Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

Anunțuri

O uzurpare, doua, trei. Bunul roman pentru altii, nu si pentru sine

Romanii buni au locul lor la televizor. Unul este bun pentru ca l-a scuipat pe presedinte, luand asupra sa toate patimirile semenilor nemultumiti de soarta tarii, asa cum o creioneaza, de la Cotroceni, Traian Basescu. Altul este bun pentru ca a inscris goluri in porti straine. E o legenda a fotbalului, ni se sopteste. Orice pacat ar avea, si legile de le-ar fi incalcat, libertatea lui trebuie sa fie mai presus de rigorile juridice si sociale. Il avem si pe cel de-al treilea: romanul bun in fibra, al carui portret e vechi ca neamul, capabil sa isi joace rolul de conjunctura ca si cum ar fi rolul cel mare. Are toate insusirile care blocheaza autenticitatea si care il tin in semi-umbre. Sfiala jucata, modestia vanitoasa, inflexiunile bland-stramosesti ale vocii, mesajul celui ales fara a alege, tranzactionarea propriului destin data ca sacrificiu – iata ce il recomanda pentru marele ecran, la ore de mare audienta. Nu lipseste nici ingredientul fara de care ar fi ramas un orator fara tribuna: luarea in raspar a legii.

Desigur, niciunul dintre cei trei nu este bun cu si pentru sine. Principala calitate pentru a deveni un bun roman pare aceea de a fi bun pentru altii si, prin extensie, pentru neam. Nu conteaza minoratul in care fiecare isi duce viata. Nu conteaza daca e needucat, neingrijit cu sine, avar sau pur si simplu lenes. Esential este sa nimereasca intr-un rol care poate fi uzurpat si ieftin tranzactionat de televiziunea de casa a fostului senator Dan Voiculescu, proprietar de media, cu o condamnare (nedefinitiva) la inchisoare cu executare.

Domnul Adrian Zglobiu s-a nimerit a-l fi scuipat pe presedintele tarii. Citeste mai departe Revista 22

Cantarul

Buna seara. Numele meu este Magda,am implinit 30 de ani si locuiesc in Bucuresti. Dimineata beau cafea fara zahar, la ibric; mai beau doua cafele peste zi, de asta-data la expressor, dar tot fara zahar. In toate diminetile merg cu autobuzul sau tramvaiul, iar ultima statie o parcurg pe jos, indiferent de destinatie. Rareori cea din urma spune ceva despre mine. Intocmai de aceea merg pe jos, pentru a ma recompune prin drum. Fara exercitiu, la o distanta considerabila de final, pe primul drum astfel parcurs am recunoscut iluzii vechi de cand eu si lumea.

Cum respir cu spaima timpului cu care am inceput de ceva vreme o relatie nicidecum idilica si poate prin asta de-a dreptul casnica, ajung enervant de devreme la orice intalnire. Asa ca diversific drumul. Sau il ratacesc. Mi se pare mie, lipsita fiind de altfel de orice intuitie a spatiului, ca o straduta laterala m-ar scoate la aceeasi destinatie. Niciodata nu s-a intamplat asta fara cautare. Dar nici nu am intarziat vreodata.

Citeste mai mult

Despre impostura

Am pornit pe acest drum incercand sa ma dumiresc eu insami de unde incrancenarea de a face presa. Nu am avut nicio experienta edificatoare, presa, atat cat am profesat-o, nu m-a aventurat intr-o lume care sa capete trasaturile mele, ba chiar am avut un divort in tacere, cu martori care nu ne stiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am impartit la final fotografiile, nici cartile si nici nu am ramas prietene. Daca ma uit la ea, la presa, nu recunosc nimic din vechiul mariaj. Pentru ca ar insemna sa imi recunosc neputinta de a fi lasat ceva din mine pe acolo pe unde am trecut.

Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.

Cand presa nu isi mai defineste locul si rolul, cand din ea raman doar tentaculele care se intind si se infiltreaza, ziarele mor fara memorie. Eu nu stiu sa fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau sa fiu o”specie”, in loc de a miza pe profesie.

Poate de aceea de cate ori privesc spre munti, ei inca sunt acolo. Si este bine sa fie asa.

O Romanie fara memorie

M-am născut în România. Acesta este numele ţării care, prin faptul naşterii, a ajuns să fie a mea. La început, nu ştiam multe una despre cealaltă. În timp, am început s-o cunosc şi să-mi pun între paranteze apartenenţa la ea. Uneori, îi semăn, pentru că văd în ea chipul primelor cărţi, citite pe pervazul ferestrei. Alteori, îi livrez atâta furie, încât îmi vine să alerg în afara timpului. Într-o dimineaţă, îmi miroase a vişin şi un bătrân cu gesturi interbelice îşi mişcă colţul pălăriei când mă vede. În altă dimineaţă, într-un tren spre Iaşi, un alt bătrân face elogiul comunismului şi îşi rosteşte ura imensă- de unde, oare?- pentru toţi şi toate. Privirea îmi cade peste poteca spre Cibin şi îmi spun că nicăieri în lume nu găseşti atâta lumină şi atâtea rosturi de trăi. Îi văd cerşind la colţ de stradă, trunchiaţi în umanitatea lor şi mă simt vinovată, brutalizată de o realitate din care gândurile mele lipsesc.

Aş vrea să-mi pot rosti ţara. Ştiu multe despre România. Am învăţat, aşa mi s-a părut corect, de vreme ce suntem silite să trăim una în preajma celeilalte. Trei oameni- Drăghicescu, Ralea şi Cioaran- m-au avertizat că România este, pentru cei născuţi aici, o obsesie în cercul căreia trăieşti toată viaţa. Alţii, cum sunt Ierunca şi Schlattner, m-au întors spre cuvânt şi spre nostalgia unei ţări de care nu te desparţi nicioadată. Nu ştiu dacă o iubesc, nu-mi dau seama, nu-mi lasă acel timp de singurătate şi linişte în care iubirea să irumpă.Mă dor, însă, imens, oamenii din România. Le-aţi privit chipurile? Ridate, nepăsătoare, încremenite undeva, între avântul spre viaţă şi neputinţa ei.

Trăiesc zi de zi cu România. Eu am ajuns s-o cunosc, însă ea nu-mi ştie nici măcar numele.

%d blogeri au apreciat asta: