Gabriela Adameşteanu: Asta e România, nu există ţară ideală. Nu putem să arborăm foarte curând steagurile, fără să ne amintim de dezmăţul care s-a făcut pe stilul naţional

gabriela aFoto: Gabriela Adameşteanu/FestivalulInternaţional de Literatură Timişoara

Când o ai în faţă pe Gabriela Adameşteanu, nu poţi să o întrebi nici doar despre literatură, nici doar despre istoria anilor postdecembrişti, începută cu scriitoarea ”Dimineţii pierdute” pe proaspetele baricade ale presei libere. De altfel, şi-a împărţit viaţa, desigur, inegal, între cele două profesii, de jurnalist şi scriitor, dar a ştiut că una e posibilă doar când cealaltă se va fi încheiat. Aşa se face că am vorbit cu Gabriela Adameşteanu despre anii romantici, în care orice părea posibil, despre o Proclamaţie de la Timişoara a cărei inadecvare la România a văzut-o mai târziu, despre exilul politic de ieri şi exilul din România de astăzi, o Itacă pe care cei plecaţi şi-o reprezintă altfel, iar ea nu le mai aşteaptă întoarcerea, dar şi despre romanele pe care le-a scris cu distanţă şi uneori cu cinism faţă de personaje, aşa cum e literatura, chiar şi atunci când provizoratul vieţii lor era şi un provizorat de ţară.

Am avut acest dialog cu Gabriela Adameșteanu (publicat pe News.ro) pe terasa Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara, ajuns la cea de-a şasea ediţie.

O parte importantă a României a votat, în 2016, la fel ca în 1990, PSD: un partid solid, construit pe structura PCR, care, în 1989 era un partid de mase

Magda Grădinaru: Gabriela Adameşteanu, avem acest dialog la Timişoara, aşa că aş vrea să începem de la una dintre remarcile pe care le notaţi în volumul de memorii, editat de Polirom, ”Anii romantici”. Scrieţi acolo că unii consideră şi astăzi textul Proclamaţiei de la Timişoara un text lucid. Poate pentru altă ţară, adăugaţi. Aş vrea să explicaţi această deziluzie, să îi spunem?

Gabriela Adameşteanu: Nu ştiu dacă orice reajustare a trecutului e deziluzie. Eu nu mi-aş considera deziluzii nepotrivirile între ce gândeam la începutul anilor 1990 şi ce gândeam, să zicem, când am scris ”Anii romantici”, în 2013-2014. În 1990, când a fost lansată Proclamaţia de la Timişoara, aveam o imagine inexactă despre România. Vă voi da un singur argument: uitaţi-vă la momentul acesta, octombrie 2017. Uitaţi-vă la ultimele alegeri, din decembrie 2016, când rezultatul alegerilor poate fi comparat cu rezultatul alegerilor din mai 1990: ca şi când două decenii şi ceva ar fi trecut degeaba. O parte importantă a României a votat, în 2016, la fel ca în 1990, PSD: un partid solid, construit pe structura PCR, care, în 1989 era un partid de mase. Cum să speri ca el să fi dispărut, într-o zi, împreună cu toţi oamenii aceia implicaţi în structurile lui, de jos în sus? Proclamaţia de la Timişoara a exprimat o dorinţă, nu o realitate, cei ce au creat-o, cei ce au susţinut-o ignorau voit puterea PSD-ul în raport cu cea a partidelor de opoziţie. Conduceam”22”-ul, o publicaţie partizană, şi când s-au comentat în 1992 alegerile, am pus titlul ”Alegerile n- au fost câştigate de PSD, ci pierdute de opoziţie”. Dar nu putem spune acelaşi lucru şi despre alegerile din 2016? PNL-ul, cu penibila schimbare a celor trei candidaţi, fără probabil sondaje prealabile, a dat pe tavă Bucureştiul Gabrielei Firea.

M.G.: Mi-aţi ridicat mingea la fileu, mă pregăteam să vă întreb dacă acelaşi titlu ar fi mers şi acum.

Gabriela Adameşteanu: De aceea v-am dat acest citat, dar nu înseamnă că aşa este România? Nu înseamnă că Proclamaţia de la Timişoara era potrivită pentru o altă ţară? Nu e doar vorba despre faptul că existau structurile, nu e vorba doar despre Partidul Comunist – din care eu am făcut parte ca membră, una din cele patru milioane, e drept, anonimă, fără funcţii, dar suficient cât să văd că partidul a continuat să existe prin idei, comportamente etc. Conducerea autoritară, disciplina din PSD îmi reamintesc mereu de Partidul Comunist.

M.G.: În pofida decepţiilor de traseu din ultimii 27 de ani măturisiţi că vă irită teribil oftatul ”Asta e România!”, în registrul mereu negativ, cu năduf. ”România nu este doar o mlaştină”, spuneţi. E un optimism aici?

Gabriela Adameşteanu: Eu doar constat. Dacă aici există foarte mulţi de votanţi ai unui partid pe care eu nu-l votez, nu înseamnă că ei sunt demni de dispreţ, că trrebuie diabolizaţi, la fel ca americanii care l-au votat pe Trump. Lumea aşa arată şi oamenii îşi au motivaţiile lor.

”Da, asta e România”, dar să nu o spunem cu năduf, pentru că asta e România şi nu există ţări perfecte

M.G.: Mi s-a părut foarte puternică o imagine în oglindă, din ”Anii romantici”. Imediat după 1990, aţi mers în Statele Unite ale Americii. Veneaţi dintr-o Românie dezgustată de supra-folosirea simbolurilor naţionale, de Cântarea României, şi nimereaţi într-o Americă unde fiecare casă arbora drapelul naţional. În 27 de ani, am reuşit oare să re-semantizăm simbolurile naţionale în sensul acesta, al mândriei?

Gabriela Adameşteanu: Nu. Eu cred că suntem tot acolo. Cei care au plecat şi se jenează să spună că sunt români, care, deşi sunt din Bucureşti, sunt gata să spună că sunt din Transilvania, părându-li-se că îşi vând mai bine imaginea în faţa unei vânzătoare de supermarket, au mai degrabă, la fel ca şi mulţi dintre cei rămaşi în ţară, ”ruşinea de a fi români”. Un sentiment negativ, periculos şi pentru ei, pentru imaginea de sine, dovada unor adânci şi vechi complexe culturale. Asemenea lucruri ne arată că suntem tot acolo. Noi nu putem să arborăm foarte curând steagurile, fără să ne amintim de dezmăţul care s-a făcut pe stilul naţional. Măcar să avem o neutralitate şi să zicem ”Da, asta e România”, dar să nu o spunem cu năduf, pentru că asta e România şi nu există ţări perfecte, aşa cum nu există nici oameni perfecţi..

M.G.: A fost acest moment al protestelor din iarnă, în care tinerii şi-au asumat cumva, iată, tocmai simbolurile naţionale: au cântat imnul, au făcut un steag.

Gabriela Adameşteanu: Sunt alţi tineri decât cei din 1990. Ei n-au fost intoxicaţi cu Cântarea României şi au putut vedea că în ţările occidentale simbolurile naţionale sunt privite altfel decât la noi. Ion Vianu a spus la întâlnirea de ieri (la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara, n.r.) că el a crezut că pentru România ar fi fost mai util un model de reconciliere. Iată un punct în care am fost aproape de el, când am spus că Proclamaţia de la Timişoara nu se potrivea cu România, pentru că erau mult prea mulţi oameni care trăiseră în comunism, adaptându-se acestei lumi şi care s-au simţit imediat foarte speriaţi de textul Proclamaţiei. Nu erau la vârsta la care să se resemneze să plece acasă. Dar după morţii din decembrie şi după Mineriadă nici modelul reconcilierii nu era operabil. Ion Vianu a mai spus că atunci când vor dispărea şi cei care aveau 18 ani la Revoluţie, va fi reconcilierea. E foarte interesantă această remarcă. Eu am observat că generaţia încă tânără, care a apucat ceva din comunism, are o anumită radicalitate, se mai referă la Timişoara, şi-l amintesc pe Ceauşescu şi nu au uitat că s-a ordonat să se tragă în manifestanţi. Vor veni unii care nu vor mai avea nicio afecţiune faţă de trecut. Şi atunci, nu ştiu: va fi mai bine? Va fi altă Românie.

M.G.: Mai este o reconciliere care nu a fost cu putinţă şi pe care am regăsit-o în cărţile dumneavoastră care vorbesc despre exil. În ”Întâlnirea”, dialogul dintre cel plecat din ţară şi cei rămaşi nu mai e posibil. Odată plecat, Ulise îşi pierde pentru totdeauna Ithaca.

Gabriela Adameşteanu: Poate că eu am exagerat un pic, dar în multe cazuri, Ulise nu a mai putut să se întoarcă în Ithaca şi, oricum, aceea nu mai era Ithaca pe care o voia el. Cei care îl aşteptau îl aşteptau pentru altceva, iar el nu avea disponibilitate decât pentru Ithaca din mintea lui. Eu am scris cartea asta cu referire la exilul politic. Acum există o altă temă e emigraţiei, care arată altfel. Un pic de înstrăinare există la toţi cei care pleacă. Şi dacă ai plecat pentru şase luni, cînd vii, îţi trebuie câteva zile să te simţi din nou acasă, nu ne transportăm aşa de simplu. Există acum cu totul alte drame. Jumătate dintre aceşti Ulise de azi, fie ei şi căpşunari, se întorc tot aşa, căutând Ithaca lor. Eu am observat că şi lingvistic cei plecaţi erau marcaţi, limba română nu e o Penelopă, ea se schimbă când e curtată de peţitorii care vin între timp. A venit peţitorul englez şi ea i-a sărit de gât, a venit băiatul de periferie şi s-a umplut de înjurături şi când se întorc, aceşti Ulise nu mai recunosc nici limba ,li se pare urâtă, vulgară. Dar asta e limba română de acum şi ea va învinge, limba este vie, degeaba venim la televizor şi spunem ce e corect şi ce nu, jumătate din incorectitudini le vom înghiţi în timp. Eu sunt întotdeauna foarte atentă la limba vorbită şi chiar pe mine mă surprinde când de repede preiau forme ”incorecte”.

Rezistenţa prin cultură nu a ajutat pe nimeni să aibă un strop de libertate în plus sau mai multe kilograme de ulei

M.G.: Aţi făcut această paralelă cu exilul de astăzi. Nu mai ştiu exact despre cine povestiţi că, după emigrare, a spus aşa, cu tristeţe, că în ţară ar fi fost mai util.

Gabriela Adameşteanu: Ţepeneag a zis ”A fost o greşeală că am plecat”. Eu mă întreb dacă acum, când au mai trecut câţiva ani de atunci, mai gândeşte tot aşa. N-are dreptate, Ţepeneag din anii 1970 nu avea cum să trăiască în România lui Ceauşescu din anii 1980. E una România cu speranţa deschiderii, cu o Uniunea a Scriitorilor suportivă, şi alta e România de mai târziu. El a fost unul dintre cei care l-au pregătit cumva pe Paul Goma, ştiind, ca să zic aşa, că pune o bombă regimului. Dar nu ar fi putut în ţară să pună această bombă şi nici o literatură experimentală nu ar fi putut face. Proiecţiile alternative ale vieţilor noastre sunt nişte exerciţii de logică şi atâta tot. Ţepenag este un foarte bun şahist.

M.G.: Apare această comparaţie, balanţă între cei care au plecat şi cei care au rămas, rezistând prin cultură. Formula aceasta, ”rezistenţa prin cultură”, cred că Noica a consacrat-o.

Gabriela Adameşteanu: Eu cred că s-a rezistat pentru cultură, dar nu cred că acesta a fost o rezistenţă politică. A fost o rezistenţă a literaturii, un sprijin pentru oameni care aveau nevoie să creadă în ceva şi transformaseră literatura în religie. Dar asta nu a ajutat pe nimeni să aibă un strop de libertate în plus sau mai multe kilograme de ulei şi de făină.

M.G.: Este teza pe care a formulat-o şi Herta Muller, în dialogul de la Ateneu, pe care îl pomeniţi în volumul acesta de memorii. Aţi fi vrut, spuneţi, ca acolo să se fi vorbit mai mult despre literatură.

Gabriela Adameşteanu: A fost prost condus dialogul.

Adevăraţii eroi pentru mine sunt cei care care au ieşit în stradă în 1989, fără nicio nicio mătuşă care să predea la Securitate şi fără niciun socru care a fost nomenclaturist

M.G.: Poate că a fost prea curând, încă se fac reproşuri între cei plecaţi şi cei rămaşi.

Gabriela Adameşteanu: Cei plecaţi mai demult reproşează celor rămaşi că nu au făcut disidenţă. Paul Goma, după ce a plecat, reproşa tuturor celor care au făcut disidenţă după el că atunci când era el disident, nu i-a semnat, în afara lui Ion Vianu, nici un scriitor apelul. Cândva, la începutul anilor 1990, am publicat textele lui Paul Goma, care erau foarte justiţiare. Mi-am stricat o grămadă de prietenii, am ajuns în nişte situaţii imposibile. Am răsuflat uşurată când s-a supărat Paul Goma şi au încetat execuţiile şi nu a mai trebuit să fac dreptate post-festum în România. Încet, încet, mi-am dat seama că lucrurile sunt nuanţate, că fiecare are o dreptate a lui. Nu oricine putea să facă disidenţă şi să scape viu în anii Nu se spune niciodată că nu oricine putea să îşi trimită manuscrisul în străinătate, fiindcă nu oricine avea nişte contacte în zona diplomatică. Nici Paul Goma nu spune cât a fost ajutat în această privinţă, unul dintre ei fiind Ţepeneag, o alta fiind Marie Frane Ionesco, ea l-a ajutat şi pe Bujor Nedelcovici, care a obţinut premiul PEN-ului francez. Pe măsură ce aflam lucrurile, faptele se nuanţau şi nu mai găseam nişte eroi imaculaţi, aşa cum îi doreşte opinia publică. Nu vreau eu să stau să pun fiecare nuanţă la locul ei, dar adevăraţii eroi pentru mine sunt cei care care au ieşit în stradă în 1989, fără nicio armă, fără niciun diplomat în spate, fără nicio mătuşă care să predea la Securitate şi fără niciun socru care a fost nomenclaturist. Oameni obişnuiţi care au strigat ”Libertate” şi unii dintre ei au plătit cu viaţa lor, pentru vieţile altora. Mie aceştia mi se par eroi. Un erou este Radu Filipescu, care nu a făcut disidenţă ca să-şi publice în străinătate cărţile, ci ca să vadă regimul Ceauşescu dărâmat. A plătit cu închisoare, a plătit şi cu tortură şi nu a avut niciun profit din asta, dar nici nu l-a aşteptat.

M.G.: Cred că e un proces exclusiv individual, aceasta al depăşirii limitei.

Gabriela Adameşteanu: Eu am vorbit cu Radu Filipescu, după discuţia dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Muller la Ateneu, şi el mi-a spus că nu poţi face reguli de viaţă pentru alţii, şi poate, dacă ar fi avut un copil, nu ar fi putut să facă tot ceea ce a făcut. Dar avea doar 24 de ani .. Nu înseamnă că toţi oameni cu copii n-au făcut acte de curaj, n-au rămas atâţia orfani după decembrie 89? Şi Paul Goma avea un copil mic şi au trăit sub teroare şi în exil. Cazul lui este într-adevăr tragic, şi el este un scriitor foarte bun, dar nu a avut încă parte de o susţinere critică pe măsură.

M.G.: Mai e şi acel caz îngrozitor, al lui Petru Dumitriu care a rămas cu soţia în exil, lăsându-şi copilul în ţară. L-au recuperat foarte greu.

Gabriela Adameşteanu: Numai că Petru Dumitriu fusese scriitorul oficial al regimului, o vedetă şi a plecat cu iluzia că va ajunge un Pasternak,laureat al Premiului Nobel. Avea un enorm talent, dar a scris într-o perioadă foarte nefericită şi a făcut compomisuri. Şi-a sacrificat copilul, l-a recuperat cu greu, în Occident i-a fost greu, a divorţat, a devenit religios etc.. De asta cred că nu trebuie nimeni să te pună la zid dacă n- ai vrut să fii erou şi că nu ai vrut să îţi faci ostatică familia, acesta era preţul eroismului. Radu Filipescu a povestit că erau închişi cu el băieţi care scriseseră ”Jos Ceauşescu!” şi nimeni nu a auzit de numele lor, fiindcă n-aveau ”canale” spre radio Europa Liberă. Nimeni nu a auzit că ei au făcut închisoare, nimeni nu le-a dat nimic după, se întâlneau uneori în curte la GDS, să vorbească între ei şi asta era tot.

M.G.: Spuneţi şi că acest ton dur cu care judecăm generaţia din comunism a făcut cu neputinţă dialogul dintre generaţii.

Gabriela Adameşteanu: Nu înseamnă că toţi copiii şi-au învinovăţit părinţii. Cred că în general există o proastă comunicare între generaţii.

M.G.: Ce spuneţi îmi aminteşte de cele două generaţii prinse în ultimul dumneavoastră roman, ”Provizorat”. Avem acolo nu doar dictatura comunistă, ci şi cea fost înainte, anii 1940.

Gabriela Adameşteanu: Da, exact. Eu am vrut, pe de-o parte, să arat ceea ce am văzut în comunism, aproape toată lumea avea un trecut vulnerabil. Dosarele imaculate erau puţine, dosarele falsificate erau multe. Sistemul făcea ostatic un om şi îi atârna în spinare pe de-o parte trecutul neştiut al familiei, pe de altă parte, ceea ce făcea el. Nu răspundeai doar pentru tine, pentru greşelile pe care le-ai putut face, ci şi pentru ceilalţi. Comunismul era o societate tribală, care se instala la putere cu familia, clanul, şi tot aşa organiza şi persecuţia. Trebuia să răspunzi pentru viaţa unor necunoscuţi, rudele tale, moarte demult. Aceasta este o temă a cărţii. Pe de altă parte, mi-am dorit să arăt o poveste de iubire secretă, niciodată adulterul nu e bine văzut şi nici nu există foarte multe cărţi pe tema asta la noi. Francezii au, începând cu ” Doamnei Bovary”, ruşii cu ”Ana Karenina”. Am şi fost întrebată. ”Dar de ce aţi scris despre adulter?” şi eu am spus. ”Pentru că am văzut multe în jurul meu ”. Am primit mai multe semnale de la femei decât de la bărbaţi, pentru cartea asta. Una din temele cărţii este iubirea şi trădarea- în dragoste şi în prietenie.

M.G: Existăîn cartea dumneavoastră al doilea sens, al provizoratului de ţară?

Gabriela Adameşteanu: Da, există acest sens. Am ales nu chiar întâmplător momentul destinderii, anii 1970, când s-a crezut că regimul comunist se îmblânzeşte şi spre sfârşit se vede că nu se îmbânzeşte şi ceauşismul revine la forma lui dură .Cealaltă perioadă este 1938-1948, înfrângerea rebeliunii legionare, când pare din nou că se termină o perioadă şi că începe ceva stabil, dar de fapt începe, foarte curând, comunismul. Tema istorică şi e mai mult legată de Sorin, tema iubirii, mai mult de de Letiţia.

M.G: Se leagă cumva ce aţi spus de titlul volumului de memorii de la care am pornit acest dialog. Care sunt ”Anii romantici”?

Gabriela Adameşteanu: Am auzit formularea de la un tânăr care avea 20 de ani în 1989. Mulţi tineri au sperat, atunci, că România se va democratiza repede şi după mineriadă au plecat şi şi-au făcut o viaţă în străinătate. Alţii şi-au făcut viaţa aici . Unul dintre ei s-a referit la anii 90 în următorul fel: ”Doar nu mai suntem în anii romantici!” Adică: doar nu mai avem iluziile din anii ’90!

M.G.: Adică trecuse perioada în care îşi permitea orice.

Gabriela Adameşteanu: Aceea a fost o perioadă când eram romantici, fraieri, idealişti şi a vorbi despre ”anii romantici ” era un mod de a spune „Ne-am păcălit atunci”. Ca o perioadă de graţie, pe care trebuie să o consideri închisă, pentru că viaţa este altceva.

M.G.: Mai am o minge la fileu. Ajungeţi în redacţia ”22” şi Zigu Ornea vă spune:”Nu face greşeala asta. Jurnalismul o să te devoreze”. V-a devorat?

Gabriela Adameşteanu: Jurnalismul m-a devorat timp de 13 ani, timp în care nici măcar nu am mai citit ficţiune, nu doar că nu am scris. Sigur că am tot felul de explicaţii, eram sătulă de literatură şi eram foarte avidă să trăiesc acel moment. Mi-a fost foarte greu să ies din el. Încă mă mai trezesc dorind să fac un interviu cu cineva sau dorind să scriu un articol.

M.G.: Spuneţi în carte că un jurnalist are această iluzie, a eficacităţii sociale. E jurnalistul util?

Gabriela Adameşteanu: Da, e foarte util. Este util, dincolo de orice am putea spune, dincolo de situaţia precară în care a intrat jurnalismul aici şi în lume, de decăderea presei scrise, efectiv dramatică, de presiunea centrelor de putere politică şi economică asupra jurnalistului. În pofida acestor lucruri, jurnalismul este foarte important.

M.G.: Ca scriitor nu simţiţi acelaşi rol util societăţii?

Gabriela Adameşteanu: Nu, literatura nu are o utilitate imediată, directă, politică ori socială. Când m-am întors la literatură, mi-am dat seama că trebuie să reprim fostul jurnalist din mine. La literatură îţi trebuie distanţă, neutralitate, scepticism, uneori chiar şi cinism faţă de personajele tale, trebuie să dai o ambiguitate soluţiilor. Bineînţeles, undeva trebuie să existe un sens al cărţii, dar trebuie să îl tot cauţi în tine şi, dacă ai şti să îl spui foarte simplu, nu ai mai scrie o carte întreagă..

M.G.: Lucraţi şi acum la o carte?

Gabriela Adameşteanu: Acum lucrez la o carte şi sper să o şi pot termina în câteva luni. Este o carte din seria Letiţia, volumul trei, aşa că în timp ce scriam la ea, mi-am dat seama că am o trilogie a vârstelor. ”Drumul egal”, în care apare prima dată Letiţia, se referă de adolescenţă, ”Provizoratul” vorbeşte despre maturitate şi tentaţiile ei şi ”Fontana di Trevi” ajunge la senectutea personajului, luându-l de la finalul ”Provizoratului.

Gabriela Adameşteanu s-a născut în 1942, la Târgu Ocna. A fost redactor la Editura Enciclopedică Română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi Editura Cartea Românească. Din martie 1990 a fost redactor-şef adjunct, iar din septembrie 1991, redactor-şef al revistei 22 şi a iniţiat suplimentul Bucureştiul cultural. În 2002 a câştigat Premiul Hellman-Hammett pentru jurnalism, atribuit de Human Rights Watch. În perioada 2004-2008 a fost preşedintă a Centrului PEN Român, iar între 2007 şi 2009, membră a Juriului Uniunii Latine. A primit titlul „Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres” (2014). A scris romane (Drumul egal al fiecărei zile, 1975; Dimineaţă pierdută, 1984; Întâlnirea, 2003; Provizorat, 2010), proză scurtă (Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, 1979; Vară-primăvară, 1989), publicistică (Obsesia politicii, 1995; Cele două Românii, 2000), memorialistică (Anii romantici, 2014) şi două romane traduse din franceză (unul în colaborare).

Este laureată a numeroase distincţii: Premiul Ziarului de Iaşi şi Premiul Ateneu pentru romanul Întâlnirea, Premiul Observator cultural pentru romanul Provizorat. Romanul Provizorat a fost bestseller la Salon du Livre, în 2013, iar Dimineaţă pierdută a fost dramatizat şi pus în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986), cu o distribuţie de aur, într-un spectacol devenit clasic. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s