva. Nu există nici o diferenţă faţă de complicitatea la un viol. Şi nu există nimic mai ruşinos şi mai animalic în presă.
Acum ceva vreme, am citit despre cazul unui senator american, mort într-un accident de maşină. Alături de el, se afla secretara, despre care toţi ştiau că îi este şi amantă. Freamăt mare în redacţiile tv – care este, de fapt, ştirea cum anume să o împacheteze. Toate instituţiile de televiziune, fără niciun rest, au sacrificat « senzaţionalul », luând decizia de a transmite publicului nedefinit simplul fapt al morţii unui senator. Calculul a fost onest : dacă readucem în scenă povestea cu amanta, nu facem nici cel mai mic serviciu interesului public : omul a murit, ca atare nu va mai candida, şi atunci, la ce folos să îi devoalăm mizeria ? Nu cred că televiziunile americane sunt private de tabloidizare. Primesc şi ele audienţele. Îşi fac calcule disperate pentru a mai ţintui în faţa ecranului alţi şi alţi anonimi. Dar totul, până şi ratingul, dă seama de limită. Iată cuvântul magic, cel care dă diferenţa specifică. Nu câte amante ai la televizor, nici câte divorţuri ai reuşit să aduci, ci cum ai reuşit să jonglezi cu limita.
Publicul poate fi, aşa cum adesea cred managerii din media, lipsit de scrupule şi de conexiuni. Dar până şi Marghiola are ruşine. Pentru că da, limita şi asumarea ei vin din ruşinea de a-l dezgoli pe altul, fără a te dezgoli şi pe tine.
Am pornit pe acest drum încercând să mă dumiresc eu însămi de unde încrâncenarea de a face presă. Nu am avut nicio experienţă edificatoare – presa, atât cât am profesat-o, nu m-a aventurat într-o lume care să capete trăsăturile mele, ba chiar am avut un divorţ în tăcere, cu martori care nu ne ştiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am împărţit la final fotografiile, nici cărţile şi nici nu am rămas prietene. Dacă ma uit la ea, la presă, nu recunosc nimic din vechiul mariaj.
Nu am crezut niciodată că ziaristul este chemat să judece, să eticheteze, să creeze revoluţii, spasme ori revelaţii istorice. Nici că depeşa n-re încotro, decât să mizeze pe senzaţii. Am privit întotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuală. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricât de monstruos ar fi el (în sensul pur etimologic, de ieşire din formă). Pentru ca presa să fie asumată ca profesie, trebuie să ne ştim locul, care este prin excelenţă cel al intervalului. Orice derapaj, înspre autoritate ori, din contra, înspre vox populi, lasă intervalul gol. Aşa apare impostura.
Când presa nu îşi mai defineşte locul şi rolul, când din ea rămân doar tentaculele care se întind şi se infiltrează, ziarele mor fără memorie. Eu nu ştiu să fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau să fiu o”specie”, în loc de a miza pe profesie.
Antena 1 a reuşit aseară o mare performanţă. A înghiţit OTV-ul. L-a distrus iremediabil pe Crin Antonescu, şi aşa bolnav de ură şi cu memoria schimonosită. Pentru că liderul PNL a răspuns la telefonul lui Capatos şi a comentat imaginile cu Emil Boc. A mai reuşit ceva Antena : să ne ruşineze pe toţi cei care, arici fiind, facem exerciţii de a menţine distanţa minim necesară faţă de celălalt.