INTERVIU – Scriitorul Howard Jacobson, despre identitatea evreiască, prietenia ca rivalitate şi despre cum limbajul ne-ar putea salva de populism

jaco(Interviu publicat pe News.ro) Orice individ care îşi iubeşte ţara sau religia, oricât de liber ar pretinde că este, are la un moment dat acest sentiment al unei obligaţii faţă de ai săi, spune scriitorul britanic Howard Jacobson, care a rescris în această cheie, a chestionării identităţii, piesa ”Neguţătorul din Veneţia”. Într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro, în cocheta librărie Humanitas de la Cişmigiu, scriitorul, recompensat cu Man Booker Prize pentru ”Chestiunea Finkler”, vorbeşte despre prejudecăţile care l-au privit pe evreu în istorie, în mare măsură ”un concept mental”, un ţap ispăşitor, aşa cum pare a fi, astăzi, şi George Soros. Schematizările, însă, nu îl iartă nici pe omul contemporan, şi este una dintre explicaţiile pe care Jacobson le vede pentru alegerea lui Donald Trump în Statele Unite ale Americii, pe un teren pregătit de Brexit: ”Misiunea lui Donald Trump este să-i facă pe americani să gândească mai puţin. Vedeţi cum toate aceste mişcări populiste au ca obiectiv să facă lucrurile mai mici. Să facem o lume mai mică, a noastră, să avem gânduri mai simple, să folosim cuvinte mai puţine. Iar un vocabular sărac nu îţi mai permite să scapi din lumea prejudecăţilor”.

 Magda Grădinaru: Howard Jacobson, vă aflaţi la Bucureşti pentru a lansa un nou roman, “Shylock e numele meu”. Cartea este o versiune modernă a piesei lui Shakespeare, “Neguţătorul din Veneţia”. De unde şi prima mea întrebare: de ce aţi ales ”Neguţătorul din Veneţia”?

Howard Jacobson: Nu eu am ales-o. Când editorii m-au rugat să fiu parte din acest proiect, m-au întrebat dacă am vreo piesă favorită. Ce-i drept, aveam multe piese favorite din Shakespeare, iar “Neguţătorul din Veneţia” era printre cele care mi-au plăcut cel mai puţin. Cred că nu am mai citit-o de pe vremea când eram elev, drept să spun. În plus, mi s-a părut întotdeauna o piesă cu un subiect foarte controversat, acuzată deseori de anti-semitism, aşadar nu voiam să-mi bat capul cu ea. Mi-aş fi dorit mai degrabă să mă ocup de o tragedie, dar nu m-au lăsat. Se vede că, de fapt, îşi doreau foarte mult ca un scriitor evreu să rescrie “Neguţătorul din Veneţia”, aşa că până la urmă am zis: ”Ok, dar daţi-mi ceva timp să o recitesc”. Eu am predat cursuri despre Shakespeare, dar niciodată nu am predat nimic despre această piesă, şi mi-am dat seama că, de fapt, nici o cunosc foarte bine.

M.G.: Totuşi, aţi acceptat provocarea. Sunt curioasă ce anume din piesa v-a convins, la a doua lectură.

Howard Jacobson: Shylock. Nu prea mă interesau celelalte personaje, şi cred că nici pe Shakespeare. Cred că e o piesă care se cam pierde pe drum, probabil că şi marele Shakespeare avea zile mai puţin bune. Dar Shylock este cel care dă viaţă piesei, este un tip foarte interesant, care trezeşte sentimente contradictorii. Este foarte abil cu oamenii, dar e foarte greu de plăcut din multe motive. Câteodată provoacă teamă, dar întotdeauna emană o anumită atracţie. Agerimea minţii sale, felul în care nu-ţi dai seama când e doar amar şi când se amuză cu adevărat, genul acesta de glumeţ serios şi plin de contradicţii m-a atras, deoarece şi eu simt şi scriu cam la fel. Şi nu doar că este un personaj la care mă puteam uşor raporta personal, dar chiar mi s-a părut că lui Shakespeare i-a ieşit foarte bine. Celor din perioada elisabetană nu le plăceau evreii, dar nici nu aveau picior de evreu pe atunci. Nu prea ştiau cum sunt de fapt evreii, dar ştiau toate acele imagini oribile despre evrei pe care le-a creat imaginaţia medievală. Shakespeare însă avea pasiunea de a salva umanitatea din toate aceste locuri comune.

Este imposibil ca Shakespeare să fi fost antisemit, deoarece avea o minte mult prea ascuţită

M.G.: Probabil că aţi auzit de multe ori întrebarea, dar totuşi: este Shakespeare antisemit în această piesă?

Howard Jacobson: Nu. Înainte de orice, era imposibil să fi fost antisemit, deoarece avea o minte mult prea ascuţită. Anti-semitismul, ca orice alt fel de “anti” apare doar în minţile limitate sau înfricoşate. Iar Shakespeare avea, fără îndoială, o gândire limpede şi curajoasă. În Shylock a căutat să releve umanitatea acestuia. Ne arată cu multă subtilitate suferinţa lui Shylock în rolul de tată, în acea relaţie foarte dificilă cu fiica sa. Ambele personaje transmit, de altfel, o puternică empatie. O înţelegem pe Jessica, chiar dacă nu suntem de acord cu ceea ce face, dar ştim cât de greu îi este, chiar ea spune “casa asta este un iad”. Iar pe el îl vedem ca pe un tată care îşi creşte fiica singur, ba chiar ni se sugerează ca a existat şi o femeie pe care a iubit-o, în episodul foarte scurt cu inelul, şi din toate aceste mici lucruri înţelegem multe. Putem auzi  urme de regret în vocea sa, în amintirile sale, şi atunci ne dăm seama că acest evreu, acest cămătar, este totuşi un om care odată a iubit şi care acum este singur, o are doar pe fiica sa, iar ea e pe punctul de a-l trăda, înţelegem aspectele umane acele personajului.

M.G.: Restaurează umanitatea acestui personaj, spuneţi.

Howard Jacobson: Exact, şi atunci când realizezi latura sa umană, nu mai este doar un evreu. Iar în momentul în care înţelegem că o persoană este în primul rând om, nu evreu sau negru, prejudecăţile încep să dispară. Poate că tot nu vei ajunge să-i simpatizezi în mod deosebit pe evrei, dar nici Shakespeare nu încearcă să facă o pledoarie în favoarea evreilor, ci încearcă doar să evidenţieze trăsăturile umane. Aşa cum face şi în alte piese precum ”Macbeth”. Chiar şi atunci când e vorba despre un criminal, ni-l arată tot ca pe un om înainte de orice. Şi cred că, de asta, Shakespeare este atât de mare, de asta oamenii continuă să-l citească şi să fie emoţionaţi de piesele sale, chiar şi fără să ştie exact de ce. El ne arată partea umană în orice personaj. Câteodată vedem cum personajul îşi descoperă el însuşi umanitatea, precum Macbeth sau Hamlet. Altele nu, precum Shylock, dar piesa are grijă să ne-o arate. Aşa că la finalul piesei, când Shylock este umilit, cititorul de regulă nu simte vreo satisfacţie. Afară de cazul în care nu s-a putut lepăda de prejudecăţi, însă prejudecăţile sunt exact contrariul spiritului acestei piese.

M.G.: Cred că este totuşi impropriu să spunem ca aţi făcut doar o operă de rescriere a unei piese clasice. Mie îmi pare şi un fel de continuare a piesei lui Shakespeare, cumva din perspectiva lui Shylock, care are acum ocazia să se explice. A fost aceasta o miză?

Howard Jacobson: Cred că este o bună descriere pentru cartea mea. Însă decizia mea nu a fost să-i dau o nouă viaţă lui Shylock. Nu m-am gândit la vreun alt final, unul fericit, în care Jessica s-ar întoarce sau în care soţia sa ar fi în viaţă. Povestea mea se termină exact acolo unde se termină şi piesa lui Shakespeare. Am vrut, în schimb, să-l fac pe Shylock să vorbească ceva mai mult. Acesta e avantajul unui roman, poţi face confidenţe cititorului. În piesă Shylock nu prea vorbeşte către public, Shakespeare nu foloseşte aproape deloc aici tehnica solilocviului, în contrast cu monologurile din Macbeth sau Hamlet. Puţine remarci ale personajului par a fi îndreptate direct către public. Într-un roman, însă, ai o relaţie mai intimă cu cititorul, poţi să-l aduci mai aproape de personaj. Şi-l mai avem şi pe Strulovich care-i pune tot felul de întrebări. Iar în toate acele momente din “Neguţătorul din Veneţia” în care am fi vrut să aflăm mai multe, iată, aici avem ocazia. Aşa că da, din acest punct de vedere sunt de acord, aceasta nu e o “altă poveste” despre Shylock, ci doar un plus adus poveştii originale.

M.G.: Este mai curând o privire din culise.

Howard Jacobson: Întocmai. Bine, dacă Shakespeare mi-ar citi cartea, ar spune probabil că este deplasată, dar din fericire asta nu se poate întâmpla. Cartea este o ocazie pentru cititor de a-l vedea pe acest personaj într-o altă perspectivă. Să nu uităm nici faptul că au trecut 400 de ani de atunci, şi nu au fost deloc ani uşori pentru evrei. Adică Shylock din piesă credea că lui îi era greu, fiind evreu, or ce să mai spui când te gândeşti prin ce au trecut evreii de atunci… Eu am vrut să-l prezint pe evreul Shylock în lumina a tot ce s-a întâmplat de atunci cu evreii. Ca şi cum Shylock ar fi ştiut tot ce va urma. Astfel, el nu este doar Shylock cel de atunci, ci în egală măsură un Shylock al prezentului, având conştiinţa istoriei poporului său. Această idee mi s-a părut o provocare foarte interesantă, un personaj conştient de istoria ce va urma.

M.G.: Personajul spune la un moment dat în piesă că ”evreii nu ştiu dacă să-mi plângă de milă, să mă renege sau să mă explice”. Este aşa de important pentru un evreu să se justifice? Să  explice altora condiţia sa de evreu?

Howard Jacobson: Da, fără îndoială. Mai întâi îşi cere scuze, apoi se înfurie, iar în final devine sfidător. Shylock este foarte sfidător în legătură cu faptul că era evreu. Cred totuşi că un evreu modern ar fi ceva mai reţinut, cu toate că are mai multe motive să fie furios, dat fiind tot ce s-a întâmplat. În general, oamenii din zilele noastre se gândesc mai mult la consecinţe, incearcă să fie mai înţelegători, nu-şi mai permit să-şi dea frâu liber nemulţumirilor. Din punctul ăsta de vedere Shylock este de modă veche, nu prea seamănă cu evreii de azi.

Nimeni nu vine pe lumea asta absolut liber de orice. E imposibil

M.G.: Nu stiu dacă miza a fost să scrieţi despre identitatea evreiască, dar asta pare a fi tema nu doar din Shylock, dar şi din alt roman, ”Chestiunea Finkler”. Ce anume înseamnă să fii evreu şi ce înseamnă să fii evreu britanic?

Howard Jacobson: Dacă aş fi ştiut răspunsul, nu aş mai fi scris toate cărţile acestea, în care despre asta e vorba: ce înseamnă să fii evreu. Strulovich ajunge şi el să-şi pună această întrebare în carte, el fiind căsătorit cu o femeie ne-evreică, cu care are o fiică. Mi-a făcut plăcere să scriu câteva pagini în care arăt cum, meditând la afecţiunea faţă de copilul său, Strulovitch îşi dă seama că este foarte important pentru el că fiica sa este evreică. Şi este foarte surprins de această constatare, pentru că în rest nu dădea nicio importanţă identităţii sale de evreu. Existenţa fiicei sale îi apare ca o expresie a legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu evreii şi are astfel o conştiinţă al datoriei care intră în contradicţie cu mândria sa de a-şi trăi viaţa ca un om liber. Cred că orice individ care îşi iubeşte ţara sau religia, oricât de liber ar pretinde că este, are la un moment dat acest sentiment al unei obligaţii faţă de ai săi.

M.G.: O obligaţie asumată.

Howard Jacobson: Nimeni nu vine pe lumea asta absolut liber de orice. E imposibil. Strulovitch e surprins de propriile gânduri, i se pare deopotrivă amuzantă şi absurdă dorinţa ca propria-i fiică să nu-i semene, să nu fie precum el, un evreu de ocazie “azi da, mâine ba”. Shylock, prin comparaţie, este evreu din cap până în picioare. Poate nici el nu e cel mai ortodox dintre evrei, dar atunci când Strulovich îi spune ca lui nu prea îi pasă de ceea ce mănâncă, Shylock îl critică, şi asta oferă prilejul unei conversaţii pe tema a ceea ce înseamnă să fii evreu. Şi mi s-a parut interesant să redau discuţia între cei doi, unul având conştiinţa istoriei celor 400 de ani ce vor urma, şi celălalt total ignorant. E mult mai profundă decât ceea ce se întâmplă în cealaltă carte, ”Chestiunea Finkler”. Acolo este vorba despre evrei contemporani, care au o discuţie despre lucruri mult mai triviale: ce mai crede lumea despre noi, ce se mai spune despre statul Israel, ce e cu sionismul. Pe când dincolo avem, pratic, un evreu cu 400 de ani de istorie în spate care se întreabă necontenit: ce e aşa special cu evreii, care e miracolul rezistenţei lor. Îl vedem ca şi cum ar fi rămas aici de 400 de ani, pledându-şi neobosit cauza, ca şi cum nu ar fi plecat niciodat

M.G.: În ”Chestiunea lui Finkler” aveţi un personaj, Julian Treslove, care nu este evreu, dar vrea să devină unul. Învaţă idiş, îşi caută o iubită evreică. Înseamnă asta că îşi câştigă o altă identitate?

Howard Jacobson: În concepţia mea iniţială asupra cărţii, personajul Treslove nici nu exista. Ar fi fost în loc un evreu, care poate era mândru de identitatea sa, sau poate, dimpotrivă, şi-ar fi urât-o. Eu am întâlnit o mulţime de evrei care şi-ar fi dorit să nu fi fost evrei. Şi eu m-am gândit la asta uneori, dar există unii care îşi urăsc cu disperare condiţia de evreu, care atacă în mod constant Israelul, tocmai pentru a-şi ataca propria identitate. Ştiam că va fi un subiect controversat, am început de altfel să scriu ”Chestiunea Finkler” după conflictul din Gaza, cu episoadele sale oribile. Şi, fără îndoială, locuitorii din Gaza au trecut prin suferinţe teribile, iar în Anglia se spuneau lucruri foarte urâte la adresa evreilor, chiar în discuţiile dintre evrei. Dar când am început să scriu mă tot gândeam că poate nu am evaluat corect antisemitismul din Marea Britanie. Este evident că el există sub multe aspecte, câteodată ascuns, câteodată disimulat. Dar ar fi nedrept să nu spun că am cunoscut şi o mulţime de oameni care sunt prietenoşi cu evreii, care îi plac pe evrei. Tot timpul am fost curios cu privire la aceşti oameni, câţiva dintre ei chiar îmi spuneau că şi-ar fi dorit să fie evrei, că îi invidiază pe evrei. Şi atunci am decis că voi avea şi un personaj de genul acesta, pentru a reda o imagine de ansamblu corectă. Julian Treslove aşadar a pornit din germenul acestei idei, de a avea în decor un anume tip de oameni, dar pe măsură ce scriam mi s-a părut că e chiar mai interesant decâ celelalte personaje. Şi a ajuns să acapareze întreg romanul, care a devenit povestea sa. Ceea ce nu era deloc intenţia mea la început.

M.G.: Există un dialog în ”Shylock e numele meu”, între Strulovitch şi fiica lui, Beatrice. Aceasta îşi întreabă tatăl de ce trebuie sa se căsătorească neapărat cu un băiat evreu, de vreme ce ei înşişi nu mănâncă doar mâncare evreiască şi nu prea respectă tradiţiile comunităţii. Tatăl îi răspunde că trebuie să existe continuitate. Există o presiune de a ne demonstra şi de a continua moştenirea etnică ? Putem lua Brexit-ul drept exemplu.

Howard Jacobson: Nu e nimic nou în această nevoie de a simţi continuitatea. E de fapt un lucru străvechi. Noi, oamenii moderni, considerăm deseori că nu avem nevoie de continuitate, că ne-am eliberat de asta. Ceea ce face discuţia despre continuitate chiar mai interesantă, atunci când ea se poartă în zilele noastre. Dar chiar în Marea Britanie există familii musulmane sau familii de evrei ortodocşi, oameni care nu ar pune niciodată la îndoială nevoia de continuitate. Copiii lor nu sunt lăsaţi să gândească altfel, sunt crescuţi şi educaţi pentru a fi membri ai comunităţilor de care aparţin. Mie nu-mi place să văd asta, nici măcar la familiile de evrei, cred că trebuie să ne lăsăm copiii liberi, pentru că nu mai e vorba de continuitate aici, ci mai curând de spălare pe creier, acei copii nu mai au şansa de a decide liberi. Strulovitch nu este un astfel de tată, este mult mai deschis la minte, dar până şi el are marea surpriză să constate că-şi pune problema continuităţii. Şi noi, cititorii ar trebui să fim la fel de surprinşi. Pentru că şi noi ne vedem moderni şi liberi, numai că nu suntem eliberaţi chiar de toate. D.H. Lawrence, unul dintre autorii mei favoriţi, şi el spunea: ”Este liber acela care vrea să fie liber precum un copac dezrădăcinat”. Noi, oamenii moderni, descoperim cu mirare că există multe lucruri de care suntem legaţi. Asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la a fi ortodocşi cu tradiţia, dar totuşi nu ne putem rupe aşa de uşor precum credeam. Brexitul, nu, e cu totul altceva.

Urna de vot la Brexit a fost ca o cutie magică: cine are vreo nemulţumire, este invitat să o introducă în cutie

M.G.: Nu credeţi că este un refuz al unei identităţi mai largi, cea europeană, şi o reîntoarcere la identitatea mică, dar intimă?

Howard Jacobson: Chestiunea cu Brexitul e că în Marea Britanie noi încă ne batem capul să înţelegem ce înseamnă şi de ce au votat oamenii pentru aşa ceva. Şi cu cât auzi mai mult din ce zic oamenii care au votat Brexitul, cu atât îţi dai seama că ei nu vorbesc de fapt despre Brexit, ci îşi exprimă tot felul de nemulţumiri. Urna de vot a fost ca o cutie magică: cine are vreo nemulţumire, este invitat să o introducă în cutie.

M.G.: Presupunând că acum ar mai fi un referendum, credeţi că ar avea alt rezultat? Poate că oamenii s-au răzgândit.

Howard Jacobson: Cred că în acest moment ar avea acelaşi rezultat. Peste cinci ani ar fi altceva, până atunci oamenii vor realiza ce greşeală au făcut. Dar în aceste zile, cei care au votat Brexit sunt foarte sfidători, sunt chiar revoltaţi pe noi, cei care ne pronunţăm în continuare împotriva Brexitului, de exemplu prin articole. Oamenii aceştia mă întreabă cum de îndrăznesc să mă împotrivesc ”voinţei poporului”.

M.G.: Sacrosantă, precum chestiunea evreiască. Dacă îmi amintesc bine, aşa vă atenţionase mama dumneavostră.

Howard Jacobson: Eu le răspund că nu văd cum poate fi vorba de voinţa poporului, când s-au spus atâtea minciuni. Cum cei care cer acum respect pentru popor sunt chiar cei ce l-au minţit. Care spuneau cum trebuie să oprim imigranţii turci, cum trebuie să ne luăm banii înapoi şi să finanţam spitalele. De ce au minţit? Sunt multe întrebări, repet, încă nu ştim exact ce anume ne-a dus la Brexit, mai avem până vom înţelege despre ce a fost vorba de fapt. Să nu uităm că jumătate de ţară nu a vrut asta, şi nici acum nu s-a împăcat cu ideea. Brexitul a fost şi o confruntare între oamenii mai sofisticaţi şi cei simpli. Cei care trăiesc în oraşe, în medii cosmopolite nu au vrut Brexit, la ce le-ar fi folosit? Spre deosebire de oamenii de la ţară sau din oraşele mai mici, cei care se simţeau cumva daţi la o parte. Mulţi dintre aceştia aveau suferinţe reale. Cu siguranţă, nu toţi oamenii au o viaţă fericită, dar ideea că tot ce nu merge în viaţa ta poate fi vindecat dacă părăseşti Europa e o nebunie.

M.G.: Totuşi, voinţa populară este ultimul cuvânt, nu?

Howard Jacobson: Întotdeauna? Trebuie să ne gândim dacă asta înseamnă că trebuie să fim de acord cu absolut orice. Dacă poporul ar alege să avem iar pedepse capitale sau să tăiem mâinile hoţilor, noi ar trebui să fim de acord? Este oare asta responsabil? Cred că o persoană cu adevărat democrată trebuie să vină şi să spună: dacă oamenii au fost înşelaţi sau dacă au căzut pradă vreunei nebunii colective, trebuie să facem tot posibilul ca oamenii să vadă lucrurile mai bine, să se gândească mai bine. Oricine are dreptul să-şi schimbe opiniile. Există ideea asta că dacă oamenii au votat la un referendum, gata, nu-şi vor mai schimba în vechi părerea. E o prostie, o mare greşeală.

M.G.: În toate romanele pe care le-aţi scris, umorul este omniprezent, chiar şi atunci când se împleteşte cu tristeţea. Multă lume spune că umorul britanic este cel mai bun, alţii că preferă umorul evreilor. Aceste două tipuri de umor sunt compatibile?

Howard Jacobson: Eu unul încerc să le fac compatibile. Ele sunt diferite: umorul evreiesc este unul cerebral, foarte intelectual, spiritual în sensul unei comedii negre.

M.G.: Şi cu multă autoironie.

Howard Jacobson: Da, cu multă autoironie. Englezii, în schimb, preferă comediile cu accente mai stridente, mai violente uneori. Care implică o latură fizică evidentă. Ceea ce evreii nu prea fac, nu cred că aţi auzit de mulţi acrobaţi sau clovni evrei, mai curând de actori de genul Woody Allen sau fraţii Marx. Aceştia practică doar gimnastica minţii. Vorbim aşadar de două tipuri foarte diferite de umor. De multe ori mi-am dat seama că englezii au dificultăţi să prindă poanta, deşi încearcă din răsputeri. Dar la fel de bine americanii, aşadar cei din ţara în care a apărut umorul evreiesc şi actorii evrei, au mari dificultăţi să înţeleagă glumele englezilor. De parcă ar fi de pe altă planetă. Aşa că deseori m-am amuzat să pun cele două tipuri de umor faţă în faţă, deşi de cele mai multe ori mi s-a părut o muncă epuizantă. E un fel de mers pe sârmă, cu umorul englezesc într-o mână şi cu cel evreiesc în cealaltă.

Nu ştiu foarte multe despre Soros, dar evreii au fost din timpuri imemoriale ţapii ispăşitori perfecţi

M.G.: De curând au fost mari proteste de stradă în România, poate aţi auzit de ele. Au fost voci care l-au acuzat pe George Soros că le-ar fi organizat şi susţinut. Aceeaşi situaţie a fost în Ungaria, unde Soros a fost prezentat ca evreul bogat şi malefic care controlează finanţele şi politica. Credeţi că este ceva adevărat sau este Soros, precum Shylock, un ţap ispăşitor foarte la îndemână?

Howard Jacobson: Nu ştiu foarte multe despre Soros, dar evreii au fost din timpuri imemoriale ţapii ispăşitori perfecţi, ceilalţi, străinii. Orice ţară, orice civilizaţie a avut nevoie la un moment dat să-i arate cu degetul pe ceilalţi, pe străinii prin care se explică orice rău. Iar evreii au fost deseori în acea poziţie. Cel puţin în ţările creştine nici nu e de mirare, dat fiind rolul determinant jucat de evrei în evoluţia creştinismului. Acesta îşi are rădăcinile în iudaism, iar atunci când un creştin este furios pe un evreu, el nu-şi dă seama că de fapt e furios pe propriile sale origini, pe propria sa familie. Un evreu, Iisus, este cel care a fondat religia creştină, dar cum evreii l-au ucis, creştinii au rămas cu această profundă antipatie, întotdeauna se vor îndrepta împotriva evreilor. Uitaţi-vă la succesul pe care l-au avut piesele despre evrei ale lui Shakespeare sau ale lui Christopher Marlowe. De ce erau cei din perioada elisabetană aşa de interesaţi de subiect, de vreme ce nu mai existau demult evrei în Anglia? Englezii avuseseră grijă să-i alunge pe evrei cu vreo 300 de ani mai înainte. A fost un progrom atât de cumplit, încât mă întreb dacă Shakespeare cunoscuse vreodată vreun evreu, cel mult poate pe vreunul care-şi ascundea originile evreieşti. Dar uite cum antipatia faţa de evrei a continuat sute de ani până în epoca elisabetană. Şi nu doar aici, există dovezi că după ce evreii au fost alungaţi din Peninsula Iberică în secolul al XV-lea, antisemitismul a dăinuit printre portughezi şi spanioli. Aşadar, evreul a devenit o abstracţiune, şi chiar dacă cineva i-ar elimina astăzi pe toţi evreii, cum Hitler aproape că reuşise, tot s-ar mai vorbi de ”problema evreiască”. Evreul e în aşa mare măsură un concept mental, încât de fiecare dată când aud de Soros, imi amintesc de asta.

M.G.: Soros a fost acuzat şi la el acasa, în Statele Unite, de lucruri similare.

Howard Jacobson: Da, peste tot se va găsi un evreu vinovat.

M.G.: Vi-l imaginaţi pe Shylock fiind altceva decât evreu?

Howard Jacobson: Absolut deloc. Mi-l pot imagina pe Hamlet nefiind danez, piesa aceea nefiind despre danezi, dar în cazul lui Shylock vorbim de o piesă despre evrei. Si spun asta în condiţiile în care am observat că Shakespeare nu ştia prea multe despre evrei, mai mult ghicea, probabil citise câte ceva despre evrei. Oricum, veneţienii păreau a vedea în el în primul rând un evreu. Motivul pentru care am pus titlul “Shylock e numele meu” este scena în care, fiind numit evreu de către Portia, el pronunţă aceste cuvinte apăsând pe numele său. E momentul în care Shylock se revendică în primul rând ca fiinţă umană, cu un nume ca oricine altcineva, nu e doar un simplu evreu.

M.G.: Sunt eu însumi înainte de a fi evreu?

Howard Jacobson: Da, sunt eu, o persoană, asta înainte de a-mi pune orice etichetă vreţi. Şi îmi datoraţi respectul de a-mi pronunţa numele. Comportamentul celorlalţi faţă de evrei era dezgustător, iar aceştia ajungeau să se obişnuiască cu asta.

M.G.: Dintre toate clişeele despre evrei, care vă deranjează cel mai mult?

Howard Jacobson: Cea de conspiraţie mondială. Cum se adună evreii şi vor să conducă lumea. Ori eu stiu bine că atunci când evreii se adună undeva, mai curând se ceartă şi nu rezolvă nimic. Deci e o idee absurdă. Apoi e chestiunea cu banii, foarte sâcâitoare. Evreii au fost tot timpul consideraţi plini de bani, şi avari, şi cămătari, pentru că de fapt nu aveau dreptul de a face nimic. Nici să practice vreo profesie, nici să aibă vreun fel de afacere. Astfel creştinul avea bani curaţi, de pe urma muncii, pe când evreul era neapărat murdar când îi împrumuta bani. Trebuia să fie el murdar ca să rămână ceilalţi curaţi. Dezgustător.

M.G.: O altă temă, aşa cum apare în aceste două cărţi, este tema prieteniei. Apare în forma ei masculină, pentru ca niciodată nu e vorba despre prietenia dintre două femei. Sunt curioasă de ce.

Howard Jacobson: Pentru că nu mă pricep prea bine la asta. Dacă citiţi Jane Austen, probabil observaţi că nu apare nicăieri vreun bărbat care să fie la fel ca eroinele sale, să fie singur, să sufere. În dialoguri, cel mult avem un bărbat discutând cu o femeie. Şi asta pentru că Jane Austen ştie multe lucruri despre femei. Cred că e bine să vorbeşti despre ceea ce ştii. Eu unul mă pricep să vorbesc mai bine despre bărbaţi, am o groază de poveşti de spus despre personaje masculine, despre prieteniile între bărbaţi.

M.G.: Şi care sunt ingredientele unei prietenii adevărate, între bărbaţi, după cum spuneţi?

Howard Jacobson: Nu ştiu ce să răspund, prefer să scriu cărţi despre asta. Orice aş spune acum ar fi doar un clişeu, de genul: e important să fie sinceri unul cu celălalt. Depinde foarte mult de caracterul celor doi prieteni, dar şi de natura prieteniei lor. Am cunoscut tot felul de prietenii, care de care mai ciudate. Deseori o amiciţie evoluează din ceea ce iniţial era animozitate. Dacă stau să mă găndesc, de multe ori asta se întâmplă şi între un bărbat şi o femeie: marile poveşti de dragoste pornesc din antagonism. Probabil că în relaţiile dintre oameni tot ce facem de fapt e să încercăm să reconciliem dragostea şi ura, odată ce ne dăm seamă că acestea coexistă. Iar uneori motivele pentru care suntem atraşi de o altă persoană sunt lucrurile pe care altminteri le detestăm, iar nu cele care cu care suntem de acord. Teama pe care o simţim faţă de cineva, spre exemplu, poate fi exact ceea ce ne atrage. Cel puţin în cazul prieteniei, cred ca e un lucru bun ca prietenii să îşi inspire reciproc puţină teamă. Se vor respecta mai mult, nu se vor trata cu condescendenţă.

M.G.: Cum e prietenia dintre Strulovitch şi Shylock. Nu se plac foarte mult.

Howard Jacobson: Nu, nu se plac şi, în mod cert, Strulovitch este înspăimântat de Shylock, dar îl şi intrigă şi cum ar putea să nu o facă. Nu suntem siguri ce anume simte Shylock pentru Strulovitch, nu suntem, de fapt, siguri, ce anume simte Shylock pentru oricine altcineva. E misterios în multe feluri, e misterios cu sine însuşi. E aproape atitudinea unui frate mai mare, a unui frate mai mare evreu. Cred că îl consideră pe Strulovitch mai degrabă naiv şi pierdut,ceea ce simte cumva şi Strulovitch, la un moment dat, că Shylock este trimis să îl ajute în această dispută cu fiica lui, că îl face să înţeleagă anumite lucruri. Shylock vrea să-l facă pe Strulovitch să devină ca el, o persoană mai violentă, mai înspăimântătoare. Toată chestiunea cu circumcizia este ideea lui Shylock şi este o chestiune violentă.

Lucrul cel mai îngrozitor e că trăim într-o lume în care cei needucaţi se întorc împotriva celor educaţi

M.G.: Vreau să vorbim puţin şi despre cea mai recentă carte a dumneavoastră, ”Pussy”, netradusă încă în limba română, o satiră despre Donald Trump, pe care aţi scris-o chiar imediat după alegerea acestuia în funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Howard Jacobson: Nu că am scris-o imediat după alegerea lui Donald Trump, am început să o scriu la câteva ore după.

M.G.: Ca un catharsis, un fel de proces de purificare.

Howard Jacobson: Da, exact aşa a şi fost. Nu sunt sigur dacă catharsis-ul a funcţionat în cazul meu, dar a fost un astfel de proces de catharsis. Nu am putut să scriu despre asta aşa cum eram obişnuit acum câţiva ani. Eu am avut timp de 20 de ani o rubrică în The Independent, dar nu erau texte jurnalistice, ci mai degrabă poveşti scurte, în spiritul unui roman. La începutul anului trecut, în 2016, The Independent s-a închis – sigur mai există varianta online, dar nu e acelaşi lucru. Şi atunci m-am gândit că nu mai voiam să caut un alt ziar pentru rubrică, nu mai voiam o rubrică, voiam o pauză, eram obosit să găsesc, în fiecare săptămână, o temă despre care să scriu. M-am bucurat, aşadar, că nu mai am o rubrică şi apoi lumea a început să se schimbe: Brexit, consecinţele Brexitului, era exasperant. Am scris câteva articole despre asta, dar nu l-am transformat într-un dialog săptămânal. Apoi, când lucrurile cu Trump au început să se întâmple, mi-am spus că aş putea căuta un loc unde să scriu o rubrică, dar era o nebunie. Soţia mea mi-a spus: ”trebuie să scrii ceva, te va ucide neputinţa de a nu scrie despre asta”, şi avea dreptate, când se întâmplă ceva în lume, trebuie neapărat să scriu. Ea mi-a spus: ”poţi în schimb să scrii o carte, un roman”. La început m-am gândit să scriu un roman satiric, care nu începe cu Donald Trump, ci cu un profesor, genul despre care se se spune că a făcut posibil ca Donald Trump să se întâmple, din rândul celor din marile metropole, liberali, oameni din domeniul cunoaşterii, snobi, care-i privesc de sus pe alţii. Cineva care devine victima nebuniei universitare, unde nici măcar studenţii nu îl plac din cauza felului în care vorbeşte. Se spune adeseori că Trump este un răspuns la lucrurile absurde care se întâmplă în universităţi, lucruri de felul politicilor identitare şi aşa mai departe. Ideea mi s-a părut interesantă, să scriu despre un om educat, care ajunge să-şi dorească să câştige Trump, deşi stie că-şi face singur în ciudă. Un om care-l dispreţuia pe Trump, dar care ajunge să îl susţină. Asta a fost abordarea mea iniţială, lumea pe care am vrut să o creez, deoarece vroiam sa-mi explic cum a fost posibil. Dar am renunţat şi am început să scriu această poveste despre un Trump copil.

M.G.: Bun, dar nu e Donald Trump, cum spuneţi, produsul logic al societăţii occidentale actuale?

Howard Jacobson: Da, asta e ce se spune. Eu în general nu cred că un lucru e neapărat produsul logic al altuia, pentru că niciodată nu poţi şti cu siguranţă dacă nu putea ieşi alt rezultat. Dar cred că putem vedea ce excese au putut să ducă la o reacţie a oamenilor de felul ”ok, ajunge cu toate lucrurile astea”. S-a întâmplat şi cu Brexitul, într-un fel destul de similar. Într-un fel, Brexitul a pregătit terenul pentru Trump. Trump însuşi s-a gândit la asta şi a invitat câţiva dintre liderii Brexitului să-i fie consilieri. Cum a fost tipul ăsta, Nigel Farage, o persoană absolut detestabilă, cu partidul lui fără niciun rost, care nu are nicio idee în afara urii: ”să îi urâm pe oameni şi să stricăm lucrurile”, nicio altă motivaţie de a exista în afara acesteia. Şi Trump s-a gândit ”aha, iată un aliat!”. La fel am văzut şi eu lucrurile: a devenit distructiv, o persoană anti-intelectuală. Dar un intelectual nu e responsabil pentru anti-intelectualism. O universitate nu este vinovată pentru sentimente anti-universitare. Cu siguranţă însă trebuie să acceptăm că au fost acolo şi lucruri absurde, asta dacă vrem să înţelegem de ce mii, milioane de oameni au ajuns să urască universităţile şi persoanele educate, cum e Hilary, de exemplu.

 

 

M.G.: Să înţeleg că nu sunteţi deloc optimist în ceea ce priveşte mandatul lui Donald Trump? Poate v-aţi schimbat cumva părerea, de când aţi scris cartea şi până acum.

Howard Jacobson: Nu am cum să mă răzgândesc. Cum ar putea cineva să se răzgândească în această privinţă? Acest om este profund prost, unul dintre cei mai proşti oameni, nu doar preşedinţi. Este foarte, foarte prost. Nu are niciun interes, nu citeşte, îl interesează doar banii, dar nu face nimic notabil cu ei. Nu şi-a investit banii în cauze nobile, deşi America are multe exemple de oameni la fel bogaţi şi de vulgari care fac asta, donează unor fundaţii sau finanţează spitale. Acest om construieşte cazinouri, îi plac femeile de la concursurile de frumuseţe, nu ştie suficiente cuvinte pentru a ţine un discurs. Asta m-a fascinat în mod deosebit: nu are limbaj. E un om fără limbaj. Dar iată că oamenii au fost atraşi de el, nu pentru că ar fi văzut ceva pozitiv la el, ci dimpotrivă, au considerat că toate aceste lucruri sunt un fel de virtuţi: lipsa limbajului e o virtute, ignoranţa e o virtute. Deci, lucrul cel mai îngrozitor e că trăim într-o lume în care cei needucaţi se întorc împotriva celor educaţi. Ignoranţii contra celor care preţuiesc cunoaşterea. Trump a adus cu el însuşi ideea urii faţă de cunoştere.

M.G.: Avem, însă, în Franţa, primul preşedinte filosof. Macron este absolvent de filosofie.

Howard Jacobson: E drăguţ că-l avem pe el, dar şi el este tot un bancher. Un lucru cert este că acea criză din 2008 nu a adus o reaşezare a lucrurilor, dar a spus lumii ceva, a spus lumii câţi bani erau în joc, a spus săracilor cât de mare era diferenţa dintre ei şi cei bogaţi. Şi nu doar săracii, ci şi clasa de mijloc a înţeles cine şi cât câştiga, cine lua comisioane şi bonusuri grase. Dar guvenele lumii nu au făcut ce trebuia. Sigur, nu poţi rezolva toate nedreptăţile din lume, dar sunt unele pe care nu trebuie să le tolerezi. Nu s-au rezolvat, dovadă că nu foarte mulţi bancheri au fost traşi la răspundere, nu au fost pedepsiţi pentru criminalitate şi pentru marea lăcomie. În parte, acolo este cauza pentru ce se întâmplă acum, dar ironia este că Trump era exact în acea categorie.

M.G.: S-a spus că mass-media din Statele Unite, aşa-numită presă mainstream, are o parte din responsabilitate în eşecul lui Hillary Clinton. Sunteţi de acord că presa a jucat un rol mult prea mare în politică?

Howard Jacobson: Au jucat un rol greşit. S-a insistat foarte mult pe defectele pe care le bănuiau la Hillary, şi aproape deloc pe defectele evidente ale lui Trump. Şi tocmai pentru că păreau atât de evidente, au crezut că mai are rost să vorbeşti despre ce e în neregulă cu Tump. Dacă aş fi fost jurnalist american, probabil că şi mie mi s-ar fi părut că imposibil să-l voteze cineva pe  Trump. Te uitai la Trump şi te gândeai nu că ar putea vreodată câştiga, dar nu înţelegeai cum ar putea lua măcar un vot. Cum ar putea vreo fiinţă umană de planetă să voteze un individ atât de prost.

M.G.: Şi au fost milioane.

Howard Jacobson: Au fost milioane, iar presa pur şi simplu nu a înţeles ce s-a întâmplat. Presa se ocupa cu difuzarea de informaţii negative despre Hillary, facând publicul să o antipatizeze. E un mister pentru mine antipatia asta faţa de Hillary. E vorba în primul rând de misoginism, nu am nici un dubiu, americanii au o cantitate mare de misoginism, spre deosebire de britanici, care, iată, au un al doilea prim-ministru femeie. Americanul este încă blocat pe modelul macho şi nu a putut accepta o femeie. În al doilea rând, femeia asta era probabil mult prea deşteaptă, şi asta era evident, iar ceea ce vedem noi acum este o revoluţie împotriva celor inteligenţi. Doamna May, în schimb, nu e prea deşteaptă, dar nici Thacher nu a fost. Au fost femei de succes, dar într-un fel pe care publicul l-a acceptat, văzându-le ca pe nişte femei bogate, cu vederi conservatoare.

M.G.: Despre Angela Merkel în Germania?

Howard Jacobson: Tot foarte deşteaptă. Dar vorbim despre germani, care au un imens respect pentru inteligenţă, nu le e frică. Cultura germană a reuşit să creeze acest spaţiu în care să fie promovaţi oamenii foarte deştepţi. Cultura americană nu a reuşit. Cea britanică e pe la mijlocul drumului, adică am acceptat să fim conduşi de femei, cu condiţia să nu fie foarte diferite de casnicele cu care suntem obişnuiţi. Dar, revenind la Hillary, vă amintiţi dezbaterile şi cum lumea vorbea după ele cine a fost mai bun, Hillary sau Trump. Pentru mine era evident că era 100 la 0 în favoarea lui Hillary, pentru că Trump a fost zero. Dar nu ştiam că publicul american zicea: OK, şi ce dacă Hillary a fost de 100 de ori peste Trump, nouă nu ne place de ea şi punct. Nu ne place tocmai pentru că a fost mai bună, nu ne place pentru că ştie aşa de multe, nu ne place că se exprtimă atât de fluent. Şi apoi a urmat un vot pentru ignoranţă, hai să fim cu toţii proşti şi să proclamăm asta.

Toate problemele cu Trump pleacă de la limbaj. E o mare problemă ca un om să nu ştie suficiente cuvinte

M.G.: Poate că li s-a parut mai confortabilă ignoranţa?

Howard Jacobson: Nu a fost doar asta. A fost şi un mare semn de sfidare la adresa intelectualilor, le-au transmis cât de mult îi urau. Trump în toate întâlnirile sale de campanie îşi bătea joc de intelectuali, îmi amintesc cum a spus, şi l-am citat exact în ”Pussy”: ”Îi iubesc pe cei ce needucaţi. Îi iubesc tocmai pentru lipsa lor de educaţie”. Problema pe care am avut-o scriind ”Pussy” a fost cum oare să spun eu povestea unui om care nici nu ştie să vorbească. Cartea poate fi privită ca o carte despre limbaj, toate problemele cu Trump pleacă de aici. E o mare problemă ca un om să nu ştie suficiente cuvinte. Noi, ceilalţi, când nu ştim să exprimăm ceva, ne apucăm să căutăm un cuvânt. L-aţi vazut vreodată pe Trump având vreo dificultate, cautându-şi cuvintele? Nu, pentru că nu simte această nevoie. Oricum nu simte prea multe lucruri, nu are nevoie de idei noi, de opinii diferite, ba chiar respinge această posibilitate, deci nu are nevoie de cuvinte noi. Lui i se plac propoziţiile scurte, a ales Twitter-ul pentru că i se potriveşte perfect, cu limita lui de cuvinte. Plus că poţi reitera la nesfârşit aceleaşi idei, iar în campanie oamenii ajungeau să le rostească precum nişte incantaţii. ”Bagaţi-o la zdup!”, “Construiţi un zid!” Misiunea lui Donald Trump este să-i facă pe americani să gândească mai puţin, iar acesta e un lucru îngrozitor. De altminteri ceva similar a fost si cu Brexitul. Vedeţi cum toate aceste mişcări populiste au ca obictiv să facă lucrurile mai mici. Să facem o lume mai mică, a noastră, să avem gânduri mai simple, să folosim cuvinte mai puţine. Iar un vocabular sărac nu îţi mai permite să scapi din lumea prejudecăţilor. De asta este atât de important limbajul, pentru a scăpa de obsesii şi de prejudecăti. Iată, Shakespeare vrea să nu rămânem cu prejudecăţi despre Shylock, şi face asta printr-un limbaj care se deschide, prin cuvinte care ne fac să simţim şi să vedem lucruri ce altminteri ne-ar scăpa.

M.G.: Aceste mişcări populiste reprezintă doar o fază trecătoare în viaţa democraţiilor moderne sau sunt un semn al unei neîncrederi profunde în democraţie?

Howard Jacobson: A fost aşa dintotdeauna. Precum în ”Coriolanus”, altă piesă de-a lui Shakespeare, când el constată cu dezgust cât de schimbători sunt oamenii. Este o problemă structurală a democraţiei. Democraţia este o idee foarte frumoasă, dar oamenii reuşesc să o tot strice.

M.G.: Poate că modelul occidental al democraţiei şi-a atins limitele.

Howard Jacobson: Nu sunt adeptul sentinţor de genul acesta. Cred că lucrurile au un fel de a reapărea, ca un model care se repetă. Ce se întâmplă acum s-a mai întâmplat, parte îngrijorătoare e că nu s-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Acum vreo 60-70 de ani aveam evenimente similare, şi aş credeam că am devenit mai atenţi să nu alunecăm pe aceleşi pante. Numai că şi populismul a căpătat noi instrumente. Televiziunea – iar eu ştiu, pentru că mă uit mult la televizor – a creat cultul celebrităţilor, iar Trump a fost astfel promovat. Dar mult mai rău a fost apariţia social media, care a adus decăderea discursului corect. Oamenii nu mai gândesc, nu se mai exprimă, nu mai au păreri, formulează doar certitudini. Iar Trump este produsul perfect. Gânduri puţine. Formulări simple. Thumb up! Thumb down! El e preşedintele care se exprimă cu aceste semne: degetul în sus pentru aprobare, degetul în jos pentru refuz. Oamenii rezonează la asta, la comunicarea gen Twitter, iar unui om precum Trump, care ştie puţine cuvinte, i se potriveşte perfect. E şi o glumă prin ”Pussy”, când mama sa se îngrijorează că nu a reuşit să-l înveţe suficiente cuvinte nici măcar pentru a scrie un mesaj pe Twitter, iar tatăl o linişteşte spunându-i ca nu e obligatoriu sa scrii toate cele 140 caractere cât are un mesaj. Combinaţia pe care o dă această diseminare a unor idei simple prin televiziune şi prin social media face populismul mai periculos.

 

Howard Jacobson s-a născut în 25 august 1942, la Manchester. A crescut în Prestwich şi a fost educat la Stand Grammar School în Whitefield, apoi a urmat Downing College, Cambridge. A predat trei ani la Universitatea din Sydney, apoi la Selwyn College, Cambridge. Este autorul a paisprezece romane, care i-au adus premii importante. Printre acestea, ”No More Mister Nice Guy”, care deschide, în 1998, seria romanelor care îl fac celebru, ”Who’s Sorry Now?” (2002), ”The Making of Henry,” (2004), ”Kalooki Nights” (2006, aflat pe lista lungă la Man Booker Prize). A primit Premiul Bollinger Everyman Wodehouse pentru ”The Mighty Walzer” (1999), apoi pentru ”Zoo Time ”(2012).

Romanul ”Shylock este numele meu” (Humanitas, 2016) este o reinterpretare a piesei ”Neguţătorul din Veneţia”, parte a Proiectului Hogarth Shakespeare. În rescrierea lui Jacobson, însă, povestea este spusă chiar de Shylock, a cărui figură a devenit una dintre cele mai faimoase şi, în acelaşi timp, infame prototipuri ale evreului, după ce a cerut drept dobândă o livră de carne din trupul lui Antonio, creştinul. În această rescriere a lui Shylock, depotrivă personaj autonom şi conştiinţă a lui Strulovich, Howard Jacobson reia una dintre temele mari ale literaturii sale, cea a identităţii evreieşti, aflată în centrul unui alt roman, ”The Finkler Question”, pentru care a primit Man Booker Prize, în 2010.

2 comentarii

  1. […] Howard Jacobson: Cred că lucrurile au un fel de a reapărea, ca un model care se repetă. Ce se întâmplă acum s-a mai întâmplat, parte îngrijorătoare e că nu s-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Acum vreo 60-70 de ani aveam evenimente similare, şi aş credeam că am devenit mai atenţi să nu alunecăm pe aceleşi pante. Numai că şi populismul a căpătat noi instrumente. Televiziunea – iar eu ştiu, pentru că mă uit mult la televizor – a creat cultul celebrităţilor, iar Trump a fost astfel promovat. Dar mult mai rău a fost apariţia social media, care a adus decăderea discursului corect. Oamenii nu mai gândesc, nu se mai exprimă, nu mai au păreri, formulează doar certitudini. Iar Trump este produsul perfect. Gânduri puţine. Formulări simple. Thumb up! Thumb down! El e preşedintele care se exprimă cu aceste semne: degetul în sus pentru aprobare, degetul în jos pentru refuz. Oamenii rezonează la asta, la comunicarea gen Twitter, iar unui om precum Trump, care ştie puţine cuvinte, i se potriveşte perfect. E şi o glumă prin ”Pussy”, când mama sa se îngrijorează că nu a reuşit să-l înveţe suficiente cuvinte nici măcar pentru a scrie un mesaj pe Twitter, iar tatăl o linişteşte spunându-i ca nu e obligatoriu sa scrii toate cele 140 caractere cât are un mesaj. Combinaţia pe care o dă această diseminare a unor idei simple prin televiziune şi prin social media face populismul mai periculos. […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s