Dan C. Mihăilescu, despre Matei Călinescu, bucuria de a trăi fiecare zi şi despre ţara lui Cănuţă, om sucit, în care Grigorescu a pictat Carul cu boi

Un dialog cu Dan C. Mihăilescu este, din capul locului, o întâlnire vie, larg culturală, fără alte vanităţi decât cele ale unui literat care ştie, ca nimeni altul, să trăiască bucuriile unei cărţi pe care tocmai o citeşte. Ca atare, este un dialog greu, dacă nu imposibil de rezumat. Dacă prilejul interviului publicat pe News.ro a fost apariţia editorială a Jurnalului altfel al lui Matei Călinescu, scris în orizontul unei morţi anunţate, dialogul se opreşte şi asupra îmbătrânirii, triste la români, ca un fel de anticameră a morţii, asupra incapacităţii noastre de a proiecta, dacă tot ”vin turcii”, asupra generaţiei de literatură personală, unde îl aşază şi pe Liiceanu, în stilul căruia Cioran a început să îl devanseze pe Noica. România e ţara lui Cănuţă, om sucit, ne spune Dan C. Mihăilescu, dar tonul rămâne ludic: ”îi păcălim, până la urmă: Apa trece, pietrele rămân. Tocite”.

În primii ani de după căderea comunismului, Matei Călinescu a făcut una dintre cele mai lucide radiografii, vizionare, a României: e nevoie de 40 de ani pentru ca ultimul om cu suflet de slugă să dispară. Chiar şi aşa, ”Carul cu boi”, care ”merge prin istorie, liniştit, mai dă în şanţuri, mai cade un bou, mai adoarme ţăranul, dar care e problema?” rămâne tabloul vital al românilor, cei care vor reuşi şi de astă-dată să păcălească istoria, aşa cum au ştiut mereu, remarcă, pe un ton deloc apăsător, însă, Dan C. Mihăilescu, în interviul acordat agenţiei de presă News.ro.

După moartea fiului, dramă care a născut una dintre cele mai tulburătoare cărţi contemporane, ”Portretul lui M.”, Matei Călinescu a reîncercat să trăiască în România. Micile duplicităţi de zi cu zi, marea corupţie l-au trimis, însă, iarăşi în exil. Îl recuperăm astăzi, printr-una dintre cele mai mari mărturii: mărturia propriei morţi, consemnată într-un jurnal publicat la Editura Humanitas, la şapte ani după moartea scriitorului, aşa cum i-a fost dorinţa.

Jurnalul scris în orizontul morţii: ”o grafo-terapie în care devii Dumnezeul bolii tale”

Reporter: Domnule Dan C.Mihăilescu, vă mulţumesc pentru acest răgaz pe care mi-l acordaţi. Şi pentru că mai ales în presă este nevoie de un prilej, să fie apariţia Jurnalului altfel (”Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”), al lui Matei Călinescu, prilejul acestui dialog. Câteva cuvinte despre: este un jurnal scris cumva în orizontul morţii, Matei Călinescu află că are cancer, un cancer în fază terminală şi ţine acest jurnal. Este, prin asta, o carte apăsătoare? Este o carte despre moarte or, din contra?

Dan C. Mihăilescu: Întrebare bună, da. Am citit în ultimii vreo trei, patru ani cărţi scrise de bolnavii de cancer şi care erau în drum spre moarte, dar aveau undeva şi nădejdea că „poate Dumnezeu o să ne mai dea un timp”. Niciuna dintre aceste cărţi nu era deprimantă, nu era îngrozitoare, nu era apăsătoare, fiindcă însuşi gestul de a-ţi face o grafo-terapie, de a ieşi dinăuntrul tău, pentru că boala este o captivitate, în boală stai într-o carceră, intră diavolul, sau, mă rog, umbra, răul înăuntrul tău şi te închide. Or faptul că eşti înăuntrul tău, neputând să zbori, să dansezi, să faci film, ori pictezi ceva şi îţi verşi obsesiile, ori te apuci să scrii. Simplul fapt că te dublezi, că te dualizezi, mâna ta se întinde către foaie, te face să îţi regizezi propriul tău spectacol. Or un spectacol când îl faci nu poate fi negru, nu poţi fi deprimat, tu eşti regizor, tu eşti zeu, tu eşti Dumnezeul bolii tale şi începi să exorcizezi demonii bolii dinăuntrul tău. În plus, Matei era un om format la şcoala lui Tudor Vianu.

Reporter: I-a fost asistent.

Dan C. Mihăilescu: Acum fac o acoladă mică. Mă bucur foarte mult că sunt pe piaţă acum două tipuri de operă, ale unor tipi care nu sunt bătuţi de media de la noi. Pe de o parte, avem seria Virgil Nemoianu, de cealaltă parte, această serie care este excelentă şi suprinzătoare. Eu nu am ştiut nimic, mă mir cum Lidia Bodea a ştiut să ţină şapte ani această taină. Jurnalul lui e al unui tip care era un mucalit, un flegmatic, nu e un coleric, nu e un sangvin, Matei era un om format la carte, la bibliotecă. Tudor Vianu înseamnă estetică, înseamnă forma mentis germană, filosofie, nu este sudul călinesciano-caragelian, flecarii, narcisiacii, artificiile, ci sunt oameni de bibliotecă. Blaga spunea că sunt două feluri de naturi formatoare: pe de o parte, este spiritul francez, care este plasticizant, iar de cealaltă parte este spiritul german, care este catalitic, dă informaţii, este un filtru de doxă. Or Matei, în ciuda eseurilor lui, ”Zacharias Lichter”, care erau nişte nonşalanţe ludico-sprinţare, care totuşi aveau metafizică multă în subsol, dar o metafizică bufonantă, jucată, care era şi o disidenţă în anii 1970, era un om de bibliotecă, de carte, şi care a consonat perfect cu Mircea Eliade. Observaţi că el, în acest Jurnal, se ”mirceaeliadizează”, îşi vede deja posteritatea, îşi face ediţie de opere, nu ajunge, slavă Domnului, la megalomania lui Eliade, să se compare cu Pico della Mirandola, cu Goethe, cu Balzac şi Tolstoi.

Reporter: Dar îşi proiectează cumva posteritatea.

Dan C. Mihăilescu: Exact. Se proiectează, se vede în raccourci, îşi vede undeva soclul de statuie. Dar ideea morţii şi cred că este unul dintre foarte puţinii care îşi fac jurnal cu moartea în faţă, îl avem pe Max Blecher…

Reporter: Mai e şi ”Jurnalul unui om dezamăgit”, nu îmi amintesc acum numele autorului…

Dan C. Mihăilescu: Da, nu îmi amintesc nici eu. Cred că în materie de filosofie, de teorie literară, de istorie literară, este singurul om care, odată ce ştie că îi vine moartea şi mai are încă o povară uriaşă, care se transformă într-un levier levitaţional, e cazul lui Matthew, fiul lui, care era un băiat superb, un flăcău minunat, care are sindromul Asperger şi care moare la 20 şi ceva de ani, are umbra fiului, care stă asupra lui, îngrozitoare, şi pe urmă are umbra propriei boli. ”Portretul lui M.” este o carte unică în literatura noastră.

Reporter: Aparţine acest volum, care este despre boala şi moartea fiului, spaţiului literar?

Dan C. Mihăilescu: Da, cred că până la urmă e literatură propriu-zisă, devine personaj şi fiul, devine personaj şi tatăl, devine personaj însăşi boala. Boala este ca o maică rea, ca o mamă vitregă. Boala cumva ocroteşte, te ia sub aripile ei, ştii că o să mori, dar are o manieră de a face alchimia morţii, alchimia bolii. Şi ”Portretul lui M” şi ”Jurnalul altfel” sunt două alchimii ale durerii, ale morţii, încât durerea, răul, suferinţa ajung să pară nişte transfigurări, nişte metarmorfoze. Are mână de om care lucrează pe aur, chiar dacă lucrează cu tumori, şi face un fel de biopsie a propriului destin. Dar este un lucru cum nu am mai văzut, nu am mai întâlnit o asemenea tărie de a te împăca, de a face radiografia bolii, de a face aşa cum spune şi Patericul: ”Trăiţi-vă fiecare zi ca şi când ar fi cea din urmă”.

Reporter: Şi cum repetă şi Matei Călinescu, în ”Jurnal”: ”One day at a time”.

Dan C. Mihăilescu: Da, da, are un fix, câte zile am, fiecare zi cu timpul ei, mai am o zi, dar o am.

”Am această filosofie de babă, să trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi cea din urmă. Ştii ce practică e?”

Reporter: Credeţi că acest lucru de a lua fiecare zi aşa cum vine, cumva banal, îl face să revalorizeze viaţa? Orizontul morţii, moartea în imediatul ei.

Dan C. Mihăilescu: Aţi spus acest cuvânt ”banal”, ca epitet. Ştiţi că mie îmi spun puştii de astăzi, cei de 15, 20, 30 de ani, că am această ”filosofie de babă”, că fiecare zi trebuie trăită cu toată intensitatea, aşa cum mierlele în fiecare dimineaţă, când răsare soarele, cântă imnul lor impetuos către soare, aşa cum seara, când vine asfinţitul, iarăşi cântă, că li s-a mai dat o zi, aşa să ne simţim şi noi. ”Moşule”, zice, ”asta e filosofie de babă, banală”. Zic ”ştii ce practică e? Aşa e de minunat să te scoli în fiecare zi cu bucuria că mergi singur, că te ştergi singur şi că poţi exista autonom?”. Asta te face indiferent la foame, la sărăcie, vorba lui Ioan Alexandru: ”Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc?”. Deci toate relele care vin împrejurul tău te lasă neatins. E un fel de nebunie, care face un fel de căptuşeală ignifugă, face o bulă şi stai în ea liniştit, să levitezi.

Reporter: Bun, dar care sunt ingredientele să poţi ajunge aici? Oamenii cu care te înconjori, prietenii?

Dan C. Mihăilescu: Şi de prieteni, dacă ei, dacă şi ei îţi pot valoriza potenţele. Poate nu e bine să trăieşti din resentiment, din ură, din setea de răzbunare, dar e atât de omenesc, ştiu oameni care trăiesc cu ideea de a le da peste nas duşmanilor lor. Mai ales la noi, în mediul artistic, când tu scrii o carte de 70 de pagini şi un critic îţi spune ”am văzut cărţulia pe care ai scris-o acum” te apucă disperarea: ”Mamă, la anul fac şi eu o carte de 500 de pagini, cu 300 de note de subsol, i-am ras!”. Un an de zile ştiţi că trăieşti cu acest gând?

Reporter: Acceptându-ţi, aşadar, omenescul.

Dan C. Mihăilescu: E un challenge, da. Am prieteni care se scoală dimineaţă şi dau search pe google, să vadă cine i-a mai înjurat. După cum altădată un prieten bun mi-a spus: Ia nu te mai preocupa de cei care te înjură în blogosferă. Citează: înţeleptul stă pe malul apei şi priveşte calm undele râului. De ce? Ştie că mai devreme sau mai târziu vor veni plutind cadavrele duşmanilor săi. Revenind la Matei: cartea este tulburătoare prin infuzia de afectivitate, de emoţionalitate şi de doză. Este un om citit, de bibliotecă, este un om care a făcut teorie literară la greu în viaţă, dar mi-e teamă că acest Jurnal va fi mult mai mult decât opera lui şi mi-e teamă că se va schimba radical portretul din dicţionarul general al literaturii române, despre Matei, care acolo e luat ca un teoretician al literaturii, ca un structuralist. Va rămâne mult mai puternic prin ”Zacharias Lichter”, ”Portretul lui M.”, care este şi cea mai tradusă carte a lui, este o carte de mentalitate, de cum să trăieşti suferinţa, este o carte de filosofie a durerii, nu este un simplu jurnal, este o gândire, o arhitecturare a durerii şi a morţii.

Reporter: Să îl fi ajutat trăirea acestei morţi, a fiului, în trăirea mai apoi a propriei morţi? A mai trăit o dată moartea.

Dan C. Mihăilescu: Da, absolut. Şi cred că undeva o şi spune: în contemplarea destrămării fiului îşi vede imaginea, pentru că, murindu-ţi fiul, îţi moare aproape fiinţa ta, tot ce eşti tu, te proiectezi în cel care moare, te duci în el, te verşi în el şi rămâi închis înăuntrul lui. Cred că pe undeva umbra morţii fiului stă şi pe toată durerea lui.

Reporter: Am sărit cumva o etapă: să spunem câte ceva despre cine a fost Matei Călinescu şi care este destinul lui cultural. Aşadar, pleacă din România la aproape 40 de ani, scrisese ”Opiniile lui Zacharias Lichter”. Mai degrabă l-am recuperat în România, prin traduceri şi prin scrierile de memorialistică, e acel dialog cu Ion Vianu, imediat după Revoluţie.

Dan C. Mihăilescu: Atunci cred că eram în 1994, 1995, când a apărut cartea aceea, eu ştiu că am scris despre ea cu frenezie. Erau anii când au apărut Jurnalul lui Jeni Acterian, I.D. Sârbu şi au venit amândoi, cu Cercul literar de la Sibiu, care este altceva şi care se opune chiar lovinescianismului de Regat. Îl aveau pe Lovinescu drept far, dar ei trăiau cu ideea Germaniei romantice. Era o carte care deghiza eseistica în evocări, este o corespondenţă de idei şi nu a fost perceput aşa cum trebuie, pentru că erau anii în care era o forfotă extraordinară, se schimbau canoane, se aştepta schimbarea politicii, iar după 2000, Matei pică iarăşi pieziş. El este mai important pentru Mircea Eliade şi pentru Culianu. Exact cum Nemoianu astăzi înseamnă mai mult eseurile şi jurnalismul cultural, drumurile lui prin Europa, mult mai mult chiar decât, zic eu, teoriile lui despre estetică şi romantism. Acelea, ca şi cărţile de structuralism, de relectură ale lui Matei sunt grund-ul, sunt baza pe care poate veni Jurnalul.

Mircea Eliade, cel mai teribil auto-constructor din literatura noastră

Reporter: Pe modelul lui Mircea Eliade, lucrările de teorie sunt scrise în engleză, dar literatura, memorialistica în limba română.

Dan C. Mihăilescu: Mircea Eliade este cel mai teribil auto-constructor din toată literatura noastră. Nimeni nu s-a construit, nu s-a arhitecturat de la 12, 13, 14, 15 ani, de când dormea cinci minute mai puţin, ca să citească cinci minute mai mult, când se proiecta numai ca Goethe şi voia să scrie un roman neapărat ca ”Război şi pace”. Eliade s-a construit de la 15 ani mult mai tenace decât Eminescu şi Iorga, principalii lui premergători în omul complet. Şi Odobescu, şi Cantemir e o întreagă linie de enciclopedism în cultura naostră, altminteri juvenil-jubilativă-eseistico-improvizativă. Eliade a ştiut în viaţă să stea pe patru puncte cardinale extraordinare: sus de tot este savantul, istoricul religiilor, omul care a schimbat definiţia istoriei religiilor în enciclopediile americane; în sud, zic eu aşa, vine opera lui de romancier, în care el a crezut de multe ori mult mai mult decât în opera lui de savant.

Reporter: Şi care este scrisă în limba română.

Dan C. Mihăilescu: Da, aşa cum spunea el: gândesc şi scriu numai în limba română. Pe urmă vine răsăritul, gazetăria, opera enormă de gazetar, are mii şi mii de articole de-a lungul vieţii, iar vestul, asfinţitul îl văd ca fiind memorialistica şi corespondenţa, care fac exact cât cea de romancier şi cât cea de savant. Matei, la fel, Nemoianu, la fel, Nicolae Balotă, la fel, Ion Ianoşi, la fel, Adrian Marino, la fel, sunt oameni a căror operă rămâne în planul doi, Mircea Zaciu, la fel, Jurnalul lui Zaciu bate toate celelalte 30 de cărţi.

Reporter: Toţi cei pe care îi amintiţi fac cumva parte dintr-o aceeaşi generaţie culturală.

Dan C. Mihăilescu: Exact. Din ce? Din epoca de foame a confesiunii. Pentru că românii, stând 50 de ani cu botniţa pusă, când au debuşat în libertate, ce avem noi, românul?, avem o plăcere extraordinară de a ne povesti. Am un prieten care stă la Paris şi care mi-a spus: Măi, ce atâta ”Orbitor”, ”Solenoid”? Cărtărescu, de la ”Amintiri din copilărie” numai asta face. Zic: Măi, dar o face superb. Dacă tu vezi în ”Solenoid”, în ”Orbitor” numai nişte amintiri din copilărie, îmi pare rău. Plecând din copilăria ta, cum spunea Novalis, cobor în mine şi descopăr lumea. Lumea este o metaforă a spiritului meu. Punându-mi viaţa în pagină, eu devin universal.

Reporter: Se scrie memorialistică, dar se şi citeşte memorialistică, în România. E aici o voluptate, de a citi viaţa altuia?

Dan C. Mihăilescu: Da, observaţi dumneavoastră un lucru formidabil. Mie mi l-a revelat Ana Blandiana, când am lansat volumul ”Vremuri second-hand” al Svetlanei Aleksievici, când Nobelul pentru roman nu se mai dă pentru ficţiune, ci se dă unei autoare care face non-ficţiune, care adună mărturii, dar toate miile de mărturii despre femeile care s-au băgat voluntare în război, cei care aveau între cinci şi 12 ani când a izbucnit războiul şi mai ales această superbă carte, ”Vremuri second-hand”, care e un ocean, o oceanografie de umanitate, care are cultul suferinţei şi vocaţia suferinţei. Când ia Nobel o altfel de carte s-a terminat, e un fel de a zice, cu toate romanele lui Haruki Murakami, Amos Oz. Eu am suferit că nu a luat Nobelul Michel Tournier, că nu ia Amos Oz. Atât de supărat am fost pe această Svetlana: ”Cine e Svetlana? – Citeşte şi o să vezi. – Bine, dar nu e roman. – E mult mai mult decât roman”. Acum non-ficţiunea, memorialistica se citesc pentru că muşti din adevăr, muşti din viaţă. Şi neavând nici istoriografie cum se cade, avem istoriile personale, orale, istoria mică şi practic, toate aluviunile astea de memorii fac o istorie şi fac şi o literatură. Astea nu se judecă cu etalonul estetic, asta e viaţă şi devine artă tocmai din faptul că e adevăr. Istoriile orale sunt subiective, dar când ai 1.000 de subiectivităţi şi oamenii aceia, toţi au trăit mâncând aceeaşi linte, acelaşi arpacaş, cu aceleaşi tinete, gardieni, înseamnă că sunt 1.000 de subiectivităţi care fac o realitate obiectivă. E paradoxal, dar asta este.

Reporter: Această cultură a jurnalului, mai există astăzi? Ţineţi un jurnal?

Dan C. Mihăilescu: O, da. Jurnalul meu s-a tot micşorat. În anii 1970, cred că am vreo 50 de agende, de la Mecanoexport, scriam elaborat, scriam tot. Pe urmă, am ajuns la jurnalul gen Maiorescu, nu neapărat ”ieri au fost 3 grade”, dar ”întâlnire ieri cu X., discutat despre”. Noi nu avem cultura mărturiei. Regina Maria spunea într-un loc că în lumea veche orice diplomat, orice bancher, orice personalitate publică, nu mai spun de regi, toată lumea are datoria chiar, la bătrâneţe când te retragi, dacă Dumnezeu ţi-a dat o soartă de prim-plan, trebuie să depui mărturie: ori laşi 1.000 de scrisori legate cu sforicică într-un sipet, să le vadă nepoţii, ori laşi un volum ”My life”, ”Ma vie”.

Reporter: De altfel, o mărturie despre Regina Maria e făcută de un diplomat francez, contele de Saint-Aullaire.

Dan C. Mihăilescu: Maria are cel mai mare jurnal din literatura română, nimeni nu a bătut-o. Şi un om care de dimineaţă şi până seara munceşte, zeci de întâlniri, opere de binefacere, reprezentări ale ţării, vizite, iubiri, plăceri, echitaţie, în fiecare seară înşiră pagini întregi.

Reporter: E asta o caracteristică, a oamenilor mari, aceea de a-ţi proiecta cumva posteritatea?

Dan C. Mihăilescu: Sunt peste 30 de volume şi mai sunt încă anii 1931–1938, cred netipăriţi. Nu o rivalizează decât Costică Argetoianu. Să nu fim idolatri: atunci când Maria punea pana pe hârtie, seara, ştia foarte bine că scrie pentru posteritate. Este, totuşi, un mod imperial de a ieşi în lume, chiar când eşti în alcov: mai primea oameni în alcov, pe Barbu Ştirbei în mod sigur. Ea este regină, regală, chiar şi în ziua în care spune că a început menopauza: ”am ajuns la vârsta la care am scăpat de oroare”. Ea spune că noi, românii, nu avem cultul lăsării moştenire. Nouă ne place să improvizăm, totul este improvizat.

”Tabloul nostru vital este „Carul cu boi”, al lui Grigorescu, care merge prin istorie, liniştit, mai dă în şanţuri, mai cade un bou, mai adoarme ţăranul, dar care e problema?”

Reporter: De altminteri, nici cultura, cutuma testamentului nu o avem.

Dan C. Mihăilescu: Nici nu ne gândim. Ni se pare înfiorător contractul marital, conjugal. Păi cum, când eu iubesc, să mă apuc înainte de nuntă să scriu: ”în caz de divorţ îţi las ţie… Ce oroare!”. În cultul protestant, vezi Max Weber, ethosul protestant al muncii, acestea sunt nişte lucruri naturale. De pildă, corporalitatea, trebuie să ai grijă de tine. Noi spunem mereu: îmi cad dinţii, îmi cade părul, şi ce? Noi nu avem cultul bătrâneţii, modul de a îmbătrâni, de a-ţi pregăti moartea, de a lăsa, cum făcea ţăranul înainte, mormântul, costumul, prosoapele, lumânările şi banii, iar unele bătrâne, la noi, la ţară, lăsau şi lista cu cine vine la înmormântare: ”să nu mă trezesc cu X-uleasca”. Toate astea pe noi ne îngrozesc. Nu ştim să economisim, nu ştim să ne facem concediile, nu avem viziune.

Reporter: De ce? Suntem nesiguri în privinţa viitorului?

Dan C. Mihăilescu: Da, vin turcii, vin tătarii, vin nemţii. Noi nu avem timp de catedrale, facem biserici mici, bordeie. A venit un american nu demult şi m-a întrebat: ”Domnule, ce e cu turcii ăştia pe la voi? – Adică? – Tot timpul aud, că de ce să ne vedem mâine, ne vedem miercuri. Doar nu dau turcii, dragă”. Turcii au stat pe noi 500 de ani şi ne-au malformat. Ne-au învăţat corupţi, Brâncoveanu dădea pungi de aur la cinci paşale, doar s-o alege unul sultan. Tot timpul am jucat bizantin, la două mâini, alba-neagra în istorie. Tabloul nostru vital este ”Carul cu boi”, al lui Grigorescu, care merge prin istorie, liniştit, mai dă în şanţuri, mai cade un bou, mai adoarme ţăranul, dar care e problema? E o chestie de sclavizare şi cu ţiganizare masivă. Nu ştim să fim săraci cu demnitate, nu ştim să fim bogaţi cu mărinimie, nu ne dăm seama ce au fost ăştia 50, 60 de ani de comunism, care au stors tot ce e mai rău în noi, ne-au scos toate tumorile la vedere şi acum stăm cu ele pe masă, ne-au dezmăţat.

Reporter: Stăm evisceraţi, spuneţi.

Dan C. Mihăilescu: Da. Străinii spun că suntem barbari, necivilizaţi. Le spun: dragilor, mergeţi liniştiţi, mergeţi în Cehia, în Praga şi vedeţi prima universitate, din 1350. La noi e din 1850. E un ecart de cinci veacuri, în care am stat şi au lucrat corupţia cu bacşiş, hatâr, sictir. A intrat în ADN. E foarte greu acum să fii occidental. Când văd bătrânii aceia care umblă pe vapoare, în croaziere, la 80 de ani. Noi, când ieşim la pensie, intrăm în anticamera morţii: ”M-au aruncat ca pe-o măsea stricată!”. Zic: Fii fericit, nu mai ai şef, nu mai ai condică, nu mai demonstrezi nimănui nimic, poate nici amante nu mai poţi să îţi iei, stai liniştit, fă-ţi visul vieţii. Fii fericit!

Reporter: Revenind puţin la Matei Călinescu.

Dan C. Mihăilescu: Da, toate astea tot de la Matei Călinescu sunt, înţelepciunea de a te bucura de fiecare zi. Jurnalul are acea libertate pe care ţi-o dă sfârşitul apropiat, nu mai are ce pierde, deja eşti băgat pe ţeavă, înspre moarte.

Reporter: E aceasta, într-un fel, şi un privilegiu, să îţi ştii sfârşitul? Şi Cioran a trăit în acest orizont al morţii, dar fără să îşi cunoască sfârşitul, ca la Matei Călinescu.

Dan C. Mihăilescu: E un privilegiu paradoxal aceasta. Cioran detesta să îşi serbeze ziua de naştere. Când îl suna cineva în martie, înnebunea. ”Dragă”, mi-a spus el, ”ştii ce e bătrâneţea? Tu eşti la registratură şi în fiecare zi înregistrezi demisia unui organ. Azi vine inima, mâine ficatul şi stai şi notezi”.

Reporter: Pe când Matei Călinescu şi-a dorit să ajungă la aniversarea de 75 de ani, aproape ca pe un scop.

Dan C. Mihăilescu: Cred că este un scop aşa, cum arunca personajul din ”Călăuza” lui Tarkovski, când ajungea în zonă, arunca piatra într-o parte sau alta, ocolit, niciodată nu alegea drumul drept. El aici devine de o mare sinceritate, se dez-accesorizează. De pildă, mie nu mi-ar prinde bine dacă aş fi Norman Manea, de exemplu, sau Adrian Marino: nu mi-ar prinde bine să văd aceste adevăruri spuse foarte frumos. De pildă, el ne livrează un Norman Manea care nu este atent la prezenţe, este atent la absenţe. Eu habar nu am avut că a fost la NEC, la Andrei Pleşu, cândva, o zi dedicată lui Norman Manea. Vine Norman în America şi îl sună pe Matei, care înregistrează cu o atenţie nu zic răutăcioasă, dar picantă, aşa: ”Manolescu nu a venit, Dan C. nu a venit, zice, dar Tania Radu, soţia lui, m-a primit la ICR”. Ideea e că unii oameni au absentat şi că absenţa aceasta se poate deghiza în puseuri antisemite, ideea aceasta mă îngrozeşte, că absenţele pot şi ştampilate cu o anumită credinţă ideologică, mă dezarmează. E nedrept.

”După 1990, mulţi au vrut să se întoarcă în ţară: a apărut sindromul salamului cu soia: nu aţi stat cu noi aici, rămâneţi voi acolo!”

Reporter: Poate e şi o inadecvare a celui din exil? Matei Călinescu însuşi a vrut să revină în România, după moartea fiului. S-a şi mutat o vreme scurtă la Bucureşti, dar nu a suportat. Nu putea îndura, zice chiar el, corupţia, duplicităţile de zi cu zi.

Dan C. Mihăilescu: Şi de rezistenţă. Primul care mi-a spus asta a fost Ştefan Stoenescu, anglist reputat şi rămas în Anglia demult. Şi el, şi Sorin Alexandrescu au vrut să revină în ţară şi a apărut sindromul salamului cu soia: nu aţi stat cu noi aici, rămâneţi voi acolo, în Olanda, în America. Au vrut mulţi care au vrut să revină şi aici au dat peste teritoriul ocupat sau, cum spuneau cei de la PNŢ, în 1990, când le spuneam ”Mai lăsaţi tinerii să vină” – ”Şi noi am aşteptat destul. Să îi lăsăm pe tineri să îmbătrânească şi când or fi de vârsta lui Maniu, să vină”. Matei a fost prizat prin Eliade şi Culianu, nu prin el însuşi. Abia acum, cred, dacă luăm ”Portretul lui M.” şi ”Jurnalul”…

Reporter: Bine, dar cartea despre Culianu şi Eliade e foarte puternică, este printre primele cărţi care descriu despărţirea dintre cei doi.

Dan C. Mihăilescu: Asta e. Şi este un arbitru foarte bun. Eu atunci am fost un pic supărat pe vehemenţa pe care a pus-o şi el, nu a intrat în corul denigratorilor. Avea o calitate enormă, nu suferea de reducţionism. Eu când văd această reducere a lui Cioran, Eliade, Noica, toată generaţia 1927, în afară de Ionesco, deşi şi el a fost atacat de Lavastine. Nu poţi să iei din rafturi întregi de bibliotecă 20 de pagini. Sigur că da, ei înşişi au spus: am fost turbaţi, am fost înnebuniţi, am fost isterizaţi de istorie, cum era toată Europa atunci. Toată lumea era luată fie la extrema stângă, fie la cea dreaptă. Cum spunea săraca Monica Lovinescu: ”Dragă, dar nu vedeaţi decât stânga şi dreapta, centrul nu îl vedea nimeni: aveam burghezie, aveam Parlament. De ce vedeţi voi numai comuniştii şi Garda de Fier?”. Noi am rămas cumva prinşi în dihotomia aceea îngrozitoare observată de Ţuţea: noi eram prieteni toţi până în 1933, când s-a ales Hitler cancelar. Atunci, unii au mizat pe verde, alţii au mizat pe roşu. Au câştigat ei, ne-au prăjit pe noi; cîştigam noi, îi prăjeam noi. Întrebarea era de ce trebuie să ne prăjim între noi? Nu putem sta la aceeaşi masă, cum stăteau Eliade şi Bellu Zilber? Şi după aceea Eliade îl face pe Zilber agent de Siguranţă. Încă mai avem mult de terosonat.

Reporter: Şi Matei Călinescu se plânge cumva că volumul lui despre Eugene Ionesco nu a fost bine primit, înţeles de Marie France Ionesco, pentru că a pus prea mult această problemă identitară, a tatălui român.

Dan C. Mihăilescu: Nu sunt de partea lui Marie France aici, care face cel mai cumplit deserviciu care s-a făcut unui scriitor român în aceşti 25 de ani de libertate. Pur şi simplu s-a opus la cunoaşterea lui Ionesco în ţara lui.

Reporter: Nu se joacă în România, nu se pot juca, piesele mari, se joacă numai piesele scurte, scrise în română…

Dan C. Mihăilescu: A refuzat tot. Ideea aceasta că trebuie rasă românitatea lui paternă… Ionesco era obsedat. Inclusiv eu, când am ajuns în octombrie 1990 la el, am aflat de la toţi că punea tuturor aceeaşi întrebare: ”Oare mai ştie cineva în România de mine?” I-am tradus teatrul complet în cinci ani, cu o plăcere nebună, convins că se va juca peste tot şi s-a pus oprelişte.

Reporter: Revenind la Matei Călinescu. De ce credeţi că a vrut să îi fie publicat Jurnalul taman la şapte ani de la moarte? Există aici şi o semnificaţie creştină?

Dan C. Mihăilescu: Eu sunt un secretofob înrăit, am manie de istoric literar mizofil, care dă cearşaful la o parte, pernele, se bagă în pivniţă, miroase prin dulapuri. Pentru mine este un sadism nebun să aud că Negoiţescu i-a spus lui Emil Hurezeanu să îi lase 20, 25 de ani. Înnebunesc. Dacă aş fi ştiut de Jurnal, aş fi trâmbiţat în toată presa.

Despre marile prietenii intelectuale: ”Astăzi nu văd decât acest triunghi: Pleşu – Liiceanu – Patapievici, oameni care se sună în fiecare zi, chiar dacă nu se văd decât la sindrofii”

Reporter: Un alt personaj al cărţii este chiar prietenia. O mare prietenie îl leagă de Mircea Ivănescu, căruia îi şi dedică volumul.

Dan C. Mihăilescu: Sunt toţi corifeii generaţiei 1960. Matei era atunci împreună cu Nichita, care era nebunia lumii, cu Breban, care venea ca un tanc, voia neapărat să scrie 5.000 de pagini, cu Cezar Baltag, alt om interesant. Avea legătura asta cu Mircea Ivănescu, este foarte bine pusă în pagină şi îmi pare foarte bine că o spune pe şleau, şi de vodcă, şi de alcoolul care îl îmbiba şase luni pe an, şase luni nu.

Reporter: Există şi o fotografie, cu prietenii aceştia, pe care au scris această întrebare, cine va muri ultimul.

Dan C. Mihăilescu: E cutremurătoare. E cea în care erau şase sau şapte. Rămăseseră doar el şi Mircea Ivănescu.

Reporter: Acest fel de mare prietenie, de amiciţie electivă, cum i-ar spune Goethe, este unul specific epocii? Mai sunt astfel de mari prietenii, intelectuale?

Dan C. Mihăilescu: Eu personal nu văd decât acest triunghi: Pleşu – Liiceanu – Patapievici, oameni care se sună în fiecare zi, chiar dacă nu se văd decât la sindrofii.Cred că seamănă cu una dintre cele mai frumoase ipostazieri ale prieteniei, care pleacă de la mesopotamieni, prietenia dintre Ghilgameş şi Inghidu, trece prin prietenia demos-ului grec, o chestie de confrerie bărbătească, prietenia care se cuplează cu cavalerismul, cultul milităriei, al virilităţii. Prietenie între femei nu prea văd. Nucleul mare este romantismul de la Jena. Prietenie în junimism, nu cred, acolo era Maiorescu, zeul, demiurgos, care îi punea pe toţi să îşi dea doctoratul. Poate a fost o prietenie între Ion Creangă şi Eminescu, între oameni care împărtăşesc aceleaşi idealuri şi beau aceeaşi stacană de vin roşu la Bolta Rece, Eminescu şi Slavici, minus madame Slavici. Prietenie a fost la criterionişti, generaţia 1927, Eliade, Cioran, Noica, deşi s-au tocat şi s-au bârfit şi în scrisori.

Reporter: E un ingredient al prieteniei, nu-i aşa, şi rivalitatea dintre prieteni?
Dan C. Mihăilescu: Să ştiţi că aşa este. Uitaţi-vă la Cioran, căruia nu îi păsa, spunea, de operele lui Eliade: ”Vai de mine, a scris aşa mult”. Se uita la Ionesco, cu care nu a vorbit un an şi jumătate, pentru că a intrat în Academia Franceză. Înăuntrul lui, dacă ar fi fost şi el împins în Academie, ar fi fost bine. E un challenge. Ne sprijinim reciproc, iar Ionesco are nişte scrisori despre Eliade, către Tudor Vianu, prin 45-47, înfiorătoare, ca după aceea să fie prietenii cei mai buni. Prietenia implică şi rivalităţi profesionale, chiar şi răutăţi. Cioran a scris un text devastator împotriva lui Eliade, ”un om fără destin”. Toate astea fac farmecul istoriei mici.

40 de ani îi trebuie României postcomuniste, până moare şi ultimul om cu suflet de slugă, aşa a spus Matei Călinescu. 26 au trecut

Reporter: Imediat după mineriade, într-un interviu luat de Monica Lovinescu lui Matei Călinescu, acesta vorbeşte despre neocomunismul de la Bucureşti, despre cum au rămas promotorii unei ideologii căzute.

Dan C. Mihăilescu: Matei a spus atunci lucrul care m-a tulburat mult mai mult decât cei 20 de ani daţi de Brucan. Matei Călinescu a spus: ”Dacă mă gândesc la exodul evreilor din Biblie şi la cât l-au tocat pe bietul Moise că i-a scos din Egipt, cam 40 de ani trebuie până moare ultimul om cu suflet de slugă”. Aşa a spus Matei, trebuie să treacă 40 de ani, ca să putem digera totalitarismul din noi. Şi cred că a avut dreptate. Au trecut 25 şi cred că mai trec 20 de ani. Deja avem copii, de 20, 25 de ani, care au nostalgii marxiste, ghevariste, troţkiste şi care vin cu o nonşalanţă şi o inocenţă înfiorătoare, să ne spună cât de minunat e comunismul. Undeva, sufletul acela de slugă, deşi a putrezit înăuntrul nostru, acum dă firişoare.

Reporter: A murit Matei Călinescu înainte de a vedea devoalarea unuia dintre intelectualii epocii, pe care îl pomeneşte în Jurnal, Petre Comarnescu. V-aţi consultat dosarul?

Dan C. Mihăilescu: L-am şi tipărit, dar am fost aşa dezamăgit. Nu este tot, nu are cum să fie tot, sunt vreo 300 de pagini, anii 1981, 1982, 1983. Am observat că la Institutul de teorie literară, unde lucram, erau şapte surse din 48 de angajaţi şi un colonel, Fodoreanu. De ce am fost dezamăgit? Toţi mă apărau, toţi mă lăudau: Dan C. e nebun, dar e bun. Aşteptam şi eu să-mi dau în gât nişte adversari. Am plâns de m-am rupt că atunci când mi l-au dat, murise mama recent, şi aveam vreo sută de pagini, convorbirile mele telefonice cu ea, inclusiv nişte tâmpenii fără margini spuneam, că Securitatea vrea să îl dea pe Ceauşescu jos. Dispare în 1983 dosarul, tocmai când eu debutam.

”Şirului Nemoianu – Matei Călinescu îl adăugăm pe Liiceanu: a trecut Noica din el în planul doi şi a ieşit Cioran în planul întâi”

Reporter: Ne apropiem de finalul dialogului nostru.

Dan C. Mihăilescu: Dar să mai spun ceva: cred că este o zodie bună pentru Nemoianu, pentru Matei Călinescu. Nemoianu are dreptate: prea ţinem generaţia 1927, năiştii, trăiriştii, în timp ce pe Vianu cu ai lui nu. La acest şir îl adăugăm, pe cine credeţi?, pe Gabriel Liiceanu, care pleacă de la 40 de ani de viaţă cu fenomenologie, de la peratologie şi vine acum, după 25 de ani, când a trecut Noica din el în planul doi şi a ieşit Cioran în planul întâi. E scriitura de sine, ego-naraţiunea, că nu e ego-ficţionare. Avem nevoie de sinceritate, de destine vii, de oameni vii, care să ne facă să ne ştim şi istoria, şi pe noi cei de astăzi şi care să facă un pic să ne prefigurăm în nepoţii noştri, deşi mie mi-e un pic teamă de tinerii care vin. Uitaţi-vă la cei din 1968, care făceau cum fac cei de astăzi: ”Urâm main-stream-ul”, ca după aceea să devină bancheri, PDG, patroni. Caragiale spunea bine: ”Cine nu e oleacă socialist la 20 de ani, liberal la 30 şi conservator după 40, nu e om”.

”E ţara lui Cănuţă, om sucit, dar una peste asta, vă spun eu, îi păcălim, până la urmă”

Reporter: Poţi fi azi în România liberal?

Dan C. Mihăilescu: Nu. Din păcate nu avem culoare de partid, a rămas acelaşi PCR disipat peste tot. Liberalismul autentic e în ONG-ism, care e şi el un partid, urât de celelalte. Nu avem ziare de partid, pentru că nu avem ideologii. Liberalii sunt foştii PDL, actualii PNL…

Reporter: Acum 20 de ani, de pildă, aţi fi văzut această ”înfrăţire” dinte PSD şi Casa Regală?

Dan C. Mihăilescu: Vai, groaznic, dar aici mi-e teamă că trebuie să dau vina tot pe bietul Rege Mihai şi nu vreau.

Reporter: Suntem, cum spunea Sebastian, noi, românii, incapabili să fim incompatibili?

Dan C. Mihăilescu: Îmi aduc aminte ce m-a supărat Mircea Dinescu la începutul anilor 1990, când a spus că aşa cum am compromis comunismul, vom compromite şi capitalismul.

Reporter: La toamnă, veţi avea cu cine să votaţi?

Dan C. Mihăilescu: Eu votez din 1990 cu opoziţia.

Reporter: Care e azi opoziţia?

Dan C. Mihăilescu: Acum sunt cu Nicuşor Dan, mi-a picat bine de acum doi, trei ani. Până la urmă, a apărut şi doamna Clotilde. Eu eram cu Monica, cu Kovesi. Unii mi-au zis: ”Vrei răzbunare, vrei să îi aresteze pe toţi”. ”Nu pe toţi”, i-am răspuns. Odată mi-a zis un domn: ”Nu se mai face nimic în România”. Aş! Două condiţii şi în trei luni îţi fac o ţară: una, să se aplice toate legile şi atunci arestăm un sfert din clasa politică, dar restul rămâne în picioare şi a doua, omul potrivit la locul potrivit, dincolo de culoarea lui politică. Ai oameni peste tot, nu există că nu avem, că nu se poate. Noica a zis că patriotismul înseamnă ca fiecare om să îşi facă treaba lui, cât mai bine în locul în care este. Numai că la noi e altfel, totdeauna a fost altfel: e ţara lui Cănuţă, om sucit, tot ce e de râs, la noi e de plâns, tot ce e de plâns, e de râs, dar una peste asta, vă spun eu, îi păcălim, până la urmă: ”Apa trece, pietrele rămân. Tocite”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s