Lucian Boia, despre regii României. Cât de român a fost Carol I, mitul reginei Maria și “paradoxul” Radu Duda

boia si ioMonarhia a fost o poveste de succes a României, dar în ultimii ani se constată o anumită vulnerabilizare a Casei Regale, cauzată de implicarea în politică și chiar în politica partizană, spune istoricul Lucian Boia. Povestea monarhiei, începută cu venirea principelui străin Carol I, trecută prin crearea miraculoasă a României Mari și identificată cu vârsta de aur a României se termină abrupt, odată cu abdicarea din 30 decembrie 1947. S-a românizat Carol I? Ar fi putut Regele Mihai să își negocieze textul actului de abdicare? Într-un dialog purtat la jurnalistan.ro, Lucian Boia face portretul fiecăruia dintre cei trei suverani, oprindu-se asupra felului în care aceștia au fost înregistrați în conștiința publică, neocolind, însă, controversele: ce drept aveau românii asupra Transilvaniei în 1918, cât de puternic era Ionel Brătianu și dacă regina Maria ar fi fost ea însăși un rege mai bun decât Ferdinand, sunt doar câteva dintre ele.

Magda Grădinaru: În volumul recent publicat de editura Humanitas, spuneți că fiecare regim îi educă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează. Care au fost valorile pe care monarhia le-a transferat asupra societății românești?
Lucian Boia: Valorile monarhiei sunt în general valorile societății românești din epocă sau în orice caz ale elitei românești. Sunt legate de procesul de occidentalizare, de modernizare. Monarhia a însemnat o deplasare a României spre valorile occidentale, liberale, democratice. Cam astea sunt valorile, în linii mari.

M.G.: Amintiți vorbele spuse de Petru Groza Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, că noul regim îi va învăța pe oameni să îl iubească, chiar dacă până atunci își iubiseră regii. A reușit comunismul să se facă iubit?
În 1990, românii au ales un neo-comunist
Lucian Boia: E cinic, dar e destul de mult adevăr. Fiecare sistem politic și fiecare regim îi educă și nu mă feresc să spun manipulează pe oameni într-un sens sau altul. Oamenii au învățat odată cu Carol I să aprecieze, să iubeasca monarhia, să se simtă atașați de monarhie, dar după aceea comunismul a întors-o, i-a făcut pe oameni obedienți față de regimul comunist și apoi i-a făcut să se obișnuiască de-a binelea cu regimul comunist. Am văzut că după ieșirea din comunism, după decembrie 1989, la primele alegeri, cele din 1990, 85 % au votat cu Iliescu, un soi de neo-comunist în fond.

M.G.: Cum vă explicați această opțiune pentru un regim opresiv care tocmai căzuse?
Lucian Boia: Se explică prin tot ce a reușit până la urmă comunismul. A schimbat complet societatea românească, a distrus vechea elită, a ridicat o nouă elită și folosesc cuvântul elită în sensul tehnic, nu neapărat de valoare, a spălat creierele, i-a învățat pe oameni, a spus corect Petru Groza în felul lui, să fie de partea noilor structuri.

M.G.: După 1990, românii au redescoperit destul de timid monarhia. În ultimii ani, însă, asistăm, potrivit ultimelor sondaje, la o creștere semnificativă a celor care se declară monarhiști. Care să fie explicația?
Lucian Boia: A fost inițial un grup retrâns, cei care printr-o tradiție culturală, o tradiție de familie străbătuseră cu ideea monarhică deceniile de comunism. Numai că ei au fost o minoritate destul de scăzută. După aceea, s-au adăugat și alții, odată cu nemulțumirile, cu frustrările tot mai mari pe care le-a provocat mersul României după 1989, așa că procentul doritorilor de monarhie, după ultimele sondaje, ar fi depășit chiar 30%.

Carol I: Românii doreau un rege român, dar nu pe deplin românizat

M.G.: Porniți de la teza că România nu a avut un singur regim monarhic, că au existat regimul lui Carol I, al lui Ferdinand,al lui Mihai I. Să aruncăm o privire asupra fiecăruia dintre suverani. Cum i-a reținut conștiința publică? Este Carol I perceput ca fiind un rege român?
Lucian Boia: Asta este o întrebare la care e greu de răspuns prin da sau nu. Sigur că este rege al României, asta înseamnă că este român. În același timp, a rămas german, e și german, și român, e un rege altfel decât supușii lui. Asta am schițat și în cartea mea. A venit aici cu valori și comportamente care erau prea puțin prezente în societatea românească: disciplină, rigoare, punctualitate, spirit de organizare, exact ceea ce cam lipsea românilor. El și-a asumat exact ce trebuia să își asume. Sigur că și-a asumat identitatea spațiului românesc, dar așezându-se totuși deasupra celorlalți. A fost un simbol. Asta s-a și dorit: românii au dorit un principe străin, nu au dorit un principe străin care să se românizeze pe de-a întregul, cum se spune. Au dorit pe cineva care să devină român, că odată ce ești rege al României ești cât se poate de român, dar în același timp să își păstreze distanța față de societatea românească.

Klaus Iohannis, un beneficiar al mitului germanului

M.G.: Facem o mică paranteză. A funcționat acest mit al germanului în cazul recentei alegeri a lui Klaus Iohannis în funcția de președinte?
Lucian Boia: Da, un anume rol cu siguranță că a jucat. Știți ce se întâmplă cu Carol I? După eclipsa din perioada comunistă, după un număr de ani și după 1989, când nu era atât de prezent în imaginarul istoric al românilor, a urmat o revenire rapidă a lui Carol I și acum e într-adevăr perceput ca una dintre marile personalități ale istoriei românești, statuia lui e prezentă în fața Palatului Regal. Există legat de Carol I, dar nu numai de Carol I, mitul acesta al germanului, care înseamnă rigoare, disciplină, organizare, eficiență, exact ceea ce lipsește românului.Sigur că asta a contat într-o bună măsură și în cazul lui Klaus Iohannis.

M.G.: Așa poate fi explicat eșecul campaniei contra-candidatului Victor Ponta, centrată pe ideea de român ca origine etnică?
Lucian Boia: Da, a fost o campanie incorectă din acest punct de vedere, insistența pe etnie, pe alteritatea celuilalt, au fost niște lucruri nu prea potrivite cu epoca în care ne aflăm și cu valorile pe care pretindem că le promovăm.

Ionel Brătianu l-a eclipsat pe Ferdinand

M.G.: Să ne întoarcem la suveranii României. Ferdinand, regele României Mari, pare a avea cea mai timidă prezență în memoria socială. Să fie de vină eclipsarea pe care i-a adus-o personalitatea puternică a Reginei Maria?
Lucian Boia: În consțiința publică e destul de bine plasat. S-a aflat în fruntea României când s-a făcut România Mare, este Ferdinand Întregitorul. Locul lui în simbolistica noastră istorică este foarte important. El a făcut România Mare. Eu nu vreau să îl micșorez în niciun fel, dar nu vreau nici să cad în goana asta a mitologizării. Am încercat în cartea mea, poate l-am mai coborât un pic și pe Carol I: bun, el e atât de sus, încât simți nevoia. În ceea ce-l privește pe Ferdinand, am arătat că se petrece totuși o schimbare odată cu venirea lui Ferdinand în ceea ce privește puterea efectivă, nu cea simbolică, care bineînțeles că rămâne regelui. Dacă vrem să dăm un răspuns mai documentat și mai riguros, la întrebarea cine a făcut România Mare, răspunsul e complicat și complex. România Mare au facut-o mulți. Dacă vrem să alegem personalitățile cele mai active și mai influente, cred că acestea sunt două, și anume Ionel Brătianu și Regina Maria. Sigur că Regele Ferdinand este în frunte, dar spre deosebire de Carol I, Ferdinand avea o fire foarte nehotărâtă, nu era făcut să conducă, cum se spune.

MG: Cine îl punea în umbră?
Lucian Boia: Ionel Brătianu este cel care ia cârmele după 1914, asta e clar. În același timp e o schimbare puternică care se petrece în 1914. Cât timp e Carol I rege, stă în umbra lui Carol, apoi e clar că el este cel care conduce politica României, iar nu Ferdinand. Dacă regele Ferdinand la începutul războiului gândea cum gândea și Carol I, vedea România alături de Germania, de Puterile Centrale și a trebuit multă insistență din partea lui Brătianu, dar mai ales a Reginei Maria, până la urmă Ferdinand a ajuns să se decidă spre soluția despre care știm că a fost aleasă. Asta nu înseamnă că ceilalți nu aveau deloc dreptate, am arătat și în cartea mea Germanofilii și în cea despre primul război mondial. Dreptatea e un lucru complicat în istorie. Erau ambele scenarii posibile, intrarea în război alături de Antanta sau alături de Puterile Centrale. Până la urmă lucrurie au ieșit bine pentru România așa cum s-au petrecut. Puteau să iasă rău.

Regina Maria, salvată de comuniști de uniforma de infirmieră

M.G.: Scrieți că, într-un fel, primul război mondial a fost războiul Reginei Maria.
Lucian Boia: Spun în prefața Jurnalului Reginei Maria, pentru că e Jurnalul ei. A fost războiul Reginei Maria și pentru rolul ei foarte important, dar raportat la viața și destinul Reginei Maria, a fost marele eveniment al vieții ei, care a făcut-o să se ridice foarte sus în istoria românească.

M.G.: Contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotențiar al Franței la București din epocă, îi face un portret elogios Reginei Maria. Spune că, dacă am fi fost în Grecia Antică, i s-ar fi ridicat o statuie. De ce nu are Regina Maria o statuie?
Lucian Boia: La asta nu m-am gândit, dar aveți dreptate. Mulți nu au statui. Suntem o țară foarte săracă în statui, niciodată nu am avut prea multe, comuniștii au dărâmat puținele sau o parte dintre cele care existau și apoi românii nu s-au îngrijit de acest aspect. Sigur că Regina Maria ar fi meritat o statuie. Are o mică reprezentare în grupul acela al Eroilor Sanitari, de la Piața Operei, pe care comuniștii nu l-au descifrat, adică nu au văzut-o pe Regina Maria. Este acolo o femeie în costum de infirmieră, este ea, Regina Maria. Sigur că ar merita o statuie. Ea este cea care a contribuit în mod foarte important la intrarea României în război în 1916 și care a ținut cu strășnicie sus steagul aceasta al credinței în victoria finală, în care la un moment dat nimeni nu mai credea. Să ne înțelegem, România a fost totuși înfrântă în primul război mondial.

M.G.: În Jurnalul care acoperă perioada primului război mondial, apărut zilele acestea la Editura Humanitas, Regina Maria scrie, nu fără un oarecare năduf, că și-ar fi dorit să fi fost ea rege. Poate nu ar fi fost un rege bun, notează, dar cu siguranță s-ar fi făcut ascultată. Ar fi fost un rege mai bun?
Lucian Boia: Era o femeie plină de calități, hotărâtă, perseverentă, sigur carismatică, era irezistibilă, toți, cu puține excepții, o apreciază. E ceva aproape general, știa să îi câștige pe oameni, se impunea în fața lor. Era, de asemenea, o femeie foarte ambițioasă. Da, e dezamăgită de comportamentul lui Ferdinand, care era nehotărât. Regina Maria considera în primele luni de război, când România înregistra primele insuccese, că trebuie să se ducă pe front, să se pună în fruntea oștii, să îi încurajeze.

M.G.: Insistă ca fiul ei, Carolal II-lea, să plece pe front, să fie în mijlocul oamenilor, să facă liantul cu poporul. Să fi înțeles mai bine decât Ferdinand psihologia poporului?
Lucian Boia: Nu știu cât de bine a înțeles psihologia, dar ține de temperamentul ei. Ea este o persoană foarte activă, înțelege să se implice. A mers efectiv pe front, a mers în tranșee. E prezentă peste tot și e foarte curajaosă. Vorbesc și de curajul moral, dar și de cel fizic, până la limita inconștienței. Îi îngrijea pe bolnavi, când erau epidemiile de tifos era printre bolnavi și putea să se îmbolnăvească și să moară în orice moment. A crezut neabătut în victorie. Încă o dată, România a pierdut războiul, avea să îl câștige pentru că l-au câștigat marii aliații. E o întreagă discuție pe care nu trebuie să o evităm. S-a făcut bine, nu s-a făcut bine că s-a intrat în război în 1916? Părerile au fost atunci împărțite, chiar dacă România majoritară a fost în favoarea intrării alături de Antanta. Însă România a intrat complet nepregătită, asta e o mare răspundere.

M.G.: Pentru că suntem la primul război mondial, cum ar arătat harta României, astăzi, dacă România ar fi ales Puterile Centrale sau neutralitatea?
Lucian Boia: Nu avem nici cea mai mică ideea cum ar fi fost istoria dacă ar fi fost altfel. Cert este că România a intrat în război nepregătită. Sigur, au fost și alte motive,și cooperarea limitată a aliaților, și a rușilor. Să zicem că mersul istoriei era în epocă mai curând în acest sens, al dezmembrării imperiilor multi-naționale și al creării statelor naționale.

Românii aveau un drept etnic, nu și istoric asupra Transilvaniei

M.G.: Ați creat o ușoară controversă când ați publicat volumul dedicat primei conflagrații mondiale, afirmând că România avea un drept etnic asupra Transilvaniei, nu și unul istoric. Să nuanțăm puțin.
Lucian Boia: Drept etnic asupra Transilvaniei, dacă ne referim la modelul statului națiune, sigur că îl aveau, acum nici nu mai discutăm. Trebuie totuși să ținem seama și de caracterul multi-etnic al Transilvaniei. Sigur că românii erau majoritari, dar nu erau singuri, erau și ungurii, și germanii, pe care nu trebuie să îi punem undeva, așa. Ce am aspus am spus referindu-mă la argumentele avansate în epocă. Asupra Transilvaniei, ca să simplificăm lucrurile, exista un drept etnic, dar nu exista un drept istoric în sensul statalității românești sau transilvănene. Transilvania aparținuse de-a lungul istoriei Ungariei, monarhiei habsburgice, în timp ce în Basarabia exista și acest drept etnic, dar și unul istoric, odată ce Basarabia făcuse parte din Moldova. Eu nu spun decât lucruri foarte adevărate, în sensul că Transilvania nu a aparținut României până în 1918. E ceva neadevărat? Și că majoritatea populației era românească. Ce e neadevărat în aceste două teze?

M.G.: Spuneți că unirea cu Transilvania a făcut bine regățenilor, dar nu e la fel de simplu de judecat cât bine a făcut, în epocă, transilvănenilor.
Lucian Boia: Se păstrează și după 1918 niște distincții între Vechiul Regat și Transilvania, care nu trebuie exagerate. Bun, depinde la cine ne referim: la ungurii din Transilvania, la germanii din Transilvania sau la românii din Transilvania. Cert e că românii din Transilvania au dorit unirea cu România în 1918, asta nici nu se discută, dar în același timp ar fi dorit să li se recunoască în mai mare măsură particularitățile lor istorice și culturale. Ar fi dorit dacă nu autonomia neapărat, o anumită descentralizare administrativă, mai puțin centralism. Politica românească a fost una foarte centralizatoare, începând chiar cu unirea din 1859, când capitala s-a stabilit la București, în defavoarea Iașiului și a Moldovei. A fost ideea asta a statului național unitar, nu numai fără autonomii regionale, dar și cu un grad de centralizare foarte accentuat, după modelul francez.

Marile puteri dau tonul și astăzi

M.G.: Spuneți că România a pierdut războiul, cu toate acestea a cules roadele victoriei, pentru că aliații l-au câștigat. Cât de mult au contat marile puteri pentru România?
Lucian Boia: Au contat marile puteri,fiindcă ele au decis până la urmă la tratatele de pace. Au recunoscut o realitate. Odată ce monarhia habsburgică s-a sfărâmat altă soluție în afară de statele naționale nu era. O soluție care și-a avut și ea limitele ei, a rămas toată problema asta a naționalităților. Populația era foarte amestecată în partea asta centrală și sud-estică a Europei. Orice frontiere ai fi trasat, perfecte nu aveau cum să fie, însă în condițiile în care monarhia habsburgică a dispărut complet, altă soluție decât a statelor națiune nu era. În aceste condiții și marile puteri au acceptat ce trebuiau să accepte. Nu aș spune că i-au protejat în mod special pe români. Au acceptat realitatea istorică care s-a impus odată cu dezmembrarea Austro-Ungariei.

M.G.: Mai funcționează astăzi paradigma aceasta a marilor puteri și a protectoratului venit din exterior?
Lucian Boia: Cum să nu funcționeze? Întotdeauna marile puteri sunt mai mari decât cele mici, ca să fac un joc simplist de cuvinte. Bineînțeles că toate astea contează, chiar dacă teoretic și până la un punct există procedee democratice în raporturile internaționale. Nu o să ne închipuim acum că o mare putere este de nivelul unei țări oarecare.

Carol al II-lea și vârsta de aur a României

M.G.: Să revenim la suveranii României. Carol al II-lea: spuneți la un moment dat că dictatura regală dintre 1938 și 1940 a fost, în epocă, cel mai mic rău dintre relele posibile. Să fie momentul zero al acestei tradiții, a răului mai mic?
Lucian Boia: Asta este epoca. Cam peste tot regimurile democratice sunt date la o parte în Europa, se instituie regimuri autoritare, dictatoriale, totalitare, cum vrem să le spunem, de la un caz la altul. Asta se întâmplă și în România. Ar fi fost bine să nu se ajungă la dictatură, dar contextul, și intern și extern, cam conducea spre această soluție. În interior partidele care nu mai fac față situației, Garda de Fier care își începe expansiunea, iar în exterior Germania își începe politica expansionistă care va duce repede la al doilea război mondial.

M.G.: Istoria a reținut un portret cumva romanțat al lui Carol al II-lea.
Lucian Boia: Carol al II-lea e o personalitate cu totul specială. Pentru că ca am vorbit despre Regina Maria, eu zic că seamănă foarte bine cu ea, doar că Regina Maria a avut parte în istorie de rolul ei în primul război mondial. Asta a ridicat-o foarte sus, a avut un rol eroic. Spunea ea „de ce nu sunt eu rege?”. Bine că nu fost, pentru că ar fi făcut probabil o grămadă de greșeli, cum a făcut și Carol al II-lea. Nu știu cât de bine se orienta în politică, era foarte ambițioasă, destul de autoritară. Cred că istoria a făcut bine că a cruțat-o de a juca un rol politic de prim ordin. Cred că fost în avantajul, nu în dezavantajul ei. Însă Carol al II-lea a fost rege și a fost un rege, da, ce spunea mama lui: „poate că aș fi un rege rău, dar aș face tot felul de lucruri”, așa a fost și Carol al II lea. Era autoritar, își închipuia că doar el are dreptate, că doar el reprezintă interesul național în deplinătatea lui și nu partidele politice, care sunt exponentele unor interese limitate, particulare, de grup. A fost convins că face totul bine. A făcut și multe lucruri bune. E un proces de modernizare al societății românești foarte intens în anii 30 și regele își are partea lui. Se vede și în București: avem micul Paris din vremea lui Carol I, avem și Bucureștiul din vremea lui Carol al II-lea, cu arhitectura lui specifică,cu modernizarea accentuată: Bulevardul Brătianu, Bulevardul Magheru, zona de parcuri, Herestrău, din vremea lui sunt. Și în zona culturală: 1930 – 1940 reprezintă deceniul de vârf din întreaga istorie a României.

M.G.: V-ați referit la interbelic, care a devenit, după 1989, vârsta de aur a României. Cât e adevăr și cât mitologizare?
Lucian Boia: Este și nu este. Bineînțeles că dacă spunem doar așa “vârsta de aur a României”, este o mitologizare. Este o mitologizare care se bazează totuși pe ceva, ca orice mitologizare, nu e invenție pură, e doar o amplificare, o scoatere din context, dar punctul de plecare există. Acest punct de plecare, mai întâi a fost comparația cu comunismul. Odată ce am dat la o parte comunismul, spre ce ne orientăm? Ne-am orientat spre perioada imediat următoare care, prin comparație cu comunismul, pare extraordinară, chiar dacă nu este. Cultural, nu i-a stricat. Dacă politic prea multă frământare nu face bine, cultural, prea multă frământare e un lucru foarte bun, e un semn de vitalitate. Anii 30 sunt foarte frământați, și politic, și cultural. Cultural e foarte bine că au fost frământați. A fost o perioadă excelentă. Știm cu toții ce înseamnă cultura românească, marile nume din 1930 -1940. Carol al II-lea a înțeles foarte bine mișcarea asta culturală, a avut o intuiție culturală excepțională.

Ar fi putut regele Mihai să își negocieze textul abdicării?

M.G.: Românii sunt atașați cu predilecție de Regele Mihai, dintre toți suveranii.Care să fie explicația?
Lucian Boia: E o persoană încă prezentă, e regele nostru în viață. E normal că românii sunt mai atașați de el decât de Ferdinand sau Carol, care aparțin istoriei.

M.G:: Sugerați, în cartea despre suveranii României, că regele Mihai poate ar fi trebuit să își negocieze actul abdicării. A semnat un act scris de alții, în care admitea că monarhia nu mai este potrivită României. Cuza și-a scris singur textul abdicării.
Lucian Boia: Ce pot să spun, ar trebui întrebat regele. Normal că ar fi trebuit să nu îl semneze. Mă gândesc că ar fi putut, dar mai mult ce pot să spun?

Radu Duda: prea mult amestec în politică

M.G.: Vorbiți despre un paradox în cazul intrării lui Radu Duda în familia regală: o infuzie de energie, dar în același timp o vulnerabilitate. Aș dori să nuanțați.
Lucian Boia: Fiecare lucru costă.

M.G.: Mai bine prințul Charles, cum notați, ludic, în carte?
Lucian Boia: Prințul Charles e o glumă, dar o glumă adevărată, sunt români care pe rețelele de socializare se referă la prințul Charles pe tronul României.
M.G.: Revenind la Radu Duda.
Lucian Boia: Radu Duda a infuzat o energie care lipsea familiei regale, trebuie să recunoaștem, și a obținut foarte mult pentru familia regală, și în plan material, și simbolic, și politic. În același timp, a și pierdut, pentru că nu toată lumea îl vede ca pe un exponent autentic al dinastiei și amestecul în politica curentă iarăși nu a făcut bine. Ar fi trebuit ca monarhia să își păstreze o anume altitudine, sigur cu Ion Iliescu, dar și cu ceilalți, cu toți. A fost în ultimii ani cam mult amestec cu politica și chiar cu o anumită parte a spectrului politic în raport cu alta. Toate astea nu aveau cum să facă bine. Aș spune că monarhia în ultimii ani a câștigat multe puncte, dar a și pierdut și rămâne întrebarea ce se va întâmpla după regele Mihai.

Românii au avut noroc. Încă nu și-l merită

M.G.: Citați un dialog dintre Carol I și P.P. Carp. Regele îi spune lui Carp că o țară cu un conducător inteligent este o țară fericită. P.P. Carp îi dă o replică genială: o țară cu adevărat fericită, spune el, este aceea care își poate respecta un conducător prost. Am ajuns la această maturitate?
Lucian Boia: Aș vrea să remarc promptitudinea lui P.P. Carp. Nu e singura replică genială pe care a dat-o. Regele Carol I, care era atât de distant, de autoritar și de sigur pe el spunea, după ce condusese guvernul P.P. Carp, între 1910 și 1912: „niciodată nu m-am simțit atât de puțin rege ca atunci când P.P. Carp a fost prim-ministru”. Și tot P.P. Carp a spus, la finalul primului război mondial, că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici. Da, ce îi spune el regelui e adevărat. Vrea să spună că într-o societate democratică cu adevărat împlinită ceea ce contează cu adevărat sunt funcția și respectul acordat funcției, nu persoana.

M.G.: Am fost vreodată în această situație fericită de a respecta instituția, chiar și atunci când era condusă de un prost conducător?
Lucian Boia: Nu, cred că noi românii nu ne-am învățat să respectăm suficient instituțiile și le personalizăm prea tare. Cred că dăm un sens prea personal instituțiilor. Vom merge până la capăt în procesul nostru de democratizare și occidentalizare atunci când, precum în Occident, vom respecta instituțiile. Sigur, și în Occident contează persoanele, dar contează structurile, instituțiile, regulile.

M.G.: Am avut acel noroc în istorie despre care vorbea P.P. Carp?
Lucian Boia: Nu aș spune că nu am avut noroc. Poate că am avut mai mult noroc decât ghinion. Ghinion a devenit un cuvânt de actualitate. Am avut noroc începând cu 1859, cu Unirea Principatelor, în contextul de după războiul Crimeei, sprijinul acordat de Franța, de Napoleon al III-lea a contat. Am avut noroc la 1859, am avut noroc imens la 1918, am avut noroc și după căderea comunismului, cu intrarea în NATO, în Uniunea Europeană, fără să merităm prea tare.

M.G.: Astăzi merităm sau ni se acordă acest merit, date fiind situația din Ungaria și noua ascensiune a Rusiei?
Lucian Boia: Da, și asta ne face să fim ceva mai importanți. Nu merităm întru totul ce am căpătat. Am avut o șansă importantă cu intrarea în Uniunea Europeană. Românul e obișnuit să se plângă: istoria e împotriva noastră, ceilalți nu ne apreciază. Eu zic că în ultimul secol și jumătate, de la crearea României și până astăzi, sigur, au fost și eșecuri, și pierderi, dar până la urmă, făcând bilanțul, românii au avut mai mult noroc decât ghinion sau neșansă. Ar trebuie să facă mai mult pentru a merita cu adevărat acest noroc.

*** Publicat pe jurnalistan.ro

Anunțuri

Despre kairost
pentru ca alt nume decat καιρός/ kairos nu imi venea in intampinare, am adaugat un -t final, pentru a avea, astfel, existenta virtuala (Magda Gradinaru).

One Response to Lucian Boia, despre regii României. Cât de român a fost Carol I, mitul reginei Maria și “paradoxul” Radu Duda

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s