Se numeste Ion Iliescu

Lustraţia mai are, poate, sensul unei reparaţii morale în vid. Cam atât – miza, după cum se vede, nu mai are nici o virtute practică, rămânându-i rezervat registrul simbolic. Aşezată astfel în singura cută a istoriei în care mai avea loc, aceea din manuale, lustraţia a fost scoasă complet din ecuaţia socială. A fost bifată. Iar cel care ţine stiloul în mână este Ion Iliescu.
 

Atâta vreme cât cei care au legitimat dictatura comunistă mai erau în viaţă, o lege a lustraţiei încă funcţiona ca izbăvire. Se mai putea, de ce nu s-ar fi putut? Un chirurg fin ar fi fost capabil în orice moment să extirpe tumorile – i se cerea doar atâta precizie, încât să nu lase resturi din care să crească noi monştri maligni. Cât timp Ion Iliescu încă ne locuieşte istoria, pe strada Atena, excizia aceasta ar fi fost cu putinţă.

Actul chirurgical nu ar fi cerut măiestria unui transplant şi nici măcar arta unui plastician. Doar rigoare. Un bisturiu, o sală septică, o doză de antibiotic. Era, cum s-ar zice, o operaţie banală, o apendicectomie. Desigur, statistica spune că şi o astfel de intervenţie putea rata. Un organism mai vulnerabil, compromis imunitar, ar fi putut ceda sub anestezie. Lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. Cu o doză bună de anestezie totală, un măcelar s-a încumetat să taie. Puţin de aici, puţin de acolo, cât să mai treacă niscaiva istorie în manual. Peste decenii, copiii vor învăţa la şcoală, în acelaşi capitol, că România a trecut prin furcile totalitare, a făcut o revoluţie, a adoptat o lege a lustraţiei. Ion Iliescu va fi acolo, ca primul preşedinte postcomunist. La scara secolelor, distanţa în ani nu va mai spune nimănui nimic. Nu vom fi învăţat nimic. Măcelarul a reuşit să micşoreze tumoarea şi nu e vina lui că nu a extirpat ultimul rest de malignitate. Dacă am fi dorit precizie, am fi adus un chirurg.

Lustraţia avea mai mult sens ca deziderat. Atâta vreme cât ştiai cum anume readuci organismul în stare benignă şi redesenai geografia gestului de purificare, salvarea era în perspectivă. Ştiai drumul care trebuie parcurs, răscrucile care îţi puneau în faţa alegerea şi deja era un câştig. Nimic nu e mai amar, la finalul zilei, decât un lucru mare făcut prost. Când nu îţi cunoşti limitele sau, din contra, le ştii prea bine, dar mergi milimetric pe lângă ele, nimic nu te mai salvează de ridicol. Pentru că aici ne-am oprit. Mai bine nu faci, decât să faci prost şi fără rost – e singurul proverb pe care mi-l amintesc bine din copilărie, alături de sentimentul de ruşine crâncenă atunci când eu, dar şi oricare altul din preajma mea, eşuam în diletantisme. Suntem prinşi în cel mai mai trist timp verbal cu putinţă, acela al isprăvirii fără desăvârşire : am/ s-ar fi putut. Pentru că după el urmează depersonalizarea: nu a fost să fie. Eu nu cred că binele ca posibilitate spune tot. Ceea ce contează în mod autentic este cum anume întrebuinţezi binele din perspectivă. La ce îl foloseşti, cum îl dozezi. La ce e binele bun. Că am fi putut nu are nici cea mai mică însemnătate. Dacă reproşul ar fi asumat, dacă într-adevăr am vrea să nu mai repetăm ruşinea, tot ce se mai poate face este să vedem ce anume nu am putut şi de ce. Ancheta, fără doar şi poate aspră, e o experienţă solitară. Al naibii de greu e primul rând. Îl numeşte pe Ion Iliescu.

Înţeleg prea bine că până şi o lege a lustraţiei cinstită, în afara trocurilor politice, nu ar fi folosit la prea multe, de vreme ce ar fi venit la peste 20 de ani după ce cadrele regimului comunist au acaparat cotidianul. Ion Iliescu a fost preşedinte într-un stat democratic. Cu ruşinea de-a nu fi putut altfel va trebui să ne ducem istoria. Chiar şi inutilă în faptul social însă, o lege a lustraţiei asumată şi curată ar fi însemnat ceva şi ar fi putut fi predată ca lecţie de sine-stătătoare. Luată în răspăr, aşa cum tocmai s-a întâmplat, tâind nume, ca şi cum ai împărţi provincii pe hartă, lustraţia funcţionează acum în amonte. Cu miza majoră de a pune anatema pe personajele parşive ale dictaturii comuniste, lustraţia din această săptămână a reuşit să facă din Iliescu un rău mic. Dacă îl aşezi alături de Monica Macovei şi pui semn de egalitate între faptele celor doi, îi laşi lui Iliescu exerciţiul cinismului. În ziua în care a murit Vaclav Havel, Iliescu întreba, retoric, dacă românii ar fi fost vreodată capabili că voteze un Havel de-al lor. Acum, Iliescu ne spune, cinic, că lustraţia a venit prea târziu. Mi s-a întâmplat, anii trecuţi, să asist la unul dintre cele mai penibile momente pe care le-am trăit : o tânără jurnalistă, căci jurnalist scria pe legitimaţie, a interpelat-o pe Ana Blandiana, certând-o că pretinde pedepsirea torţionarilor din carcerele comuniste, care, a argumentat tânăra, « îşi făceau doar meseria, aşa cum fiecare dintre noi şi-o face ». Faptul monstruos de a fi fost apărătorul sau instrumentul ororii totalitare devenea, astfel, o mică eroare cotidiană.

Ion Iliescu nu a făcut câteva greşeli de tinereţe. Din păcate, cam asta s-ar putea înţelege dintr-o lege a lustraţiei care însemna atât de mult ca proiect.

Integral pe hydepark.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: