Lucian Boia, despre regii României. Cât de român a fost Carol I, mitul reginei Maria și “paradoxul” Radu Duda

Kairost's Blog

boia si ioMonarhia a fost o poveste de succes a României, dar în ultimii ani se constată o anumită vulnerabilizare a Casei Regale, cauzată de implicarea în politică și chiar în politica partizană, spune istoricul Lucian Boia. Povestea monarhiei, începută cu venirea principelui străin Carol I, trecută prin crearea miraculoasă a României Mari și identificată cu vârsta de aur a României se termină abrupt, odată cu abdicarea din 30 decembrie 1947. S-a românizat Carol I? Ar fi putut Regele Mihai să își negocieze textul actului de abdicare? Într-un dialog purtat la jurnalistan.ro, Lucian Boia face portretul fiecăruia dintre cei trei suverani, oprindu-se asupra felului în care aceștia au fost înregistrați în conștiința publică, neocolind, însă, controversele: ce drept aveau românii asupra Transilvaniei în 1918, cât de puternic era Ionel Brătianu și dacă regina Maria ar fi fost ea însăși un rege mai bun decât Ferdinand, sunt doar câteva dintre ele.

Magda Grădinaru

Vezi articol original 3.963 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Despre micimea mintii si pantofii mari

Sa vorbesti numai despre ce stii si acolo cu masura a cat stii si a cat mai ai de invatat. Este cea mai clara lectie cu care am plecat de acasa. De cate ori ma aflu intr-un context la care nu ma pricep si ale carui resorturi nu le inteleg, nodul din gat, unde eu localizez cu exactitate simtul ridicolului, devine usturator. La fel cum bataturile pe care le provoaca pantofii cu o masura mai mare sunt mai insuportabile decat cele cauzate de pantofii usor prea mici. De aceea ma incearca mai degraba mila decat furia in fata imposturii. Cum pot oamenii sa tarasca dupa ei pantofi prea mari si sa nu isi vada grimasele care uratesc?

“Andrei Plesu nu a facut nimic la viata lui, nu a scris nimic memorabil si, in lipsa unei reusite livresti, i se da, pe post de compensatie, un premiu al Parlamentului European”; “Liiceanu popovaduieste morala si el isi otraveste prietenii de la GDS”,”Sa vedem cum iese basma curata Liiceanu dupa arestarea lui Udrea. Poate iimai scrie o oda lui Basescu”; “Andrei Cornea este un basist”. Evident, toti cei care bombane de pe margine ar fi capabili, oricand, sa faca mari ispravi culturale. Totul e sa treaca la treaba, dar nu conteaza foarte tare daca o fac sau nu, de vreme ce ar putea oricand sa faca lucruri mari, nu de conjunctura, cum fac domnii Liiceanu, Plesu si Cornea. Daca au o dimineata cu chef, Plotin e ca si tradus. O dupa-masa mai alintata si gata, Biblia este parcursa si interpretata. Cu ingerii este si mai usor, nici nu e nevoie sa te viziteze vreun Areopagit. In ceea ce il priveste pe Heidegger, se stie ca nici macar germanii nu il baga prea mult in seama.

Fireste, libertatea de exprimare inseamna sa ai dreptul de a avea argumente asupra oricarui lucru rostit sau facut in piata publica. Daca alegi insa sa iti reduci acest drept si sa il transformi in mai mica si inutila libertatea de a spune orice despre oricine, atunci iti pui in picioare o pereche de pantofi mult prea mari. Poti afirma ca Gabriel Liiceanu nu are dreptate in discursul tinut la Cotroceni. Ca Andrei Cornea a gresit intr-un editorial din “22”. Ca nu esti de accord cu Plesu cand scrie despre predarea religiei in scoli. Nu poti, insa, sa tipi in gura mare ca Liiceanu nu a facut nimic si nimic din ce i se intampla ca reusita nu e justificat. Va trebui ca mai intai sa citesti, sa scrii, sa subliniezi si sa citesti iarasi. Sa inveti greaca veche si s ail traduci pe Plotin, asa cum a facut-o Andrei Cornea. Sa construiesti o institutie academica de anvergura Colegiului Noua Europa, in salile careia sa intre academicieni europeni de la Viena, Freiburg si Berlin. S-a intamplat in toamna, cand Andrei Plesu a adus laolalta istorici si scriitori din universitatile europene, intr-un maraton formidabil dedicat contextului de astazi in care vorbim despre consecintele primului razboi mondial, de la care au trecut 100 de ani.

Exista o voluptate colosala in a murdari binele si frumosul la care nu esti partas. Pe care nu le adapostesti in lumea in care te misti, pentru ca asta ar cere efort personal, si atunci iti creezi false justificari, cum ca binele de fapt nu e bine sau, mai rau, frumosul acesta e unul elitist, care nu iti da voie sa ai parte si tu, de el. Si suporti toate bataturile pantofilor cu cateva masuri prea mari, cand de fapt beneficiul pe care ti l-ar aduce efortul prin excelenta solitar de a te pregati, inainte de a te masura cu Liiceanu, Plesu, Cornea, Oisteanu, ti-ar fi mult mai la indemana si deloc dureros.

Intuiesc mecanismele psihologice care creeaza toate aceste impudori publice. Mi-e, insa, teama ca trec drept sanatoase intr-o societate care are nevoie de ingrijire a mintii. Ca maine copiii nostri nu vor sti ca Andrei Cornea e carturarul care se indeletniceste cu greaca veche si ca datorita lui il avem pe Plotin in biblioteca, in limba romana. Ca Gabriel Liiceanu ne-a prilejuit intalnirile cu Ismail Kadare, Monica Lovinescu, Dinu Pillat. Ca Andrei Plesu stie despre Rugul Aprins si se incapataneaza sa aiba grija ca NEC-ul sa existe in continuare, ca spatiu cultural si academic. Mi-e teama ca avem la dispozitie binele si ca turnam peste el atata derizoriu si stricaciune, incat el nu mai poate dospi. Ca Sarik-ii vor iesi din scoli, inarmati cu diplome si pusi pe toate relele, atata vreme cat Parlamentul ii adaposteste si salveaza pe corupti, iar Liiceanu, Plesu si Cornea vor fi redusi la scrisul mic intr-o gazeta.

Vintilă Mihăilescu: Încrederea în presă a scăzut consistent. Presa e într-o criză de sistem

Societatea românească este excesiv politizată, iar presa oglindește această politizare, dar și o anumită dinamică a agresivității care a apărut mai întâi în societate, și apoi în platourile de televiziune, spune antropologul Vintilă Mihăilescu. În 25 de ani de postcomunism, presa a s-a diversificat, dar nu întotdeauna în bine: informația este sacrificată în favoarea opiniei. Toate acestea au condus constant, din 2010 încoace, la o scădere consistentă a încrederii în presă: de la 66 de procente la 33. Mai mult, după alegerile prezidențiale din 16 noiembrie, presa este singura instituție în care românii investesc tot mai puțină încredere. Dacă ar fi fost jurnalist, Vintilă Mihăilescu ar fi scris despre societatea reală.

Magda Grădinaru: Care consideraţi că este rolul major al presei în societate şi de unde îşi trage presa legitimitatea?

Vintilă Mihăilescu: Informare, adică transmiterea de informaţii – inclusiv prin căutarea, identificarea şi publicarea informaţiilor „ascunse” de instituţii şi persoane publice – şi dezbaterea publică a acestora.

Magda Grădinaru: Ce înseamnă “presa liberă și independentă” şi când spunem că un cotidian, o televiziune, un jurnalist îşi îndeplinesc rolul fără cenzuri şi influenţe?

Vintilă Mihăilescu: O presă este liberă şi independentă atunci cînd are acces garantat la toate informaţiile cu caracter public şi le poate prezenta ca atare, comentîndu-le public în conformitate cu valorile asumate public (politice, religioase etc.).

Magda Grădinaru: Cum arată agenda media după 25 de ani? Ce are în exces, ce îi lipsește?

Vintilă Mihăilescu: Comparativ mult mai bogată şi diversificată, s-au dezvoltat
relativ recent forme alternative de jurnalism. Totodată, simpatii conjuncturale în loc de valori asumate public, care influenţează selectarea informaţiei şi nu doar dezbaterea lor, ceea ce duce la prevalenţa opiniilor şi atitudinilor în detrimentul informaţiei. Dezbaterile sunt reduse de regulă la polemici partizane. Se remarcă o lipsă frecventă de profesionalism, atît al jurnaliştilor, cît şi al invitaţilor.

Magda Grădinaru: Are presa românească propria-i agendă, subiecte, teme pe care să le impună spaţiului public?

Vintilă Mihăilescu
: Are intervenţii în agenda publică, nu o strategie.


Magda Grădinaru
: Criza pe care o cunoaşte acum presa din România este doar una economică sau, mai grav, putem vorbi despre o criza de identitate care o dublează sau chiar o subîntinde pe cea economică?

Vintilă Mihăilescu
: Cred că presa se apropie mai degrabă de o criză de sistem decît de inconveniente sau obstacole de un fel sau altul.

Magda Grădinaru: Puteţi identifica un moment zero al decredibilizării presei româneşti?

Vintilă Mihăilescu: In jurul anului 2010. Înainte de acest an, încrederea era de aproximativ 66%, acum a ajuns pe la 33% (presa este singura instituţie care se pare că a scăzut puţin ca încredere după alegeri, de la 37,4% în octombrie la 32,5% în decembrie – INSCOP). Dar atenţie, în ţara “libertăţii presei”, SUA, cota de încredere este de 40%, deci nu mult mai mare…

Magda Grădinaru: În ce termeni ne putem referi la relaţia dintre presă şi politic sau, mai direct, dintre jurnalist şi politician?

Vintilă Mihăilescu: În termenii politizării excesive a întregii societăţi.

Magda Grădinaru: Situaţia de la Antena 3 (n.r. linșajele lui Andrei Pleșu, Horia Romana Patapievici ș.a.) este una accidentală sau mai degrabă simptomatică pentru presă? Cum a ajuns linșajul mediatic gen editorial și unde (la cine) este soluția?

Vintilă Mihăilescu: Antena 3 a escaladat, alimentat şi utilizat un trand de agresivitate existent în societate, nu ea l-a inventat! În această spirală socială a agresivităţii, prima mişcare de stopare aparţine politicului.

Magda Grădinaru: Dacă aţi fi jurnalist de profesie, despre ce aţi relata?

Vintilă Mihăilescu: Despre societatea reală…

Magda Grădinaru: Citiți ziare ? Aveţi vreun ziar pe care să-l urmăriţi îndeobşte?ircea.

Vintilă Mihăilescu
: Nu mai am, citesc selectiv, doar anumite subiecte care ajung să mă intereseze pe moment.

*Publicat pe jurnalistan.ro

(Sursa foto: Facebook)

Andrei Oișteanu, despre legionarismul lui Eliade, asasinatul neelucidat al lui Culianu și ortodoxism în zilele noaste

oisteanu fTrecutul legionar al lui Mircea Eliade l-a despărțit atât de discipolul Ioan Petru Culianu, cât și de cel de care l-a legat o extraordinară prietenie de tinerețe, evreul Mihail Sebastian. Recrutat în Mișcarea Legionară de Radu Gyr, Eliade este, încă, obiect de controverse în Israel, acolo unde s-a vehiculat chiar ideea de a-i fi etichetate cărțile cu textul scriitor antisemit. Cu toate acestea, derapajul din tinerețe, neasumat public vreodată, nu i-a contaminat opera de istoric al religiilor, spune Andrei Oișteanu. De altfel, problema legionară nu este doar o problemă a lui Mircea Eliade: este una a generației interbelice, una a Bisericii Ortodoxe, care nu a condamnat legionarismul din interiorul ei și, iată, una a Administrației Prezidențiale, care a comis imprudența de a decora un fost deținut politic, care și-a asumat în ultimii ani simpatii legionare. Mai mult, îi regăsim pe legionari chiar și în dosarul asasinării lui Culianu la Chicago, în 1991, după ce acesta criticase deopotrivă neocomunismul instalat la București după Revoluție, dar și legionarismul, pe care îl numea un Ku Klux Klan ortodox.

Magda Grădinaru: Domnule profesor Andrei Oișteanu, ați reeditat recent, la editura Polirom, un volum consacrat relației dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu. Îl intitulați “Religie, politică și mit”. Pornind chiar de la triada din titlu, ce îi leagă și ce îi desparte pe cei doi?
Andrei Oișteanu: Îi unește fiecare termen din această triadă. Bineînțeles, istoria religiilor, bineînțeles, mitologia comparată, dar și politica, politicul care a irumpt în viața lui Eliade, cu toate că Eliade a fost un propăvăduitor al boicotării istoriei. Istoria terorizează comunitățile tradiționale, istoria noastră, liniară și non-mistică și ca atare istoria aceasta trebuie boicotată, pentru a trăi într-un timp ciclic și repetitiv, care se auto-generează. De asemenea, politicul a irumpt și în viața și chiar moartea lui Culianu. În viață, pentru că iată a fost hărțuit de un ofițer de Securitate, pe numele său Ureche, un tip cu o celebritate negativă în istoria României, și predecembristă, și postdecembristă, apoi fost fuga lui din România și participarea lui la ajutorarea disidenților din România, mai ales a grupului disident de la Iași condus de scriitorul Dan Petrescu, pentru că disidenții care erau de capul lor și care nu erau preluați de mass-media occidentale sau de cancelariile occidentale erau pierduți, puteau fi arestați, puteau să dispară. În fine, chiar asasinarea lui Culianu este un act politic. Eu încerc să demonstrez acest lucru în cartea mea. Aș vrea totuși să spun că,iată,vorbim de Ioan Petru Culianu în ianuarie 2015, el s-a născut în ianuarie 1950, deci el, dacă nu ar fi fost acest tragic act întâmplat pe 21 mai 1991, când a fost asasinat la Universitatea din Chicago, ar fi împlinit 65 de ani, ar fi fost în plină desfășurare a aptitudinilor sale formidabile, intelectuale, un om de o creativitate extraordinară.

M.G.: Este I.P.Culianu ultimul mare erudit român?
A.O.: Eliade el însuși era un erudit, continuând generația lui Hașdeu, da, ar fi fost în această linie, un continuator de marcă. El a lăsat o hârtie în care își trecea proiectele, marile proiectele de cărți noi, printre care era una care numește “Istoria magiei”, alta care se numește “Istoria gândirii “, asta ne arată anvergura, ce ar fi fost el astăzi.

M.G.: Totuși, în ce registru s-a produs ruptura dintre ei: academic, ideologic?
A.O.: Trebuie spus că nu a fost o ruptură totală niciodată. Au fost divergențe, polemici, unele explicite, unele implicite, dar nu s-a produs o despărțire totală. Au fost ambii piloni. A fost și o despărțire academică, profesională, aveau alt tip de manifestare ca istorici ai religiilor, aveau păreri diferite cu privire la aspecte esențiale din istoria religiilor, cum este evoluția șamanismului, mai ales a zonei pe care o putem considera ca intrând sub umbrela șamanismului. Eliade, mai conservator, oprea șamanismul strict la nordul Eurasiei, nordul Scandinaviei și Siberia. Culianu, mai inovator, mai creativ, a extins zona șamanismului și asupra vrăjitoarelor din Europa, asupra acromanților greci, asupra magilor persani. Până la urmă putem spune că este o problemă de terminologie ce definim noi că este șamanismul, este însă mult mai mult decât atât.

Mircea Eliade și Mișcarea Legionară: de la recrutarea de către Radu Gyr la despărțirea de Mihail Sebastian

M.G.: Totuși, cel mai mare reproș pe care discipolul Culianu îl face maestrului Eliade vine în registrul politic.
A.O.: Bun, el a venit destul de târziu, și nu pentru că Ioan Petru Culianu ar fi avut ezitări în această privință, nu a avut. După opinia mea, l-am și cunoscut, dar i-am și citit toate textele, el este un democrat sadea, la egală distanță, adică era la fel de critic față de comunism ca și față de nazism. El a corespondat cu Eliade, s-au și întâlnit încă de când era student în București, apoi când a ajuns în Italia, s-a văzut cu Eliade în 1975 la Paris, în 1978 el scoate o monografie în Italia despre Mircea Eliade. Cam după aceea încep să apară întrebările.

M.G.: Nu a știut I. P. Culianu de trecutul politic al lui Mircea Eliade?
A.O.: Nu, nu a știut cu siguranță. În primul rând, pentru că nu avea de unde. În România, toate aceste texte și reviste în care au apărut aceste articole care l-ar fi putut duce la această idee erau arestate în fondul S al Bibliotecii Academiei, S de la secret.

M.G.: Iar Eliade nu și-a asumat niciodată trecutul legionar, așa cum a făcut-o Cioran.
Citeste mai departe

Lucian Boia, despre regii României. Cât de român a fost Carol I, mitul reginei Maria și “paradoxul” Radu Duda

boia si ioMonarhia a fost o poveste de succes a României, dar în ultimii ani se constată o anumită vulnerabilizare a Casei Regale, cauzată de implicarea în politică și chiar în politica partizană, spune istoricul Lucian Boia. Povestea monarhiei, începută cu venirea principelui străin Carol I, trecută prin crearea miraculoasă a României Mari și identificată cu vârsta de aur a României se termină abrupt, odată cu abdicarea din 30 decembrie 1947. S-a românizat Carol I? Ar fi putut Regele Mihai să își negocieze textul actului de abdicare? Într-un dialog purtat la jurnalistan.ro, Lucian Boia face portretul fiecăruia dintre cei trei suverani, oprindu-se asupra felului în care aceștia au fost înregistrați în conștiința publică, neocolind, însă, controversele: ce drept aveau românii asupra Transilvaniei în 1918, cât de puternic era Ionel Brătianu și dacă regina Maria ar fi fost ea însăși un rege mai bun decât Ferdinand, sunt doar câteva dintre ele.

Magda Grădinaru: În volumul recent publicat de editura Humanitas, spuneți că fiecare regim îi educă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează. Care au fost valorile pe care monarhia le-a transferat asupra societății românești?
Lucian Boia: Valorile monarhiei sunt în general valorile societății românești din epocă sau în orice caz ale elitei românești. Sunt legate de procesul de occidentalizare, de modernizare. Monarhia a însemnat o deplasare a României spre valorile occidentale, liberale, democratice. Cam astea sunt valorile, în linii mari.

M.G.: Amintiți vorbele spuse de Petru Groza Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, că noul regim îi va învăța pe oameni să îl iubească, chiar dacă până atunci își iubiseră regii. A reușit comunismul să se facă iubit?
În 1990, românii au ales un neo-comunist
Lucian Boia: E cinic, dar e destul de mult adevăr. Fiecare sistem politic și fiecare regim îi educă și nu mă feresc să spun manipulează pe oameni într-un sens sau altul. Oamenii au învățat odată cu Carol I să aprecieze, să iubeasca monarhia, să se simtă atașați de monarhie, dar după aceea comunismul a întors-o, i-a făcut pe oameni obedienți față de regimul comunist și apoi i-a făcut să se obișnuiască de-a binelea cu regimul comunist. Am văzut că după ieșirea din comunism, după decembrie 1989, la primele alegeri, cele din 1990, 85 % au votat cu Iliescu, un soi de neo-comunist în fond.

M.G.: Cum vă explicați această opțiune pentru un regim opresiv care tocmai căzuse?
Lucian Boia: Se explică prin tot ce a reușit până la urmă comunismul. A schimbat complet societatea românească, a distrus vechea elită, a ridicat o nouă elită și folosesc cuvântul elită în sensul tehnic, nu neapărat de valoare, a spălat creierele, i-a învățat pe oameni, a spus corect Petru Groza în felul lui, să fie de partea noilor structuri.

M.G.: După 1990, românii au redescoperit destul de timid monarhia. În ultimii ani, însă, asistăm, potrivit ultimelor sondaje, la o creștere semnificativă a celor care se declară monarhiști. Care să fie explicația?
Lucian Boia: A fost inițial un grup retrâns, cei care printr-o tradiție culturală, o tradiție de familie străbătuseră cu ideea monarhică deceniile de comunism. Numai că ei au fost o minoritate destul de scăzută. După aceea, s-au adăugat și alții, odată cu nemulțumirile, cu frustrările tot mai mari pe care le-a provocat mersul României după 1989, așa că procentul doritorilor de monarhie, după ultimele sondaje, ar fi depășit chiar 30%.

Carol I: Românii doreau un rege român, dar nu pe deplin românizat

M.G.: Porniți de la teza că România nu a avut un singur regim monarhic, că au existat regimul lui Carol I, al lui Ferdinand,al lui Mihai I. Să aruncăm o privire asupra fiecăruia dintre suverani. Cum i-a reținut conștiința publică? Este Carol I perceput ca fiind un rege român?
Lucian Boia: Asta este o întrebare la care e greu de răspuns prin da sau nu. Sigur că este rege al României, asta înseamnă că este român. În același timp, a rămas german, e și german, și român, e un rege altfel decât supușii lui. Asta am schițat și în cartea mea. A venit aici cu valori și comportamente care erau prea puțin prezente în societatea românească: disciplină, rigoare, punctualitate, spirit de organizare, exact ceea ce cam lipsea românilor. El și-a asumat exact ce trebuia să își asume. Sigur că și-a asumat identitatea spațiului românesc, dar așezându-se totuși deasupra celorlalți. A fost un simbol. Asta s-a și dorit: românii au dorit un principe străin, nu au dorit un principe străin care să se românizeze pe de-a întregul, cum se spune. Au dorit pe cineva care să devină român, că odată ce ești rege al României ești cât se poate de român, dar în același timp să își păstreze distanța față de societatea românească.

Klaus Iohannis, un beneficiar al mitului germanului

M.G.: Facem o mică paranteză. A funcționat acest mit al germanului în cazul recentei alegeri a lui Klaus Iohannis în funcția de președinte?
Lucian Boia: Da, un anume rol cu siguranță că a jucat. Știți ce se întâmplă cu Carol I? După eclipsa din perioada comunistă, după un număr de ani și după 1989, când nu era atât de prezent în imaginarul istoric al românilor, a urmat o revenire rapidă a lui Carol I și acum e într-adevăr perceput ca una dintre marile personalități ale istoriei românești, statuia lui e prezentă în fața Palatului Regal. Există legat de Carol I, dar nu numai de Carol I, mitul acesta al germanului, care înseamnă rigoare, disciplină, organizare, eficiență, exact ceea ce lipsește românului.Sigur că asta a contat într-o bună măsură și în cazul lui Klaus Iohannis.

M.G.: Așa poate fi explicat eșecul campaniei contra-candidatului Victor Ponta, centrată pe ideea de român ca origine etnică?
Lucian Boia: Da, a fost o campanie incorectă din acest punct de vedere, insistența pe etnie, pe alteritatea celuilalt, au fost niște lucruri nu prea potrivite cu epoca în care ne aflăm și cu valorile pe care pretindem că le promovăm.

Ionel Brătianu l-a eclipsat pe Ferdinand

M.G.: Să ne întoarcem la suveranii României. Ferdinand, regele României Mari, pare a avea cea mai timidă prezență în memoria socială. Să fie de vină eclipsarea pe care i-a adus-o personalitatea puternică a Reginei Maria?
Lucian Boia: În consțiința publică e destul de bine plasat. S-a aflat în fruntea României când s-a făcut România Mare, este Ferdinand Întregitorul. Locul lui în simbolistica noastră istorică este foarte important. El a făcut România Mare. Eu nu vreau să îl micșorez în niciun fel, dar nu vreau nici să cad în goana asta a mitologizării. Am încercat în cartea mea, poate l-am mai coborât un pic și pe Carol I: bun, el e atât de sus, încât simți nevoia. În ceea ce-l privește pe Ferdinand, am arătat că se petrece totuși o schimbare odată cu venirea lui Ferdinand în ceea ce privește puterea efectivă, nu cea simbolică, care bineînțeles că rămâne regelui. Dacă vrem să dăm un răspuns mai documentat și mai riguros, la întrebarea cine a făcut România Mare, răspunsul e complicat și complex. România Mare au facut-o mulți. Dacă vrem să alegem personalitățile cele mai active și mai influente, cred că acestea sunt două, și anume Ionel Brătianu și Regina Maria. Sigur că Regele Ferdinand este în frunte, dar spre deosebire de Carol I, Ferdinand avea o fire foarte nehotărâtă, nu era făcut să conducă, cum se spune.

MG: Cine îl punea în umbră?
Lucian Boia: Ionel Brătianu este cel care ia cârmele după 1914, asta e clar. În același timp e o schimbare puternică care se petrece în 1914. Cât timp e Carol I rege, stă în umbra lui Carol, apoi e clar că el este cel care conduce politica României, iar nu Ferdinand. Dacă regele Ferdinand la începutul războiului gândea cum gândea și Carol I, vedea România alături de Germania, de Puterile Centrale și a trebuit multă insistență din partea lui Brătianu, dar mai ales a Reginei Maria, până la urmă Ferdinand a ajuns să se decidă spre soluția despre care știm că a fost aleasă. Asta nu înseamnă că ceilalți nu aveau deloc dreptate, am arătat și în cartea mea Germanofilii și în cea despre primul război mondial. Dreptatea e un lucru complicat în istorie. Erau ambele scenarii posibile, intrarea în război alături de Antanta sau alături de Puterile Centrale. Până la urmă lucrurie au ieșit bine pentru România așa cum s-au petrecut. Puteau să iasă rău.

Regina Maria, salvată de comuniști de uniforma de infirmieră

M.G.: Scrieți că, într-un fel, primul război mondial a fost războiul Reginei Maria.
Lucian Boia: Spun în prefața Jurnalului Reginei Maria, pentru că e Jurnalul ei. A fost războiul Reginei Maria și pentru rolul ei foarte important, dar raportat la viața și destinul Reginei Maria, a fost marele eveniment al vieții ei, care a făcut-o să se ridice foarte sus în istoria românească.

M.G.: Contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotențiar al Franței la București din epocă, îi face un portret elogios Reginei Maria. Spune că, dacă am fi fost în Grecia Antică, i s-ar fi ridicat o statuie. De ce nu are Regina Maria o statuie?
Lucian Boia: La asta nu m-am gândit, dar aveți dreptate. Mulți nu au statui. Suntem o țară foarte săracă în statui, niciodată nu am avut prea multe, comuniștii au dărâmat puținele sau o parte dintre cele care existau și apoi românii nu s-au îngrijit de acest aspect. Sigur că Regina Maria ar fi meritat o statuie. Are o mică reprezentare în grupul acela al Eroilor Sanitari, de la Piața Operei, pe care comuniștii nu l-au descifrat, adică nu au văzut-o pe Regina Maria. Este acolo o femeie în costum de infirmieră, este ea, Regina Maria. Sigur că ar merita o statuie. Ea este cea care a contribuit în mod foarte important la intrarea României în război în 1916 și care a ținut cu strășnicie sus steagul aceasta al credinței în victoria finală, în care la un moment dat nimeni nu mai credea. Să ne înțelegem, România a fost totuși înfrântă în primul război mondial.

M.G.: În Jurnalul care acoperă perioada primului război mondial, apărut zilele acestea la Editura Humanitas, Regina Maria scrie, nu fără un oarecare năduf, că și-ar fi dorit să fi fost ea rege. Poate nu ar fi fost un rege bun, notează, dar cu siguranță s-ar fi făcut ascultată. Ar fi fost un rege mai bun?
Lucian Boia: Era o femeie plină de calități, hotărâtă, perseverentă, sigur carismatică, era irezistibilă, toți, cu puține excepții, o apreciază. E ceva aproape general, știa să îi câștige pe oameni, se impunea în fața lor. Era, de asemenea, o femeie foarte ambițioasă. Da, e dezamăgită de comportamentul lui Ferdinand, care era nehotărât. Regina Maria considera în primele luni de război, când România înregistra primele insuccese, că trebuie să se ducă pe front, să se pună în fruntea oștii, să îi încurajeze.
Citeste mai departe

Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

Cum pierzi Nobelul, chiar dacă te cheamă Malraux

Nobelul pentru literatură, cel mai prestigios premiu literar şi care se îşi va anunţa laureatul joi, este o distincţie râvnită de scriitori, dar care s-a acordat adesea conjunctural, după cum relevă arhivele marelui premiu în momentul în care au fost desferecate.Mari voci ale literaturii universale au primit recunoaşterea Nobel, la fel cum scriitori consacraţi nu se regăsesc pe lista laureaţilor cu prestigiosul premiu, deşi au fost nominalizaţi. Fără îndoială, faptul de fi laureat al Nobelului în literatură reprezintă o distincţie aparte, iar întrega procedură de selectare, nominalizare şi alegere este ritualizată şi creează dezbateri pe scena culturală.
Dacă mari autori, dintre cei care au impus teme, stiluri şi modele în literatură, ca Albert Camus (1957), George Bernard Shaw (1925), Henri Bergson (1927),Thomas Mann (1929), Luigi Pirandello (1934), William Faulkner (1949) se înscriu pe lista marilor câştigători, există, în egală măsură, şi mari perdanţi. Andre Malraux, autorul “Muzeului imaginar”, deşi nominalizat de mai multe ori, a ratat de fiecare dată premiul, mai mult din raţiuni politice ori conjucturale.

Camus, fără sprijinul Franţei, Gide, pentru că era prea bătrân

Acum câţiva ani, când Academia Suedeză şi-a deschis, în mod excepţional, arhivele, a devenit cunoscut faptul că Albert Camus a primit Nobelul pentru literatură în 1957, fără spijinul Franţei, care încă nu şi-l asuma ca pe o mare voce a literaturii, dar cu susţinerea declarată a doi academicieni suedezi: Hjalmar Gullberg, membru al Comitetului Nobel şi Birger Ekeberg, care l-au nominalizat pentru Nobel de câteva ori (în 1949, 1952, 1954, 1955 şi 1956). Unul dintre maeştrii literaturii existenţialiste, Camus a avut concurenţi grei: Boris Pasternak şi Samuel Becket. Într-un dosar publicat anul trecut în ediţia din octombrie a revistei „Lire”, Jérôme Dupuis şi Julien Bisson intră în culisele Nobelului, prezentând date din dosarele de arhivă ale Academiei Suedeze.

Arhivele au mai dezvăluit un lucru de politică internă, la fel de excepţional: un alt francez, Andre Gide, a primit Nobelul pentru literatură, graţie vârstei. Raportul din 1947, semnat de academicianul Holger Ahlenius, notează: ” Dacă Academia vrea să atribuie premiul acestui poet în vârstă, acum este timpul.” Pe de altă parte, Malraux, deşi nominalizat la fiecare deceniu din 1947, a ratat premiul Nobel (1947, 1957 şi 1967). În 1947, Malraux a pierdut Nobelul, în favoarea compatriotului Gide, iar documentele interne ale Academiei consemnează: ” Recunoaştem talentul lui, dar este posibil să-l recompensăm înaintea unui scriitor mai vârstnic, de importanţa lui Gide?” Autorul „Condiţiei umane” avea, în 1947, 46 de ani. Ce-i drept, Academia Suedeză ratase recompensarea lui Paul Valéry, prevăzută pentru anul 1945, după zece apariţii pe lista scurtă a nominalizărilor, dar poetul moare în iulie, fără ca premiul să-i poată fi decernat postum. Zece ani mai târziu, numele lui Malraux se află iarăşi pe lista scurtă a nominalizaţilor, dar laureatul va fi Camus. A treia nominalizare survine peste încă 10 ani, după ce Malraux îşi va fi scris deja “Antimemoriile”, dar nici de astă dată nu va primi Nobelul, dintr-un motiv politic: după controversa iscată de premierea lui Churchill în 1953, membrii juriului nu au considerat de bun augur să repete gestul cu un membru al guvernului, de astă dată francez (Malraux era ministru al Culturii), aşa că Nobelul a revenit lui Miguel Angel Asturias.

De la scriitură la premiul Nobel

Nobelul pentru literatură se acordă unui scriitor ca recunoaştere a activităţii sale literare şi nu premiază o carte anume. Cu toate acestea, o incursiune în motivaţiile juriului la alegerile făcute indică o mutare a accentului, de la recunoaşterea valorii strict literare a unui autor, la relevanţa istorică şi politică a temelor care sunt abordate. Într-un interviu acordat „Lire”, secretarul permanent al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, surprinde mutarea de accent în decernarea premiului literar: „Odată cu Jelinek, în 2004, literatura anilor 1980 îşi face cunoscut palmaresul. (…) Astăzi nu mai putem reduce literatura la ficţiune ori poezie. Există aşa-numita „literatură de mărturie” foarte importantă, care merge de la jurnalele de călătorie până la mărturiile asupra Shoah (…)”.

Astfel, primului laureat, Sully Prudhomme (1901) i se acordă distincţia, ca „recunoaştere a compoziţiei sale poetice (…) pentru perfecţiunea artistică şi pentru rara combinaţie între calităţile sufletului şi intelectului.” (este autorul volumului ” Stances et Poèmes” , 1865). În 1953, Academia Suedeză face un gest care va deveni istoric, acordând premiul Nobel lui Sir Winston Leonard Spencer Churchill, pentru oratoria extraordinară prin care a apărat marile valori ale umanităţii.” Germanul Heinrich Böll primeşte Nobelul, în 1972 (după ce în 1929, laureatul fusese Thomas Mann), iar motivaţia juriului face trimitere la „scrierile care sunt o combinaţie a perspectivei asupra epocii şi sensibilitate, prin care a contribuit la reînnoirea literaturii germane.” Marcant pentru mişcarea literară a Germaniei postbelice, Böll abordează tema vulnerabilă a conţiinţei poporului german şi a vinei pe care acesta o resimte (în română, au fost traduse „Opiniile unui clovn”, „Unde ai fost, Adame?”, „Casa văduvelor”, „Destinuţ unei ceşti fără toartă”).

Imre Kertész primeşte Nobelul pentru literatură în 2002, „pentru că a scris despre experienţa fragilă a individului contra arbitrariului barbar al istoriei.” Născut într-o familie de evrei la Budapesta, Kertész a fost deportat la Auschwitz, iar scrierile lui articulează dramatismul vieţii în lagăr, formulând mereu aceeaşi întrebare: „Cum se poate trăi după Auschwitz?” (autor al romanului „Kadiş, pentru copilul nenăscut”). În 2004, Nobelul revine unui scriitor controversat în propria-i ţară, Orhan Pamuk, care, argumetează juriul, „a descoperit noi simboluri pentru a reda ciocnirea şi interconectarea culturilor. Anul trecut, Nobelul pentru literatură a creat tensiuni chiar între membrii juriului (unul dintre membri demisionând, ca dezaprobare pentru alegerea făcută); premiul a fost decernat lui Doris Lessing, recompensând astfel aducerea pe terenul literar a experienţei feminine.

Nobelul, după insistente propuneri

Până ce un scriitor primeşte Nobelul, se parcurge un întreg traseu ritualic al propunerilor, dezbaterilor şi selectării. Regula majoră este aceea că nimeni nu se poate auto-propune; în fiecare an, academicieni, asociaţii literare şi foşti laureaţi sunt solicitaţi pentru a întocmi propunerile care, de cele mai multe ori, ajung la un număr foarte mare, de patru, cinci sute de nume. Acesta este lista preliminară, pornind de la care cei patru membri ai juriului alcătuiesc o nouă listă în luna aprilie, intermediară, de 20 de nume, listă care va redusă la doar 5 nume (lista scurtă), în luna mai. Abia după ce lista scurtă este definitivă (şi confidenţială) , ea este supusă dezbaterii altor academicieni, care vor vota în octombrie. Procesul este intens, pentru că sute de mii de pagini de literatură din diverse genuri sunt parcurse, cu ajutorul traducătorilor; aşa, de pildă, a fost acordat Nobelul din 1966 unui polonez, Wislawa Szymborska, după ce un slavist a fost special adus la Academia Suedeză pentru a traduce poemele din poloneză.

Surprinzător, poate, este faptul că mari scriitori au reuşit să primească distincţia după ce au stat pe lista scurtă ani la rând. Hermann Hesse devine laureatul anului 1946, după ce încă din 1929 compatriotul său, Thomas Mann, îl propusese încă din 1931, într-o scrisoare adresată juriului. Ernest Hemingway primeşte Nobelul în 1954, după ce din 1947 juriul a discutat „cazul Hemingway „. În 1915, Romain Rolland îl propune pentru Nobel pe psihanalistul Sigmund Freud, propunere respinsă de juriu (Freud va primi distincţia 21 de ani mai târziu.)

Miza premiilor literare

Nefiind o recunoaştere strictă a valenţelor literare ale unei opere, Nobelul are, totuşi, un impact major pe piaţa de carte. După ce Academia Suedeză anunţă laureatul, editurile încep să comande traduceri şi să pregătească apariţia titlurilor celui distins ca pe un mare eveniment. După ce Orhan Pamuk a devenit laureatul anului 2006, au apărut în limba română, susţinut, aproape toate cărţile semnate de acesta.

Spre deosebire de premiul Nobel, există o serie de alte distincţii literare care dau seama de impactul unei cărţi, nu a unei opere în ansamblu, poate mai semnificante pentru felul în care un autor îşi înscrie stilul şi problematica în literatura lumii. Man Booker Prize, bunăoară, recompensează „cel mai bun roman” scris de un autor din Marea Britanie sau Irlanda (datează din 1969 şi este în valoare de 50.000 lire sterline), iar National Book Award premiază cartea anului (din ficţiune, non-ficţiune, poezie şi debut) în Statele Unite ale Americii (din 1950, în valoare de 10.000 dolari).

E intelectual. Nu-i bun!

13 -15 iunie 1990. Dupa 45 de ani de dictatura, primul presedinte al Romaniei democratice le multumeste minerilor, pentru ca au restabilit ordinea, venindu-le de hac intelectualilor. Mai-iunie 2014. Prim-ministrul Romaniei ii pune la zid pe intelectualii care “isi vorbesc de rau tara”, iar un presedinte de partid care se doreste a fi reformator gaseste ca marea problema pe care o are in goana electorala este intelectualul scolit la Sorbona. In tot acest timp, nostalgicii Romaniei comuniste par a fi singurii care au creat o scoala.

Ce are de castigat Victor Ponta atunci cand ii pune la coltul oprobiului pe Horia-Roman Patapievici si Mircea Mihaies? Cu cine vorbeste premierul atunci cand refuza sa contra-semneze decorarea celor doi oameni de cultura care au facut din Institutul Cultural Roman o veritabila institutie de reprezentare a Romaniei in lume? Sa fie vorba doar despre un resentiment personal? Sau are convingerea, poate si analizele sociologice, care ii dovedesc ca aratarea cu degetul a intelectualilor si disocierea de acestia ii aduc voturi?

Intelectualii nu “vand” decat atunci cand ii asezi intr-o zona de conflict. Nici in politica, nici la televizor. Daca un reporter il suna pe Andrei Plesu, cel mai adesea va dori sa i se spuna, cat de raspicat se poate, ce crede despre cutare politician sau cum comenteaza (“cum comentati? este non-intrebarea cea mai des adresata) o decizie politica. Asa se face ca, din tot ce a scris Andrei Plesu, de pilda, preluarile de televiziune s-au concentrat pe cele cateva texte in care s-a aplecat asupra politicii autohtone. Esentialul, morala au fost inlaturate.

Specialistul in toate cele ce se petrec zi de zi este de preferat intelectualului. Isi misca mainile in stil american, constient ca auditoriul va fi sedus fara rest de dansul palmelor, de miscarea unui deget, de indepartarea artistica a suvitei de pe frunte. Te fixeaza complice cu privirea, facandu-te astfel partas la puterea pe care si-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele conditii de a arata si gesticula ca unul care le stie pe toate si de a nu fi un intelectual savant. E atoatestiutor, detine secretul vorbitului in public, ecranul il doreste, gospodina intelege exact ce vrea sa spuna. Rosteste raspicat judecatile, tot timpul de valoare.

Cand s-a intamplat mineriada din 1990, grila in care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomageala celor cu barba, ochelari si carte sub brat a fost pusă pe seama minerilor abrutizati, iesiti din intunericul pamântului, intr-un fel de demonstratie a propriilor vieti. Minerii au fost munitia. Atat si nimic mai mult. Dusmanii au fost intelectualii. A fost, atunci, primul semn ca o noua specie e pregatita sa se nasca si sa se instapaneasca asupra celui mai mare castig al democratiei: spatiul public. De atunci incoace, intelectualii au fost aruncati in periferic si, dupa cum se pare, bine ar fi sa ramana acolo. Stau prost in toate sondajele, pana si in cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascutita a vulgului, sar peste nevoile de baza, nu te intrerup artistic si nu fac fata moderatorilor. Nimeni nu ii mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienta.

In locul lor, au aparut acrobatii. Citeste integral Revista 22.

Coruptia ucide si nu statul e cel care moare

Corupția are efecte cât se poate de concrete, în viața de zi cu zi. La limită, ucide. Nu este vorba doar despre o mână de oameni care au făcut și fac bani pe seama statului, ci de oameni și găști care, în schimbul unor foloase materiale personale, transformă viețile în statistici. Până nu înțelegem acest lucru, până nu vedem că șpăgile, achizițiile publice atribuite discreționar, tranzacționarea contractelor au consecințe vitale vom continua să fim victime.

Astăzi, e rândul nou-născuților să fie prinși în negocierea bani contra viață. La Asociația de Neonatologie și la alte spitale din București, printre care Spitalele Polizu și Cantacuzino, au loc descinderi ale anchetatorilor. Percheziții au loc și la Ministerul Sănătății. Suspiciunile sunt acelea de folosire ilegală a banilor europeni, dar și de la bugetul de stat, destinați achiziției de echipamente pentru secțiile de nou-născuți. Să luăm bine aminte. Este vorba despre fraudarea banilor din care ar fi trebuit să fie cumpărată aparatură medicală pentru copii. Citeste mai departe pe Romania Curata.

Democratia din presa. Presa din democratie. O intrebare despre anticorpi

Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a prelungit, marti, licenta Antenei 3. Ironia face ca, tot marti, Dan Voiculescu sa aiba un nou termen in dosarul de privatizare a Institutului de Cercetari Alimentare (ICA), dosar in care are deja o condamnare pe fond, nedefinitiva, la inchisoare cu executare. Si in acest caz, avocatii fostului senator PC au adoptat tactica prelungirilor. Prescrierea nu e departe. Urmatorul termen: 1 iulie.

Iata, asadar, tabloul: in fata instantei, Dan Voiculescu, in fata membrilor CNA, liderii trustului de televiziune pe care o controleaza. Elita Antenei 3 si-a sustinut cauza in formula completa: Mihai Gadea, directorul postului de televiziune, Adrian Ursu, Dana Grecu si Mircea Badea au vorbit despre principiile jurnalismului si rolul societal al televiziunii. Nu au lipsit ingredintele de mare audienta: sicanele dintre jurnalistii Antena 3 si membrii Consiliului. Au fost si doua voturi impotriva prelungirii licentei: Valentin Jucan si Narcisa Iorga au considerat ca televiziunea lui Dan Voiculescu aduce mai multe deservicii spatiului public decat serviciile pe care le-ar putea oferi.

Problema e ca discutia, de fapt si de drept, se poarta in registre paralele. CNA nu are temei pentru a se pronunta pe continutul editorial, atat vreme cat acesta, supus in repetate randuri analizei Consiliului, nu a fost considerat contra legii. In rare cazuri a trecut de votul membrilor o sanctiune impotriva Antenei 3. Majoritatea a stiut cum sa amane dezbaterile, cum sa lase sedintele fara cvorum, cum sa mute accentul pe dialoguri infinit generice. Retorica trece in fata procedurilor, ori de cate ori este nevoie. Nici macar cand limitele au fost desfiintate, cand atacul de presa a devenit eminamente periferic, cand viciul major al lui Andrei Plesu era cel ca este …gras, fapt care justifica ca un interes de casa sa devina unul al publicului, nu s-a considerat ca presa e una, editiile de colectie si linsaj ale Antenei 3, cu totul alta. Citeste mai departe Romania Curata

%d blogeri au apreciat asta: