Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

Anunțuri

Cum pierzi Nobelul, chiar dacă te cheamă Malraux

Nobelul pentru literatură, cel mai prestigios premiu literar şi care se îşi va anunţa laureatul joi, este o distincţie râvnită de scriitori, dar care s-a acordat adesea conjunctural, după cum relevă arhivele marelui premiu în momentul în care au fost desferecate.Mari voci ale literaturii universale au primit recunoaşterea Nobel, la fel cum scriitori consacraţi nu se regăsesc pe lista laureaţilor cu prestigiosul premiu, deşi au fost nominalizaţi. Fără îndoială, faptul de fi laureat al Nobelului în literatură reprezintă o distincţie aparte, iar întrega procedură de selectare, nominalizare şi alegere este ritualizată şi creează dezbateri pe scena culturală.
Dacă mari autori, dintre cei care au impus teme, stiluri şi modele în literatură, ca Albert Camus (1957), George Bernard Shaw (1925), Henri Bergson (1927),Thomas Mann (1929), Luigi Pirandello (1934), William Faulkner (1949) se înscriu pe lista marilor câştigători, există, în egală măsură, şi mari perdanţi. Andre Malraux, autorul “Muzeului imaginar”, deşi nominalizat de mai multe ori, a ratat de fiecare dată premiul, mai mult din raţiuni politice ori conjucturale.

Camus, fără sprijinul Franţei, Gide, pentru că era prea bătrân

Acum câţiva ani, când Academia Suedeză şi-a deschis, în mod excepţional, arhivele, a devenit cunoscut faptul că Albert Camus a primit Nobelul pentru literatură în 1957, fără spijinul Franţei, care încă nu şi-l asuma ca pe o mare voce a literaturii, dar cu susţinerea declarată a doi academicieni suedezi: Hjalmar Gullberg, membru al Comitetului Nobel şi Birger Ekeberg, care l-au nominalizat pentru Nobel de câteva ori (în 1949, 1952, 1954, 1955 şi 1956). Unul dintre maeştrii literaturii existenţialiste, Camus a avut concurenţi grei: Boris Pasternak şi Samuel Becket. Într-un dosar publicat anul trecut în ediţia din octombrie a revistei „Lire”, Jérôme Dupuis şi Julien Bisson intră în culisele Nobelului, prezentând date din dosarele de arhivă ale Academiei Suedeze.

Arhivele au mai dezvăluit un lucru de politică internă, la fel de excepţional: un alt francez, Andre Gide, a primit Nobelul pentru literatură, graţie vârstei. Raportul din 1947, semnat de academicianul Holger Ahlenius, notează: ” Dacă Academia vrea să atribuie premiul acestui poet în vârstă, acum este timpul.” Pe de altă parte, Malraux, deşi nominalizat la fiecare deceniu din 1947, a ratat premiul Nobel (1947, 1957 şi 1967). În 1947, Malraux a pierdut Nobelul, în favoarea compatriotului Gide, iar documentele interne ale Academiei consemnează: ” Recunoaştem talentul lui, dar este posibil să-l recompensăm înaintea unui scriitor mai vârstnic, de importanţa lui Gide?” Autorul „Condiţiei umane” avea, în 1947, 46 de ani. Ce-i drept, Academia Suedeză ratase recompensarea lui Paul Valéry, prevăzută pentru anul 1945, după zece apariţii pe lista scurtă a nominalizărilor, dar poetul moare în iulie, fără ca premiul să-i poată fi decernat postum. Zece ani mai târziu, numele lui Malraux se află iarăşi pe lista scurtă a nominalizaţilor, dar laureatul va fi Camus. A treia nominalizare survine peste încă 10 ani, după ce Malraux îşi va fi scris deja “Antimemoriile”, dar nici de astă dată nu va primi Nobelul, dintr-un motiv politic: după controversa iscată de premierea lui Churchill în 1953, membrii juriului nu au considerat de bun augur să repete gestul cu un membru al guvernului, de astă dată francez (Malraux era ministru al Culturii), aşa că Nobelul a revenit lui Miguel Angel Asturias.

De la scriitură la premiul Nobel

Nobelul pentru literatură se acordă unui scriitor ca recunoaştere a activităţii sale literare şi nu premiază o carte anume. Cu toate acestea, o incursiune în motivaţiile juriului la alegerile făcute indică o mutare a accentului, de la recunoaşterea valorii strict literare a unui autor, la relevanţa istorică şi politică a temelor care sunt abordate. Într-un interviu acordat „Lire”, secretarul permanent al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, surprinde mutarea de accent în decernarea premiului literar: „Odată cu Jelinek, în 2004, literatura anilor 1980 îşi face cunoscut palmaresul. (…) Astăzi nu mai putem reduce literatura la ficţiune ori poezie. Există aşa-numita „literatură de mărturie” foarte importantă, care merge de la jurnalele de călătorie până la mărturiile asupra Shoah (…)”.

Astfel, primului laureat, Sully Prudhomme (1901) i se acordă distincţia, ca „recunoaştere a compoziţiei sale poetice (…) pentru perfecţiunea artistică şi pentru rara combinaţie între calităţile sufletului şi intelectului.” (este autorul volumului ” Stances et Poèmes” , 1865). În 1953, Academia Suedeză face un gest care va deveni istoric, acordând premiul Nobel lui Sir Winston Leonard Spencer Churchill, pentru oratoria extraordinară prin care a apărat marile valori ale umanităţii.” Germanul Heinrich Böll primeşte Nobelul, în 1972 (după ce în 1929, laureatul fusese Thomas Mann), iar motivaţia juriului face trimitere la „scrierile care sunt o combinaţie a perspectivei asupra epocii şi sensibilitate, prin care a contribuit la reînnoirea literaturii germane.” Marcant pentru mişcarea literară a Germaniei postbelice, Böll abordează tema vulnerabilă a conţiinţei poporului german şi a vinei pe care acesta o resimte (în română, au fost traduse „Opiniile unui clovn”, „Unde ai fost, Adame?”, „Casa văduvelor”, „Destinuţ unei ceşti fără toartă”).

Imre Kertész primeşte Nobelul pentru literatură în 2002, „pentru că a scris despre experienţa fragilă a individului contra arbitrariului barbar al istoriei.” Născut într-o familie de evrei la Budapesta, Kertész a fost deportat la Auschwitz, iar scrierile lui articulează dramatismul vieţii în lagăr, formulând mereu aceeaşi întrebare: „Cum se poate trăi după Auschwitz?” (autor al romanului „Kadiş, pentru copilul nenăscut”). În 2004, Nobelul revine unui scriitor controversat în propria-i ţară, Orhan Pamuk, care, argumetează juriul, „a descoperit noi simboluri pentru a reda ciocnirea şi interconectarea culturilor. Anul trecut, Nobelul pentru literatură a creat tensiuni chiar între membrii juriului (unul dintre membri demisionând, ca dezaprobare pentru alegerea făcută); premiul a fost decernat lui Doris Lessing, recompensând astfel aducerea pe terenul literar a experienţei feminine.

Nobelul, după insistente propuneri

Până ce un scriitor primeşte Nobelul, se parcurge un întreg traseu ritualic al propunerilor, dezbaterilor şi selectării. Regula majoră este aceea că nimeni nu se poate auto-propune; în fiecare an, academicieni, asociaţii literare şi foşti laureaţi sunt solicitaţi pentru a întocmi propunerile care, de cele mai multe ori, ajung la un număr foarte mare, de patru, cinci sute de nume. Acesta este lista preliminară, pornind de la care cei patru membri ai juriului alcătuiesc o nouă listă în luna aprilie, intermediară, de 20 de nume, listă care va redusă la doar 5 nume (lista scurtă), în luna mai. Abia după ce lista scurtă este definitivă (şi confidenţială) , ea este supusă dezbaterii altor academicieni, care vor vota în octombrie. Procesul este intens, pentru că sute de mii de pagini de literatură din diverse genuri sunt parcurse, cu ajutorul traducătorilor; aşa, de pildă, a fost acordat Nobelul din 1966 unui polonez, Wislawa Szymborska, după ce un slavist a fost special adus la Academia Suedeză pentru a traduce poemele din poloneză.

Surprinzător, poate, este faptul că mari scriitori au reuşit să primească distincţia după ce au stat pe lista scurtă ani la rând. Hermann Hesse devine laureatul anului 1946, după ce încă din 1929 compatriotul său, Thomas Mann, îl propusese încă din 1931, într-o scrisoare adresată juriului. Ernest Hemingway primeşte Nobelul în 1954, după ce din 1947 juriul a discutat „cazul Hemingway „. În 1915, Romain Rolland îl propune pentru Nobel pe psihanalistul Sigmund Freud, propunere respinsă de juriu (Freud va primi distincţia 21 de ani mai târziu.)

Miza premiilor literare

Nefiind o recunoaştere strictă a valenţelor literare ale unei opere, Nobelul are, totuşi, un impact major pe piaţa de carte. După ce Academia Suedeză anunţă laureatul, editurile încep să comande traduceri şi să pregătească apariţia titlurilor celui distins ca pe un mare eveniment. După ce Orhan Pamuk a devenit laureatul anului 2006, au apărut în limba română, susţinut, aproape toate cărţile semnate de acesta.

Spre deosebire de premiul Nobel, există o serie de alte distincţii literare care dau seama de impactul unei cărţi, nu a unei opere în ansamblu, poate mai semnificante pentru felul în care un autor îşi înscrie stilul şi problematica în literatura lumii. Man Booker Prize, bunăoară, recompensează „cel mai bun roman” scris de un autor din Marea Britanie sau Irlanda (datează din 1969 şi este în valoare de 50.000 lire sterline), iar National Book Award premiază cartea anului (din ficţiune, non-ficţiune, poezie şi debut) în Statele Unite ale Americii (din 1950, în valoare de 10.000 dolari).

E intelectual. Nu-i bun!

13 -15 iunie 1990. Dupa 45 de ani de dictatura, primul presedinte al Romaniei democratice le multumeste minerilor, pentru ca au restabilit ordinea, venindu-le de hac intelectualilor. Mai-iunie 2014. Prim-ministrul Romaniei ii pune la zid pe intelectualii care “isi vorbesc de rau tara”, iar un presedinte de partid care se doreste a fi reformator gaseste ca marea problema pe care o are in goana electorala este intelectualul scolit la Sorbona. In tot acest timp, nostalgicii Romaniei comuniste par a fi singurii care au creat o scoala.

Ce are de castigat Victor Ponta atunci cand ii pune la coltul oprobiului pe Horia-Roman Patapievici si Mircea Mihaies? Cu cine vorbeste premierul atunci cand refuza sa contra-semneze decorarea celor doi oameni de cultura care au facut din Institutul Cultural Roman o veritabila institutie de reprezentare a Romaniei in lume? Sa fie vorba doar despre un resentiment personal? Sau are convingerea, poate si analizele sociologice, care ii dovedesc ca aratarea cu degetul a intelectualilor si disocierea de acestia ii aduc voturi?

Intelectualii nu “vand” decat atunci cand ii asezi intr-o zona de conflict. Nici in politica, nici la televizor. Daca un reporter il suna pe Andrei Plesu, cel mai adesea va dori sa i se spuna, cat de raspicat se poate, ce crede despre cutare politician sau cum comenteaza (“cum comentati? este non-intrebarea cea mai des adresata) o decizie politica. Asa se face ca, din tot ce a scris Andrei Plesu, de pilda, preluarile de televiziune s-au concentrat pe cele cateva texte in care s-a aplecat asupra politicii autohtone. Esentialul, morala au fost inlaturate.

Specialistul in toate cele ce se petrec zi de zi este de preferat intelectualului. Isi misca mainile in stil american, constient ca auditoriul va fi sedus fara rest de dansul palmelor, de miscarea unui deget, de indepartarea artistica a suvitei de pe frunte. Te fixeaza complice cu privirea, facandu-te astfel partas la puterea pe care si-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele conditii de a arata si gesticula ca unul care le stie pe toate si de a nu fi un intelectual savant. E atoatestiutor, detine secretul vorbitului in public, ecranul il doreste, gospodina intelege exact ce vrea sa spuna. Rosteste raspicat judecatile, tot timpul de valoare.

Cand s-a intamplat mineriada din 1990, grila in care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomageala celor cu barba, ochelari si carte sub brat a fost pusă pe seama minerilor abrutizati, iesiti din intunericul pamântului, intr-un fel de demonstratie a propriilor vieti. Minerii au fost munitia. Atat si nimic mai mult. Dusmanii au fost intelectualii. A fost, atunci, primul semn ca o noua specie e pregatita sa se nasca si sa se instapaneasca asupra celui mai mare castig al democratiei: spatiul public. De atunci incoace, intelectualii au fost aruncati in periferic si, dupa cum se pare, bine ar fi sa ramana acolo. Stau prost in toate sondajele, pana si in cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascutita a vulgului, sar peste nevoile de baza, nu te intrerup artistic si nu fac fata moderatorilor. Nimeni nu ii mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienta.

In locul lor, au aparut acrobatii. Citeste integral Revista 22.

Democratia din presa. Presa din democratie. O intrebare despre anticorpi

Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a prelungit, marti, licenta Antenei 3. Ironia face ca, tot marti, Dan Voiculescu sa aiba un nou termen in dosarul de privatizare a Institutului de Cercetari Alimentare (ICA), dosar in care are deja o condamnare pe fond, nedefinitiva, la inchisoare cu executare. Si in acest caz, avocatii fostului senator PC au adoptat tactica prelungirilor. Prescrierea nu e departe. Urmatorul termen: 1 iulie.

Iata, asadar, tabloul: in fata instantei, Dan Voiculescu, in fata membrilor CNA, liderii trustului de televiziune pe care o controleaza. Elita Antenei 3 si-a sustinut cauza in formula completa: Mihai Gadea, directorul postului de televiziune, Adrian Ursu, Dana Grecu si Mircea Badea au vorbit despre principiile jurnalismului si rolul societal al televiziunii. Nu au lipsit ingredintele de mare audienta: sicanele dintre jurnalistii Antena 3 si membrii Consiliului. Au fost si doua voturi impotriva prelungirii licentei: Valentin Jucan si Narcisa Iorga au considerat ca televiziunea lui Dan Voiculescu aduce mai multe deservicii spatiului public decat serviciile pe care le-ar putea oferi.

Problema e ca discutia, de fapt si de drept, se poarta in registre paralele. CNA nu are temei pentru a se pronunta pe continutul editorial, atat vreme cat acesta, supus in repetate randuri analizei Consiliului, nu a fost considerat contra legii. In rare cazuri a trecut de votul membrilor o sanctiune impotriva Antenei 3. Majoritatea a stiut cum sa amane dezbaterile, cum sa lase sedintele fara cvorum, cum sa mute accentul pe dialoguri infinit generice. Retorica trece in fata procedurilor, ori de cate ori este nevoie. Nici macar cand limitele au fost desfiintate, cand atacul de presa a devenit eminamente periferic, cand viciul major al lui Andrei Plesu era cel ca este …gras, fapt care justifica ca un interes de casa sa devina unul al publicului, nu s-a considerat ca presa e una, editiile de colectie si linsaj ale Antenei 3, cu totul alta. Citeste mai departe Romania Curata

O uzurpare, doua, trei. Bunul roman pentru altii, nu si pentru sine

Romanii buni au locul lor la televizor. Unul este bun pentru ca l-a scuipat pe presedinte, luand asupra sa toate patimirile semenilor nemultumiti de soarta tarii, asa cum o creioneaza, de la Cotroceni, Traian Basescu. Altul este bun pentru ca a inscris goluri in porti straine. E o legenda a fotbalului, ni se sopteste. Orice pacat ar avea, si legile de le-ar fi incalcat, libertatea lui trebuie sa fie mai presus de rigorile juridice si sociale. Il avem si pe cel de-al treilea: romanul bun in fibra, al carui portret e vechi ca neamul, capabil sa isi joace rolul de conjunctura ca si cum ar fi rolul cel mare. Are toate insusirile care blocheaza autenticitatea si care il tin in semi-umbre. Sfiala jucata, modestia vanitoasa, inflexiunile bland-stramosesti ale vocii, mesajul celui ales fara a alege, tranzactionarea propriului destin data ca sacrificiu – iata ce il recomanda pentru marele ecran, la ore de mare audienta. Nu lipseste nici ingredientul fara de care ar fi ramas un orator fara tribuna: luarea in raspar a legii.

Desigur, niciunul dintre cei trei nu este bun cu si pentru sine. Principala calitate pentru a deveni un bun roman pare aceea de a fi bun pentru altii si, prin extensie, pentru neam. Nu conteaza minoratul in care fiecare isi duce viata. Nu conteaza daca e needucat, neingrijit cu sine, avar sau pur si simplu lenes. Esential este sa nimereasca intr-un rol care poate fi uzurpat si ieftin tranzactionat de televiziunea de casa a fostului senator Dan Voiculescu, proprietar de media, cu o condamnare (nedefinitiva) la inchisoare cu executare.

Domnul Adrian Zglobiu s-a nimerit a-l fi scuipat pe presedintele tarii. Citeste mai departe Revista 22

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

Traian Băsescu. De ce suspendarea e răul cel mai mic

Nu mi l-am dorit niciodată pe Traian Băsescu preşedinte. Nici înainte de 1990, când, necunoscându-mi ţara şi istoria, îl voiam cu toată forţa pe rege înapoi, pentru că aşa îmi spunea bunicul că va fi fericit. Nici în 1992, când mi-am cunoscut ţara, înţelegând prin ţară istoria şi memoria marilor momente ale ei, când am lipit pe copacii din curte afişe cu Corneliu Coposu. Nici în 1996, când am crezut că istoria neînsemnatei mele vieţi e totuna cu istoria României.

Am vrut şi eu, ca mulţi dintre cei care, dacă şi-ar fi ales momentul naşterii, atunci acesta ar fi fost în interbelic, un preşedinte pe modelul atât de invocat al lui Vaclav Havel. Istoria, care este o înşiruire de conjucturi şi însoţiri, ni l-a dat pe Iliescu. Ni l-ar fi dat şi pe Adrian Năstase. Eu aşa îl văd pe Traian Băsescu: cel care a dejucat mersul unei istorii pervertite de însoţiri parşive, cel care a ajuns preşedinte pentru ca Adrian Năstase să iasă din prim-planul politicii la nivel înalt. Este singura alegere care ni s-a dat, scoţând din joc orice destin implacabil. Nu l-am votat, în 2004, cu toată convingerea. A rămas, pe undeva, un rest. Întocmai de aceea, am apreciat deschis gestul istoric al mandatului său prezidenţial, acela de a condamna comunismul. Şi în orice scenariu posibil, aş alege condamnarea comunismului într-o ţară în care peste jumătate din populaţie încă nu s-a luat la harţă cu hoţii de istorie şi libertate. Pentru asta, da, prefer să întorc privirea de la Elena Udrea şi Ioan Oltean, dar să îl respect în continuare pe preşedintele care a incriminat de la tribuna Parlamentului oroarea totalitară. Fără patimă, fără mândrie, dar cu respect. A doua mare reuşită a preşedintelui Traian Băsescu este la fel de onorabilă: curăţarea justiţiei. Vi l-aţi fi putut măcar imagina, în orice moment vreţi, pe Adrian Năsaste la închisoare? Ei bine, acolo este acum şi, fie chiar şi simbolic, înseamnă enorm, măcar pentru încrederea că presa se poate face şi altfel decât sub presiune. Şi iarăsi, aş alege oricând independenţa justiţiei, indiferent de ce e pe celălalt braţ al cântarului.

Traian Băsescu nu este preşedinte pe viaţă. L-am votat, dar am fi putut la fel de bine să nu îl votăm. Iată virtutea de nelepădat a democraţiei, cu toate imperfecţiunile ei. Dacă preşedintele derapează, dacă ne trădează, dacă îşi bate joc de istorie, nu e nici o problemă: îl demitem. Aşa zice Constituţia şi nu cred să deranjeze pe cineva. Demolarea care se întâmplă acum nu are legătură cu preşedintele şi cu o eventuală trădare de neam a preşedintelui. Acum, trădătorii regulilor democratice şi ai Constituţiei sunt în altă parte. Pe ei nu i-am ales. Pe ei nu-i putem demite. Aveau tot dreptul din lume şi mai ales din Constituţie să îl ancheteze pe Traian Băsescu. Să îl suspende. Se cheamă controlul puterilor în stat şi este un principiu. Nici o regulă a democraţiei, însă, nici măcar Constituţia, nu le dă dreptul să se arunce hulpav asupra oricărei instituţii care le stă în calea spre puterea pentru putere. Nici o regulă a democraţiei, nici măcar Constituţia, nu îi permit lui Crin Antonescu să ajungă preşedintele României, doar pentru că Victor Ponta a ajuns prim-ministru.

Nu cred, şi aici este marea ironie, că USL avea un plan dictatorial în cap. La nivel de formaţiune, evident, pentru că oameni mici cu metehne rele sigur sunt şi pe listele social-democraţilor, şi pe cele ale liberalilor, şi pe cele ale democrat-liberalilor. În privinţa lui Victor Ponta, chiar nu cred că este fericit acum. La cât de mult ţine dumnealui la cariera politică, la cât a construit să ajungă aici, sigur are un nod în gât când realizează că etichetele de plagiator şi dictator nu i le mai dezlipeşte nimeni. Din păcate pentru el, s-a dovedit a fi vulnerabil şi şantajabil. Pentru că a crezut de cuviinţă să fie doctor în drept, prin furt. Ceea ce a făcut după sau ceea ce l-au făcut alţii să facă a pus final carierei politice de care ţine cu dinţii. O reluare: încercarea a de fenta justiţia în cazul Năstase, modificarea statutului ICR, preluarea abuzivă şi discreţionară, pentru scopuri mici şi oportuniste, a Monitorului Oficial, revocarea peste noapte a Avocatului Poporului, ciuntirea Curţii Constituţionale, alunecând la marginea legii, preluarea Parlamentului (Am Parlamentul, ne-a spus Victor Ponta). Vedeţi?, nici măcar nu e vorba de suspendarea lui Traian Băsescu. În ecuaţia de faţă, suspendarea preşedintelui este cel mai mic rău pe care l-a făcut noua putere a USL-ului.

Marghioala e de vină. Ea a fost mai întâi

Nu o cunosc de multă vreme. Timp îndelungat ne-am intersectat pe stradă, dar niciodată nu a fost nevoie să ne întrebăm ceva. Nici măcar atunci când făceam piaţa împreună. Nici când stătea în faţa mea în sala de teatru.

Numele i l-am aflat în zilele din urmă, când am aflat că ea, femeia cu haine uşor pastelate, care îi poate citi cu aceeaşi patimă pe Coelho şi Oz, care m-a iritat teribil într-o zi, cu privirea fixată peste umărul meu, înspre ziarul pe care îl citeam în tramvai, cea pe care am auzit-o pronunţând „doisprezece lalele”, ei bine, chiar ea, Marghioala, poartă vina absolută pentru derizoriul pe care şi-l asumă, din ce în ce mai greu, presa. Integral, pe hydepark.

Despre ruşinea de a fi jurnalist. Pentru că şi Capatos este

Îmi este ruşine că sunt jurnalist. Nu îmi e ruşine de alegerea pe care am făcut-o, nici de ceea ce reuşesc să scriu, pentru că m-am născut cu o incapacitate organică de a sări peste limită. Dacă nu ştiu un lucru, dacă nu e verificat totul în asperităţile minţii, tac. E acel simţ al ridicolului prin care te măsori. Dar jurnalist este şi Capatos. Suntem, cum ar veni, colegi de breaslă. Şi atunci, ruşinându-mă de lipsa lui de ruşine, îmi este terbil, teribil de ruşine că suntem, amândoi, jurnalişti.
« Antena » care îl legitimează pe Capatos a difuzat, aflu, imagini evident senzaţionale şi de « primă-mână », că doar asta este singura miză a unei instituţii de presă, cu fostul premier Emil Boc, gol-goluţ, în vestiarul unei săli de gimnastică. Pentru o şi mai mare autenticitate şi pentru o şi mai mare fuziune cu poporul care digeră hulpav orice destructurare a oricui, numai mai bun decât mulţi alţii să fie, imaginile au fost aruncate pe ecran needitate, filmate fiind cu telefonul mobil. Câtă performanţă jurnalistică ! Din punctul meu de vedere, este acelaşi lucru cu a intra, noaptea, în casa cuiva. Nu există nici o diferenţă faţă de complicitatea la un viol. Şi nu există nimic mai ruşinos şi mai animalic în presă.
Acum ceva vreme, am citit despre cazul unui senator american, mort într-un accident de maşină. Alături de el, se afla secretara, despre care toţi ştiau că îi este şi amantă. Freamăt mare în redacţiile tv – care este, de fapt, ştirea cum anume să o împacheteze. Toate instituţiile de televiziune, fără niciun rest, au sacrificat « senzaţionalul », luând decizia de a transmite publicului nedefinit simplul fapt al morţii unui senator. Calculul a fost onest : dacă readucem în scenă povestea cu amanta, nu facem nici cel mai mic serviciu interesului public : omul a murit, ca atare nu va mai candida, şi atunci, la ce folos să îi devoalăm mizeria ? Nu cred că televiziunile americane sunt private de tabloidizare. Primesc şi ele audienţele. Îşi fac calcule disperate pentru a mai ţintui în faţa ecranului alţi şi alţi anonimi. Dar totul, până şi ratingul, dă seama de limită. Iată cuvântul magic, cel care dă diferenţa specifică. Nu câte amante ai la televizor, nici câte divorţuri ai reuşit să aduci, ci cum ai reuşit să jonglezi cu limita.
Publicul poate fi, aşa cum adesea cred managerii din media, lipsit de scrupule şi de conexiuni. Dar până şi Marghiola are ruşine. Pentru că da, limita şi asumarea ei vin din ruşinea de a-l dezgoli pe altul, fără a te dezgoli şi pe tine.
Am pornit pe acest drum încercând să mă dumiresc eu însămi de unde încrâncenarea de a face presă. Nu am avut nicio experienţă edificatoare – presa, atât cât am profesat-o, nu m-a aventurat într-o lume care să capete trăsăturile mele, ba chiar am avut un divorţ în tăcere, cu martori care nu ne ştiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am împărţit la final fotografiile, nici cărţile şi nici nu am rămas prietene. Dacă ma uit la ea, la presă, nu recunosc nimic din vechiul mariaj.
Nu am crezut niciodată că ziaristul este chemat să judece, să eticheteze, să creeze revoluţii, spasme ori revelaţii istorice. Nici că depeşa n-re încotro, decât să mizeze pe senzaţii. Am privit întotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuală. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricât de monstruos ar fi el (în sensul pur etimologic, de ieşire din formă). Pentru ca presa să fie asumată ca profesie, trebuie să ne ştim locul, care este prin excelenţă cel al intervalului. Orice derapaj, înspre autoritate ori, din contra, înspre vox populi, lasă intervalul gol. Aşa apare impostura.
Când presa nu îşi mai defineşte locul şi rolul, când din ea rămân doar tentaculele care se întind şi se infiltrează, ziarele mor fără memorie. Eu nu ştiu să fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau să fiu o”specie”, în loc de a miza pe profesie.
Antena 1 a reuşit aseară o mare performanţă. A înghiţit OTV-ul. L-a distrus iremediabil pe Crin Antonescu, şi aşa bolnav de ură şi cu memoria schimonosită. Pentru că liderul PNL a răspuns la telefonul lui Capatos şi a comentat imaginile cu Emil Boc. A mai reuşit ceva Antena : să ne ruşineze pe toţi cei care, arici fiind, facem exerciţii de a menţine distanţa minim necesară faţă de celălalt.

De ce avem facultati. Despre agenda si concursurile pentru posturile universitare

Lui Constantin Marin i l-am datorat pe Aristotel. Nu pentru ca ar fi tinut cursuri academice explicite, nici pentru ca ar fi transformat incursiunea in filosfia greaca intr-o autentica revelatie filosofica de amfiteatru. Nici pentru ca ar fi tinut cursuri stufoase. Ci pentru ca nu putea sa treaca peste conditia fundamentala fara de care nu meritai (literalmente) sa te apropii de Aristotel: efortul de a buchisi greaca veche. Obisnuia sa te mustre fara a-si pune in joc constiinta: „Eu te suspectez pe matale ca nu ai ce cauta in filosofie” – fara emotie in glas, fara batjocura: o sentinta pe care, chiar inainte de a fi dusa pana la capat de instanta, era consimtita chiar de acuzat. In rest, nu am scris aproape nimic la cursul lui de anul I de filosofie, petrecut la Iasi.La un moment dat, am inlocuit cursul cu biblioteca de la Fundatie, buchisind alfabetul. Daca la curs nu se infatisa ca un maestru pe deplin capabil sa treaca in poveste scheme si sisteme, pe terasa studenteasca din Copou (CUI) iti construia adevarate puneri in scena, cu decor si coregrafie, ale categoriilor. Si-ti purta mana peste gamma, intorcandu-te, babeste, catre ordinea de inceput.

Lui Gabriel Liiceanu ii datorez punerea pe drum. Eram in ultimul an de liceu, sfidand matematica, ratandu-mi lirismul la Casa Pogor, ascultand catrene bland arcuite de, probabil, cei din urma trubaduri. Incapabila sa astern eu insami versuri despre tramvaie care nu mai trec, furisindu-ma cu permisul „celor mari” in biblioteca universitara pentru a citi Descartes si Origene (la semnificatie ne gandim de acum incolo), ma simteam corp strain printre colegi, aspiranti la profesia de magistrat sau la cele de economist si filolog. Gabriel Liiceanu a tinut o prelegere la universitate, o introducere in Sein und Zeit. Mai pastrez notitele si acum. Bineinteles, mi-am notat atunci tocmai neesentialul. Imi dau seama de asta atunci cand vad ca totul este scris intre introducere si epilog. Doi ani mai tarziu, cand ii devenisem studenta, am pornit de la intrebari. Citește mai mult din acest articol

%d blogeri au apreciat asta: