Cand neamul nu moare

A murit Sergiu Nicolaescu. Imi amintesc stupoarea povestita a lui Plesu, la unul dintre cursurile tinute in cantina (sau kant-ina, pentru cunoscatori) din Grozavesti, in fata mortii portarului de la Belle-Arte, un ticalos notoriu, caruia, iata, ii fusese rezervata marea experienta a mortii, fara a fi inteles nimic din rostul existentei. Si Ivan Ilici moare. A murit si Adrian Paunescu si, murind, i-a luat locul lui Eminescu, acela de „mare poet al neamului”. Neamul acesta poarta, de unul singur, povara celor mai multe perversitati ale istoriei. Asta, pentru ca neamul presupune o legatura de sange, o rubedenie spalacita, careia ii lasi scaunul din capul mesei, desi nu prea (mai) stii cine anume l-a adus la masa si ce a facut la viata lui. In ultimii 60 de ani, sa zicem.

Neamul se hraneste cu simboluri. Natiunea, insa, se constituie istoric. Simbolurile sterg orice memorie, ele purced prin uitare. Nu mai stie nimeni, si nici nu e nevoie sa stie cineva, cum au aparut simbolurile, de aceea ele incap in legende si se rostogolesc in asa-numitele creatii populare. Problema apare cand „popularul” este, de fapt, un adevar oficial bine controlat, creat la centru si raspandit apoi pe cararile neamului. Sergiu Nicolaescu a fost un astfel de simbol. La fel ca Adrian Paunescu. Cel dintai va fi avut, ca si cel din urma, un talent artistic. Vedeti care e ironia? Nici nu mai conteaza daca Nicolaescu a avut viziune cinematografica ori daca Paunescu a reusit in versuri. Conteaza doar ca sunt simboluri ale neamului (romanesc).

Daca am gandi in termeni de natiune, adica aceea care exista numai prin memoria sociala, am fi capabili sa vedem kilometrul zero al aparitiei celor doi meteoriti. Am fi capabili sa vedem ca ei au fost rostogoliti pe strada neamului de la un centru perfid, ucigas si rau-voitor. Acelasi care i-a strans de pe strada natiunii pe Vulcanescu, Bratianu, Maniu, Pillat, Steindhardt, Arghezi, Voiculescu si i-a aruncat in temnite, cu pacatul de a nu fi asezat in capul mesei neamul, acela despre care nu mai stii cine l-a adus la masa, dar caruia ii datorezi viata. La propriu in cazul celor mai-sus amintiti.

O moarte este, fara doar si poate, o drama. Inceteaza o viata. Cu cat suntem mai expusi, si asa se intampla pe masura ce anii fiecaruia trec, mortilor altora, cu atat devenim mai constienti de parcursul catre final. Diferenta o face doar intervalul. Intre nastere si moarte, momente de care nu suntem constienti pe deplin si care ne scapa printre degete, ne apartinem doar in interval. Unii raman aici. Altii, probabil cei norocosi, se opresc la un moment dat si inteleg sa isi orienteze intervalul catre momentul final, cand va exista secunda de bilant, insesizabila pentru cei care (inca) raman, eterna pentru cel care face pasul. La urma urmei, este singura secunda eterna petrecuta aici. Vulcanescu a avut parte de secunda lui de privilegiu: a facut pasul constient, in temnita, salvand viata altuia. Nu a scris catrene pentru Cenaclul Flacara. Nu i-a slavit nici pe mai-marii neamului, voievozii despre care multele rude nu stiu mai nimic.

Nu cred ca un portret onest al lui Sergiu Nicolaescu presupune cinism. Nici ca ridicarea in slavi, inainte de a se ridica la slava, are de-a face cu valorile crestine. A fost, e drept, un regizor prolific. A fost si unul dintre agreatii regimului comunism. Mai mult chiar, daca vrem sa ne asumam istoria, fara de care memoria sociala nu exista, trebuie sa intelegem macar ca a fost una dintre creatiile uneia dintre cele mai mari orori istorice si politice ale natiunii. Poate ca Sergiu Nicolaescu ar fi facut filme bune la Hollywood. Poate ca, nascut in orice alta tara din Europa de vest, ar fi ramas in istoria cinematografica. Nimeni nu ii reproseaza ca nu ar fi avut … talent. Ci doar ca l-a pus in slujba raului de necontestat, chiar daca, dupa cum sincer marturisea Eichmann la Ierusalem, nu a facut nimanui, niciodata, rau cu propria-i mana. Martor este (in)admisibilul Ion Iliescu, acum pe toate ecranele, asezat in capul mesei.

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: