Ce l-a salvat pe Oskar Pastior în lagăr şi l-a ucis în comunism

Oskar Pastior a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea. Era imediat după întoarcerea din lagărul cumplit, de unde mulţi nu s-au mai întors acasă. Pentru că ştia să scrijelească în propria-i minte, Oskar Pastior a supravieţuit unei orori teribile, căreia i-au cedat şi cei mai slabi, dar şi cei aparent mai puternici.

Spun aparent pentru că forţa de a-ţi duce traiul de zi cu zi nu are nimic de-a face cu puterea de a închide teroarea absolută într-un colţ al minţii, funcţionând de acolo înainte într-o logică complet răsturnată. Ori tocmai răsturnarea simţului-comun l-a salvat pe Pastior.

Bunicul îmi recita o poezie pe care o compusese în tranşee, era o baladă despre întoarcerea acasă, în seara de Înviere. Nu îmi amintesc niciun vers, era foarte lungă, cu rima mult prea tăioasă, dar îl ascultam de fiecare dată, ghicindu-i liniştea pe care recitarea monotonă i-o aducea. Nu avusese pe ce şi cu ce să scrie, aşa că îşi întipărise cuvintele în minte, găsindu-şi în cele din urmă propriul teatru al memoriei cu care făcea şi desfăcea cuvintele. Pe undeva, lupta cu propria-i minte dusă astfel, curat şi încrâncenat logic, l-a salvat. Nu de la moarte, ci de la pierderea de sine. L-a ajutat să se comprime, să intre în el însuşi, să reducă tot ceea ce i se intâmpla – dezumanizarea, angoasa morţii, oroarea războiului care nu avea cum sa fie unul pe cont propriu – la zecile de versuri care tăiau ân două, în trei, în patru, în nenumărate, regăsirea unui spaţiu familiar.

Cuvintele pot face asta. La limită, pot face o lume în care raţiunea ta e unic suveran. Ce l-a adus pe Pastior acasă din lagar au fost cuvintele. Îşi scrijelise în nervurile minţii versuri. Unele, că să nu uite. Altele, dimpotrivă, pentru a uita. Pe de o parte, intuiţia că tandreţea şi grija există – în copilărie, în dojana mamei, în masa de seară. De cealaltă parte, icnetul sinistru al celui care ura loboda de pe câmpurile lagărului, pentru că îmbătrânea şi nu mai putea fi mâncată.

S-a întors din lagăr scriindu-şi versurile pe asperităţile din minte. Orânduite într-un volum în care corecturile nu se mai văd, şi totuşi se citesc, le-a dat trup imediat ce a ajuns acasă. Aceleaşi cuvinte care l-au salvat în lagăr, nu de foame ori durere, ci de nebunie, l-au închis la revenirea într-o lume pe care o ştia a lui. De asta-dată nu a mai găsit drumul către plierea de sine şi suspendarea ororii. Abandonase vigilenţa de a fenta oroarea mutând centrul respiraţiei în sine însuşi. Ca şi cum s-ar fi odihnit, după o zi de mers, scoţându-şi bocancii şi pelerina exact în momentul în care norii s-au dezlănţuit, prinzându-l nepregatit pentru fugă.
Nu încerc să găsesc explicaţii gestului lui de a pactiza cu Securitatea. Oricare ar fi motivele, ele ţin de registrul uman, acolo unde riposta nu poate fi decât dezacordul absolut sau empatia. Dar nu cred să fi fost o decizie. Mai degrabă o precipitare, o neînţelegere, povara absurdă a unei vinovăţii.

M-am întrebat cu teamă, atunci când s-a aflat de Eginald Schlattner, bunaoară, ce aş fi făcut eu în comunism. Dacă mi-aş fi prezervat mintea indiferent ce. Dacă aş fi rămas om. Dacă nu i-aş fi urât pe toţi cei din jurul meu pentru a nu mă urî pe mine. Nu ştiu ce înseamnă să simţi în porii tăi mizeria cea mai cruntă. Şi totusi, faptul că nu pot vorbi din cercul moralităţii, şi nici nu o fac, nu mă salvează de adevăr. Vreau poate mai puţin să ştiu ce resort personal l-a făcut pe Pastior să cedeze, cât să ştiu câţi dintre noi nu au mai putut. Pentru că doar aşa, dând trup uneia dintre cele mai teribile orori totalitare, ni se face cu adevărat frică şi nu mai strigăm la toate colţurile « era mai bine în comunism ».

Altfel, dacă nu ştim că până şi oamenii cei mai drepşi, care nu au murit în lagar, şi-au ucis mintea în carcera cotidiană a comunismului, nu percepem adevăratele dimensiuni ale dezumanizării. Şi citim, în barometre, că peste 60% dintre români regretă comunismul. Am cunoscut un tânăr jurnalist, 23, 25 de ani, pentru care torţionarul îşi făcea doar meseria, asa cum şi noi ne-o facem.

Integral pe hydepark.ro.

Anunțuri

Aspazia si rugul de pe drum

„Fa-ti cruce de doua ori cu limba-n gura si apoi sari. Ajungi cat ai clipi acasa. Si tine-ma de mana”. Mi-am lasat pumnul strans in palmele care imbatraneau la fiecare revedere, am indoit genunchii si, cu limba lipita de cerul gurii, am sarit. Trenul isi urma drumul, lasand o urma de abur, semn ca a trecut. De la pod pana acasa din anii tarzii ai comunismului, Aspazia nu mai vorbea. Isi misca imperceptibil buzele, ca si cum inca un miracol i s-ar fi petrecut. Daca macii se deschideau inaintea soarelui, era semn de miracol. Daca ploaia din Tara de Sus, ploaia aceea cu volburi zile intregi, nu ridica apele pana la gura podului, era din indurarea sfintilor. Daca fiul ei, unicul ei fiu, se intorcea seara acasa, era pentru ca cerul ii cunostea durerea de mama. Si in fiecare seara isi aseza bratele indoite pe poarta, cu buzele miscand rugi de nimeni consemnate, asteptand asa, in nelinistile ei dintotdeauna, sa se petreaca acelasi si totusi altul miracol.

Sfintii ei nu se infatisau niciodata. Nu s-ar fi cuvenit, zicea ea, sa le provoace absenta, punandu-si icoane in casa. Distanta prin care Dumnezeu i se dadea era singura care facea cu putinta miracolele. Sfindand-o, ocultand-o cu false prezente ale sacrului nu scurtai drumul niciodata. Dimpotriva, il ratai. Aspazia nu avea icoane. Citeste mai mult

Viteii si sarea

Prima imagine care imi vine in minte despre anii din comunism este a ei. Nefiresc de inalta, ca si cum oasele i s-ar fi prelungit peste griji, cu parul gri, lung pana la mijloc, acoperit de o basma legata nod intr-o parte a capului. Ochii aceia mici. Cred ca albastru-senin, ceea ce facea ca privirea sa para intoarsa in interior. Cara o galeata plina cu apa pa crestetul capului, din care nici o picatura nu se pierdea pe drum. Si facea drumul acesta, de la fantana pana la grajdurile cu vitei din incinta C.A.P.-ului de cateva ori pe zi,certandu-se neobosit cu cei absenti. Femeia-cal, bucatile de sare alba, crestata pe alocuri si macii sfidator de rosii peste campul de in sunt imaginile care se suprapun peste noaptile de 21 si 22 decembrie 1989. Citeste mai departe

recunoastere

Chipul mamei s-a strans ca in broboada verde albastrui a bunicii, cu marginile descoperindu-i miscarile umerilor atunci cand se ruga, in pustiul mortilor pe care ii stia, inca de pe atunci, mai bine decat pe noi, cei care ne cresteam vietile in reversul rugilor ei pentru lucruri marunte, cum ar fi ca macul sa nu se scuture in zi de duminica. A imbatranit pe dos, ochii ei albastri par deschisi chiar si atunci cand pleopele se lasa fara somn, pentru ca mama nu mai doarme, ci masoara, cuminte, florile din marul pe care l-a sadit in ziua care a tinut timpul in loc. Incearca, o simt, sa ma pregateasca pentru moartea ei. Poate pentru ca e singura angoasa pe care luciditatea ei descumpanitoare pentru ceilalti o poate suporta. In afara mortii, boala, disperarea, insingurarea, dezamagirea si toate celelalte ifose ale mintii sudate poe suflet ii sunt straine. Nu are timp pentru nimic ce se situeaza in afara timpului. Asa o stiu dintotdeauna, inchizand fara drept de apel usile in spatele carora ar ramane doar ea si trupul eviscerat, fara grijile pentru noi si ciresul amar ramas pitic in curtea de acasa.

Ma uit la ea, cea mai puternica femeie pe care eu o stiu, cea pentru care reprosurile nu pot fi decat catre ceilalti, nu dintr-un amor vanitos al sinelui, ci doar pentru ca „nu ii certi, mama, decat pe cei pe care ii iubesti, altfel ce rost are?”, si marginile chipului ei ma cuprind prea tare si prea repede. Incep sa am, imi dau seama, grijile mamei. Pe undeva, si nepasarea ei pentru ceea ce nu iti intra deopotriva in minte si in suflet. Sunt, din capul locului, in antiteza felului ei puternic de a intra in lume, eu sovai, ma aplec, aleg, involuntar, rascrucile. Nu stiu, cand iubesc, ca iubesc ceva al meu, asa cum stie ea si intocmai de aceea iubirea ei nu permite rest. Incerc sa caut in mine distorsiunile firii ei aprige, dar nu de aici vine intalnirea aceasta dintre noi, ea, la mijlocul vietii, eu, in acel timp in care trecutul si viitorul masoara la fel. Sa fie intimul fiecaruia o repetitie incat de aceea ne impotrivim recunoasterii in celalalt, atat de diferit?

Ma pregateste pentru moartea ei si, stiind-o pe mama, stiu ca nu imi lasa la indemana eschivarea. Imi cere sa admit ca oamenii dragi mor, mai ales mamele, si ca, intr-o zi, va trebuie sa-i iau locul, ca si cum lumea asta asa merge inainte, cu fiice care devin mame si invata sa iubeasca fara rest.

Protejat: Un om cat un timp

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Protejat: Diversiune

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Despre rabdare

Nu imi amintesc prima oprire la cenaclul de la Casa Pogor. Stiu ca era octombrie – nu va asteptati acum sa va povestesc despre amurgul decrepit si nici despre frunzele care, vai, mor fara a plange una dupa cealalta -, ca iubeam cu speranta tacuta ca nu imi va prinde privirea, pentru ca altminteri nu l-as mai fi putut iubi. Cenaclul se tinea in casa mica a lui Vasile Pogor, astazi transformata intr-o bodega rece, cu scaune imbracate in boieri.

Poetii aveau cearcane, scriau cu creionul despre tramvaiul 17, care nu trece pe nicio strada, despre ingerii decazuti inainte de cadere si, la cerere, despre iubiri pe care nimeni nu le-a iubit. In serile cu adevarat de toamna, Cezar Ivanescu isi canta incantatiile, iar Lucian Vasiliu, grav in sacoul junimist, suna din clopotul cu care se spunea ca opreai tumultul lui Creanga. Se citea poezie. Se infierau poetii in viata, iar acestia dobandeau convingerea ca scriu versuri nemuritoare. Cu cat mai acerbe criticile, cu atat deveneau mai neintelesi si mai siguri ca tramvaiul 17 purta catre infern ingerii certati.

„Am facut ceva rau si nu pot sa adorm”, mi-a spus peste umar poetul care aparea in unele seri, cu sapca gri in maini, compunand ad-hoc catrene ritmate. Avea o licarire senzationala pe obraji atunci cand rima ii iesea in ultima clipa, gata-gata sa-i scape.

Citeste mai mult

Boema

Odinioara nume de carciuma ieseana, pentru temerarii care isi fumau pipa in gangul prafuit al repetentilor, Boema numeste acum o miscare de rezistenta. Heteroclita, cand salbatica, cand imbufnata, o gasesti la masa (cea din colt, daca se poate) oricarei cafenele/ bodegi.

Niciunuia dintre cei din grup nu ii este clar in ce registru si-au dat cu totii intalnire. Sau care este momentul 0 al relatiei care dureaza de ceva vreme, fara a se fi consumat: relatia, ei insisi sau acel ceva chimic care irumpe intr-o relatie, cu trasaturile bifurcate ale partenerilor, la inceput domoale si curioase, schimonosite spre final, cu exceptia acelor povesti de viata care, fara a fi intelepte, ajung in cele din urma romane cavaleresti.

Trei dintre ei au fost jurnalisti. Unul mai are cateva luni din vechea profesie si un bilet de avion tinut in paginile cartii pe care a uitat-o in rucsacul de zi cu zi, desi are cel putin o luna (31 de zile, pentru precizie) de cand se urca in tramvai fara a sti daca este bine sau nu. Este, inca, medic.

Citeste mai mult

Dupa chipul si asemanarea

Nu am mai scris de ceva vreme. Vreme in care am devenit o insula care respira pe cont propriu. Imi port hainele cu dor, linia din palma stanga s-a curbat spre interior, pe covor am cuburi de hartie colorata, din care Aletheia ne construieste o mare cu dealuri. Pentru ea, totul e posibil. Pentru ca e ideal. Sau poate gandesc prea departe de Micul Print: posibilul isi cheama idealul. Cert este ca stiu din ce in ce mai putine despre ei. Ma rotesc pe strazi, ii am in privire, dar nu ii mai stiu. Gabe und Aufgabe. Chipul este ceea ce ni s-a dat, Asemanarea este ceea ce ii dam inapoi ca dar, daca suntem norocosi. Sau pur si simplu daca ni se intampla ca, in viata asta a noastra, sa putem fi curati. Nu buni, nu frumosi, ci doar curati. Poate ca despre asta imi vorbea badia pe care il cunoasteti deja, atunci cand cand isi spala pe prispa batistele.

Asa ca imi port hainele care imi seamana, ma alint in bratele copilului care doar mi se aseamana si asta e cea mai curata clipa pe care o traiesc.

Am devenit o insula care isi cauta marea si pe care Aletheia, cine stie, va planta un baobab.

Chiar de nu sunt pe harta de pe raft, voi gasiti drumul catre mine. Am prieteni.

Cel despre care nu pot scrie

Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. „Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?”, şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.

Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.

Citeste mai mult

%d blogeri au apreciat asta: