Ce face omul din istorie și cum iese dintr-o istorie rea – Răspund Amos Oz, Evgheni Vodolazkin, Serhii Jadan, Ludmila Ulițkaia, Ismail Kadare, Aris Fioretos, Oliver Jens Schmitt

Cum arată lumea de azi și ce face omul din istoria care i s-a dat? E o întrebare nepusă ca atare, dar la care au răspuns Amos Oz, Evgheni Vodolazkin, Matthias Nawrat, Serhii Jadan, Ion Vianu. Le alătur răspunsurile, punându-i în dialog.

fotoDupă Războiul Rece, lumea se scutura de cel mai adânc coșmar, omul ca instrument al dictaturii, decojit de pieile de umanitate, redus la trup, înfometat, înfrigurat, trădat de ceilalți și făcut complice răului. Totul a rămas la vedere, pentru ca nimeni să nu lase ca puterea care îl aruncă pe om în tenebrele conștiinței să nu reapară. O oglindă retrovizoare, îmi spunea Aris Fioretos într-un dialog din această vară, e cea care îl ajută pe șofer să rămână în siguranță pe autostradă. Memoria, neuitarea, iată oglinda retrovizoare fără de care pierdem din vedere răul care se poate reinsinua în cotidian. După câteva decenii însă, vederea aceasta laterală, privirea periferică par a se fi spart în câteva cioburi. E ceea ce spune Amos Oz, într-un dialog pe care l-am avut la telefon: ”Până acum am avut doar o pauză, un interval de respiro cauzat de acel şoc pe care ni l-au dat Stalin şi Hitler. Iată că acel şoc a fost punctul de început al unei relative epoci de aur, cu mai puţină violenţă ca în trecut, cu mai puţine războaie, cu mai puţin rasism, cu mai puţină ură, cu mai puţin bigotism, cu mai puţin naţionalism fanatic. Şi iată cum acum toate aceste lucruri se întorc. Mi-e teamă că ele fac parte din natura umană”.

Las doar răspunsurile, fără comentarii introductive. E o cameră în care Amos Oz, Evgheni Vodolazkin, Serhii Jadan, Ludmila Ulițkaia, Ismail Kadare, Aris Fioretos, Oliver Jens Schmitt, Ion Vianu, Matthias Nawrat, Howard Jacobson, Eshkol Nevo stau împreună, ascultându-se unul în vorbele celuilalt și răspunzând acelei întrebări pe care singuri și-au pus-o, ca scriitori trăind istoria noastră comună.

Amos Oz: Acum 70-80 de ani lumea a primit un cadou foarte frumos din partea lui Hitler şi a lui Stalin. Nu a fost intenţia lor de a ne face acest cadou, dar totuşi ni l-au dat: au lăsat în conştiinţa lumii un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au fost foarte ruşinaţi să fie numiţi rasişti, să-şi manifeste deschis şovinismul, să mai fie revoluţionari însetaţi de sânge. Şi asta doar din cauza acelui şoc cauzat de Hitler şi Stalin. Dar se pare ca termenul de valabilitate al cadoului a trecut. Nu mai este relevant pentru noile generaţii care nu au amintirea acelui şoc. Iar oamenii devin iar vulnerabili instinctelor până acum reprimate: instinctele naţionaliste, xenofobe, antisemite, islamofobe, chiar şi cele împotriva femeilor. Pur şi simplu asistăm la revenirea acelor lucruri. Până acum am avut doar o pauză, un interval de respiro cauzat de acel şoc pe care ni l-au dat Stalin şi Hitler. Iată că acel şoc a fost punctul de început al unei relative epoci de aur, cu mai puţină violenţă ca în trecut, cu mai puţine războaie, cu mai puţin rasism, cu mai puţină ură, cu mai puţin bigotism, cu mai puţin naţionalism fanatic. Şi iată cum acum toate aceste lucruri se întorc. Mi-e teamă că ele fac parte din natura umană. Într-adevăr, trăim deja într-o lume a fanatismului, sub multe forme: fanatism naţionalist, rasist, sexist, religios sau de tipul radicalismului revoluţionar.

Aris Fioretos: Lipsa de speranţă este inamicul cel mai puternic. Şi tot în acest sentiment se află şi explicaţia pentru renaşterea ideologiilor de extremă dreapta. Marile partidele tradiţionale din Germania, die Volksparteien, social-democraţii şi conservatorii, nu mai au oferte către tineri, cum făceau în trecut, când oricui, chiar şi muncitorilor, li se promitea că vor putea ajunge măcar în clasa de mijloc.

În anii ’60-’70 germanii îi numeau pe imigranţi Gastarbeiter, adică străini veniţi la muncă. Pe scurt cei din sudul Europei care veneau să-şi găsească de lucru în ţările din nord. Aceştia erau aşadar Gast, oaspeţi, aflaţi temporar în Germania şi care la un moment dat trebuiau să se întoarcă acasă. Numai că după s-a văzut după 10 – 15 ani că mulţi nu au mai plecat. În primul val de imigranţi au fost de regulă bărbaţi tineri, care au ajuns să se căsătorească în Germania sau Suedia, iar reîntoarcerea în ţara de origine însemna destrămarea familiei. Situaţii de genul ăsta nu mai există astăzi, când ne referim la europeni, care au libertatea să se stabilească şi să muncească oriunde în Uniunea Europeană. Astăşi vorbim de imigranţi care au venit aici forţaţi de împrejurări, din Africa, din Afganistan.

Fenomenul nu este tratat cum se cuvine, social şi politic, a fost politizat şi prezentat ca un război al civilizaţiilor, iar religia de asemenea pare a fi un subiect. Şi ambele părţi interesate profită: extremiştii islamici găsesc adepţi, dar şi politicienii din Vest folosesc imigraţia pentru scopurile lor. Se ajunge la cazuri foarte îngrijorătoare, cum a fost cazul atentatului recent de la Manchester, unde atacatorii se dovedesc a fi nu imigranţi din Africa, Afganistan, Iran sau Siria, ci oameni născuţi şi crescuţi în ţări europene.

O explicaţie parţială este în felul în care ei sunt excluşi, nu sunt lăsaţi să se identifice cu ţările în care s-au născut şi au crescut.

Părinţii au venit cu multe speranţe. Copiii nu mai au speranţe, şi-au dat seama că, deşi pe hârtie suntem toţi egali, lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă vii din banlieu, nu ai aceleaşi şanse cu cei din centrul Parisului să reuşeşti şi să te integrezi în societate. /…/ Aşa că vine extrema dreaptă şi vorbeşte despre întoarcerea la o societate tradiţională, curată, care de fapt nici nu a existat vreodată. Oamenii cred sau cel puţin vor să creadă în aşa ceva şi atunci îi votează. E vorba despre pierderea speranţei în viitor.

Ismail Kadare: Dar până la urmă ce însemna dominaţia otomană? Ostilitatea faţă de Europa. Iar cea comunistă a fost la fel, ostilă faţă de Europa. Tragedia ţărilor balcanice, în primul rând a Albaniei, a fost faptul că au fost separate de Europa.

/…/

Este o enigmă a umanităţii, pentru mine. Hitler a fost un mediocru, Mussolini era ceva mai capabil, Stalin era şi el un mediocru. Despre Lenin s-a creat această legendă că ar fi fost un geniu, dar eu nu o cred absolut deloc. A scris o cărticică despre literatură, plină de prostii, dovadă a unei ignoranţe complete, de o naivitate stridentă. Nu am găsit acolo nici măcar trei fraze mai interesante. Era un om foarte crud, care îşi ascundea cruzimea prin aparenţa modestă. Chiar şi despre Karl Marx am mari dubii. Aici, în Occident, mulţi îl consideră geniu. Dar unde e geniul său? Cum poate fi un geniu, când nu este nimic nou în gândirea sa economică, nimic creator ?

Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx. Doar “gauche”-ismul de astăzi insistă că ar fi fost un geniu, fără a ţine cont de sărăcia conceptelor acestuia. În esenţă, Marx a propus pur şi simplu inversarea ordinii lumii, astfel încât clasa muncitoare să învigă capitalismul. Dar nicăieri în toată opera sa nu există nici măcar o pagină sau un paragraf despre această lecţie fundamentală a gândirii, a civilizaţiei umane: nu trebuie niciodată exagerată folosirea urii atunci când vrei să schimbi ceva. Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime.

Matthias Nawrat: După Războiul Rece, mulţi gândeam: Ok, deci democraţia şi capitalismul au câştigat, deci acesta e cel mai bun sistem care poate exista. Astăzi oamenii se gândesc că poate nu e totuşi cel mai bun sistem. Iar unii oameni, cred eu, acţionează iraţional, susţinând, ca o formă de protest, că nu le pasă deloc de ce s-ar putea întâmpla de acum încolo. Că nu au nicio problemă să distrugă tot ceea ce noi am obţinut într-o lungă luptă care durează de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei par să vrea altceva, o schimbare, atâta că habar nu au ce vor de fapt. Şi ajung uşor să urmeze pe unii care vin şi spun ce cred şi ei: totul e o porcărie, o mare minciună. Şi care nu au soluţii. Într-un fel e ca atunci când apare o nouă religie.

/…/ În anii 1990, erau mulţi care gândeau în felul acesta naţionalist, dar nu îşi permiteau să o spună cu voce tare. Era o presiune socială, vocile morale, dar acum ei simt că le este permis, în fine, să spună ce cred cu adevărat./…/Frica mea este cea de stereotipuri şi de construcţiile acestea identitare, care pot câştiga teren în detrimentul gândirii rezonabile.

Serhii Jadan: Poate că în Europa şi Statele Unite s-a terminat Războiul Rece, dar nu şi în Rusia.

Lucrurile nu au început cu Ucraina, ci au început încă în anii 1990. E interesant de văzut cum se transpune în plan cultural acest revanşism. În Rusia, încă din anii 1990 s-a născut această cultură a revanşei. Am putea să o numim, dacă vreţi, cultura noului imperialism. Ca să punem în balanţă, extrema cealaltă este liberalismul, acel liberalism care îşi are originile în perestroika şi Glasnost şi care, imediat după destrămarea U.R.S.S., a fost mainstream o bună bucată de vreme. Putem să spunem că deja în anii 2000, revanşismul a învins, inclusiv în plan cultural. Rusia şi-a creat o nouă faţă, şi în teatru, în cinematografie. Au fost simulacre care au răspuns cumva unui sentiment de disconfort, unui vid pe care l-au umplut cu această nouă cultură: ”Pe noi ne-au nedreptăţit, ni s-a luat Crimeea, ni s-a luat Caucazul şi zona Baltică şi trebuie să le recuperăm”.

Andrew Solomon: Anticipez că Donald Trump va face tot ce poate pentru a submina acest mecanism de ”check and balances”, deteriorându-l poate permanent. Acest fapt este pentru America cam ce a fost venirea la putere a lui Putin în Rusia. Libertăţile şi egalitatea despre care credeam că au ajuns deja la maturitate în societatea noastră sunt, de fapt, pe moarte.

Ludmila Ulițkaia: Generația veche aproape nu mai există. Acum conduce generația celor care erau copii în totalitarism, cei care au acum 40-50 de ani. Deja s-a format un nou tip de conducător: pragmatic, fără viziune, calculat, total fără principii, pentru care fundamentul puterii stă în bani. E o situație foarte tristă, e un sistem în care șpăgile sînt legale. Ce ne rămîne nouă de făcut e să nu luăm parte la acest sistem, să nu fim parte a șpăgilor. Am avut un caz în care am căutat bani pentru un proiect dedicat copiilor. A venit la mine o persoană foarte cunoscută, care mi-a propus să îmi găsească 200.000 pentru proiect, cu condiția ca jumătate din sumă să îi rămînă ei. Am mulțumit și am refuzat. Asta se întîmplă destul de des, așa merg lucrurile.

Vă este frică în Rusia de azi?

Pentru mine, e prea tîrziu să-mi mai fie frică. Nici nu vreau să-mi fie frică. E o idee care îmi place mult: e normal, e uman să-ți fie frică, dar trebuie să-ți fie rușine în momentul în care săvîrșești ticăloșii bazate pe această frică. Atunci trebuie să-ţi depășești frica.

Ion Vianu: Aşa, la prima vedere, pare imposibil un adevărat regim totalitar, dar avem regimuri iliberale şi Europa însăşi conţine un principiu totalitar, care poate fi binefăcător, în măsura în care impune anumite standarde, dar care conţine şi genele autoritarismului. Autoritarismul este în germene prezent şi se poate exercita fie printr-o relaxare totală a moravurilor, fie printr-un fel de victorianism pudic, de moralism foarte exigent.

/…/

Ce facem cu homo deus, omul care îşi asumă total răspunderea devenirii lui? Omul are această impresie prometeică despre el, că este capabil să rezolve totul. Şi este capabil să rezolve totul într-adevăr, în afară de un singur lucru şi asta este foarte neliniştitor, dacă este capabil să îşi prescrie lui însuşi un principiu de conduită. Să luăm problema morţii. Să ne închipuim nu doar că am descoperit dintr-o dată nemurirea, posibilitatea de a trăi până la sfârşitul universului, dar că oamenii vor trăi foarte, foarte mult. Suntem noi construiţi ca să trăim foarte mult şi în acelaşi timp bine? Lucururile pe care noi suntem pregătiţi să le cunoaştem sunt într-o cantitate limitată, dacă depăşeşti această cantitate, nu intri într-un univers absolut monoton?  După ce faci turul complet al problemei care este existenţa, mai merită să trăieşti?

M.G.: Deci pedeapsa lui Ahasverus, de a-şi repeta existenţa până la finalul lumii, este una colosală?

Este una colosală, care există în psihopatologie, delirul de nemurire. Există anumiţi bolnavi psihiatrici, care au certitudinea că nu vor muri niciodată şi trăiesc asta ca pe-o suferinţă îngrozitoare.

Howard Jacobson: Cred că lucrurile au un fel de a reapărea, ca un model care se repetă. Ce se întâmplă acum s-a mai întâmplat, parte îngrijorătoare e că nu s-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Acum vreo 60-70 de ani aveam evenimente similare, şi aş credeam că am devenit mai atenţi să nu alunecăm pe aceleşi pante. Numai că şi populismul a căpătat noi instrumente. Televiziunea – iar eu ştiu, pentru că mă uit mult la televizor – a creat cultul celebrităţilor, iar Trump a fost astfel promovat. Dar mult mai rău a fost apariţia social media, care a adus decăderea discursului corect. Oamenii nu mai gândesc, nu se mai exprimă, nu mai au păreri, formulează doar certitudini. Iar Trump este produsul perfect. Gânduri puţine. Formulări simple. Thumb up! Thumb down! El e preşedintele care se exprimă cu aceste semne: degetul în sus pentru aprobare, degetul în jos pentru refuz. Oamenii rezonează la asta, la comunicarea gen Twitter, iar unui om precum Trump, care ştie puţine cuvinte, i se potriveşte perfect. E şi o glumă prin ”Pussy”, când mama sa se îngrijorează că nu a reuşit să-l înveţe suficiente cuvinte nici măcar pentru a scrie un mesaj pe Twitter, iar tatăl o linişteşte spunându-i ca nu e obligatoriu sa scrii toate cele 140 caractere cât are un mesaj. Combinaţia pe care o dă această diseminare a unor idei simple prin televiziune şi prin social media face populismul mai periculos.

Oliver Jens Schmitt: Şi la un moment dat, foarte abrupt, geografia simbolică s-a schimbat: Apus contra Răsăritului. S-a construit foarte repede această geografie, pe baza prejudecăţilor despre care eu personal am sperat să nu le mai vedem în discursul public de la noi. Tot felul de prejudecăţi despre europenii de Est, care pe mine personal m-au şocat, pentru că s-a ajuns la această discuţie a Europei cu două viteze şi care, după mine, a devenit o primejdie foarte mare. Am impresia că vechile statele membre se retrag acum şi că s-a creat în ultimii doi ani această senzaţie că Occidentul nu i-a luat niciodată în serios pe europenii de Est, compatrioţii noştri care au intrat în Uniune. Problema pincipală e că această ideea aceasta a unei Europe unite era bazată numai pe ideea unui spaţiu economic, iar Occidentul era interesat mai ales în câştigarea unui nou târg. Întreaga dimensiune culturală a lipsit din acest proces de integrare şi acum, din păcate, plătim un preţ extrem de înalt. Trebuie să ţinem seama că avea de-a face şi cu un conflict cultural care, după mine, este foarte artificial. Dacă vorbim despre valori, religie, familie, cred că, pentru a clădi o Europă unită, asta nu e atât de esenţial cum este perceput în Occident. Noi uităm că aceste valori care sunt în ochii capitalelor europene atât de importante sunt numai rezultatul unei dezvoltări culturale foarte recente.

/…/Asta este problema Europei, există în percepţia generală o Europă de primă clasă, şi una de clasa a doua.

Eshkol Nevo: Da, oamenii sunt fascinanţi. Vorbeam despre procesul de tranziţie din România. Dar acum trebuie să fii curajos în România, pentru a spune anumite lucruri, anumite poveşti?

M.G.: Nu aş spune asta, în sensul vreunei cenzuri oficiale. Libertatea de exprimare este garantată. Cred că mai degrabă păcătuim, mai ales în breasla mea, în jurnalism, prin auto-cenzură şi aici e mai perfid.

Simt acelaşi lucru despre ţara mea. Oamenii nu au probleme din cauza cenzurii, dar funcţionează această auto-cenzură. Israel este o ţară foarte democratică, dar trebuie să vrei şi să plăteşti un preţ atunci când vrei să spui ceva inconfortabil. Preţul nu e să mergi la închisoare, ci să nu fii iubit de toată lumea. Intri în necazuri, dar nu ca în epocile dictatoriale, să ajungi la închisoare, ci în necazul de a nu fi popular. Acesta este preţul pe care trebuie să îl plăteşti.

/…/ Care a fost vârsta de aur a ţării mele? Depinde pe cine întrebi, depinde ce generaţie întrebi. Răspunsul popular pe care îl vei primi de la oamenii de vârsta mea ar fi că e vorba despre perioada de dinaintea asasinării lui Iţhak Rabin, când aveam speranţe pentru pace. Aveam perspectiva unui nou început pentru ţară, a fost şi un boom economic, cultural. Apoi s-a schimbat totul. Dar dacă vorbim mai puţin clişeic, răspunsul este altul: de fiecare dată când nu avem un război, pentru Israel sunt zile de miere. Pentru un israelian, fiecare vară care trece fără război, înseamnă zile de miere. Când se apropie vara, în mai, în iunie, pentru că am avut multe războaie în timpul verii, ai acest sentiment de teamă, să nu fie un război. Fiecare altă vară fără război, fără ca oamenii să fi fost ucişi, de ambele părţi, fără ca familiie să se rupă şi fără ca unii copii să aibă traume, acestea sunt zilele de miere pentru mine.

Evgheni VodolazkinOrice dictatură vede în om ceea ce este cel mai rău. Iar cel mai rău pentru o dictatură este neascultarea. Însă dictatura nu este ceva atât de simplu, cum ar putea să pară. Dictatura nu este un eveniment care se petrece întâmplător. Nu este ca şi cum ar veni un om rău şi ar spune: ”am să vă organizez o dictatură”. El este aşteptat. Sună îngrozitor, însă el este aşteptat. Societatea este pregătită pentru a primi o dictatură, nu întâmplător dictatura urmează haosului. Cel puţin aşa a fost în Rusia. Câteodată, unora le place să arate că la noi, pur şi simplu de pe Marte a coborât Stalin şi a omorât câteva milioane de oameni. Dar nu este aşa. Puteţi să vă imaginaţi că Stalin vine la Londra şi spune ”Băieţi, am să fiu dictatorul vostru”?

/…/

Omul nu poate să înfluenţeze istoria mare, însă omul poate să se influenţeze pe sine, să influenţeze istoria lui mică. De exemplu, eu reprezint o părticică dintre cele 145 de milioane de părţi ale Rusiei. Cam în această proporţie pot să am influenţă asupra ţării mele. Este şi un punct în care pot să influenţez 100% sau aproape 100%:  acesta sunt eu. Pare o utopie că te influenţezi pe tine şi atunci îi influenţezi şi pe ceilalţi. Este mult mai uşor să îi influenţezi pe ceilalţi prin tine, decât să vii şi să spui: eu sunt principalul aici şi am să vă învăţ cum să trăiţi. Dacă omul îşi măreşte în sine cantitatea de bunătate, asta este transmis celorlalţi. La fel ca în cazul în care îşi măreşte cantitatea de rău şi asta trece la ceilalţi şi mai repede. Totul este în om. Este o fabulă în Rusia, scrisă de Ivan Andreevici Krilov, care se numeşte ”Cvartetul”. În această fabulă, se povesteşte despre patru animale care au decis să cânte într-un cvartet. Dar ceva nu le-a ieşit. Şi atunci s-au hotărât să se aşeze altfel. Şi tot nu le-a ieşit. Încă o dată, s-au aşezat altfel. Însă, în mod natural, nu le-a ieşit nimic, pentru că nu ştiau să cânte. Acest lucru se întâmplă la animale şi se întâmplă chiar şi la oameni. Şi ce ar fi trebuit să facă? Trebuia să înveţe să cânte fiecare, separat. Faptul că au schimbat locurile nu a schimbat nimic. De aceea, nu cred că trebuie să tindem spre schimbări sociale, aşa cred eu. Trebuie să tinzi să se întâmple schimbări în tine şi atunci vor veni şi schimbările sociale.

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s