Elena Udrea nu mai vrea sa vanda

Partidul Miscarea Populara ar fi avut toate datele de a modifica harta electorala a Romaniei. E ultimul venit, iar romanii au obiceiul de a-i pune in fata celui intarziat rezervele de ospitalitate. Mai mult, nimeni, niciun partid din opozitie si nici macar vreun lider politic, nu a reusit sa capitalizeze greselile guvernarilor succesive ale cabinetelor Victor Ponta. Nimeni nu a reusit, in termeni de marketing politic, sa converteasca dezamagirile in promisiuni.

Miscarea Populara ar fi putut profita de apatia celorlalti care, pe scena publica, se opun PSD-ului. Nu a facut-o. A ales-o pe Elena Udrea, in momentul in care pana si Crin Antonescu a inteles ca schimbarea trebuie vanduta ca fiind radicala.

Tanarul partid emanat de la Cotroceni a jucat in logica unui partid mamut, fara a avea resursele si constantele acestuia din urma. Tocmai in punctul in care se instaura ca acel cu-totul-altceva-decat-PSD, Miscarea Populara a actionat aidoma adversarului numit. Citeste mai departe Revista „22”

O uzurpare, doua, trei. Bunul roman pentru altii, nu si pentru sine

Romanii buni au locul lor la televizor. Unul este bun pentru ca l-a scuipat pe presedinte, luand asupra sa toate patimirile semenilor nemultumiti de soarta tarii, asa cum o creioneaza, de la Cotroceni, Traian Basescu. Altul este bun pentru ca a inscris goluri in porti straine. E o legenda a fotbalului, ni se sopteste. Orice pacat ar avea, si legile de le-ar fi incalcat, libertatea lui trebuie sa fie mai presus de rigorile juridice si sociale. Il avem si pe cel de-al treilea: romanul bun in fibra, al carui portret e vechi ca neamul, capabil sa isi joace rolul de conjunctura ca si cum ar fi rolul cel mare. Are toate insusirile care blocheaza autenticitatea si care il tin in semi-umbre. Sfiala jucata, modestia vanitoasa, inflexiunile bland-stramosesti ale vocii, mesajul celui ales fara a alege, tranzactionarea propriului destin data ca sacrificiu – iata ce il recomanda pentru marele ecran, la ore de mare audienta. Nu lipseste nici ingredientul fara de care ar fi ramas un orator fara tribuna: luarea in raspar a legii.

Desigur, niciunul dintre cei trei nu este bun cu si pentru sine. Principala calitate pentru a deveni un bun roman pare aceea de a fi bun pentru altii si, prin extensie, pentru neam. Nu conteaza minoratul in care fiecare isi duce viata. Nu conteaza daca e needucat, neingrijit cu sine, avar sau pur si simplu lenes. Esential este sa nimereasca intr-un rol care poate fi uzurpat si ieftin tranzactionat de televiziunea de casa a fostului senator Dan Voiculescu, proprietar de media, cu o condamnare (nedefinitiva) la inchisoare cu executare.

Domnul Adrian Zglobiu s-a nimerit a-l fi scuipat pe presedintele tarii. Citeste mai departe Revista 22

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

Din ura fata de toti zeii. Sergiu Nicolaescu si bunul colectiv

Una dintre cele mai agresive politici a dictaturii comuniste in Romania, oricat am oculta, in sondaje de opinie, istoria, a fost cea a ingurgitarii spatiilor intime ale fiecaruia. Asa se explica razboiul purtat cu focarele de religie ori de cultura, desfiintarea manastirilor, aruncarea in temnita a calugarilor si scriitorilor. Religia, mai explicit decat cultura, muta viata cotidiana intr-un spatiu alternativ lipsit de zgomot, care purcedea in subsidiar, fara ca macar sa atinga ordinea sociala din afara. Ori tocmai asta era problema: instrumentele politice nu aveau cum sa actioneze asupra acestui spatiu tacut, ermetic, lipsit de logica binelui si raului din cetate. Dictatura nu facea parte, din capul locului, din ecuatia rugaciunii. Dictatura nu incapea in registrul intimitatii. Oricati agenti, oricati turnatori, oricate puscarii ar fi construit, spatiul intim al fiecarei vieti ii era inaccesibil. Nu avea usi cu deschidere inauntru.

Cea mai parsiva tehnica a comunismului a fost tocmai aceasta: uzurparea intimitatii. La cota maxima, aceasta uzurpare inseamna ca fiecare dintre noi era un bun nu doar al regimului totalitar, ci al tuturor. Un bun colectiv. Cu totul altul decat bunul public din ordinea democratica. Psihologic, explicatia rezida in acel complex al lui Dumnezeu caruia i se dedau indivizii inghititi de multime. Etapa finala a comunismului se implineste inca acum, sub ochii nostri: multimea devine, ea insasi, prin mimetism, regim totalitar. Sta hulpava in strada, impingand de la spate sinucigasul care, pe buza prapastiei, se razgandeste in fata mortii si ar vrea sa se intoarca.

Sergiu Nicolaescu a devenit, in perfecta logica dictatoriala pe care, la urma urmei, a servit-o, un bun colectiv. Sa ne intoarcem la binele/bunul public, numit de teoria politica si interes general. Acesta din urma nu e o insumare a fiecarui bine individual, nu e o colectie de interese ale fiecaruia, o avere stransa de la toti si din care fiecare serveste, dupa nevoi, o felie mai lacoma sau mai modesta. Nu!, bunul/binele public e o intersectie care da seama de inversul regulii de aur: nu fa altuia ce nu vrei sa ti se faca tie. Altfel spus, intinde-te cat vrei, urmareste-ti interesul propriu pana in punctul in care binele propriu face rau unui altuia. Aceasta e limita. Bunul colectiv, insa, asa cum a fost el gandit in comunism si, iata, asumat de multime, este acela aritmetic, definit printr-o relatie perfida de apartenenta. Bunul colectiv apartine tuturor. Si, cum orice cantitate este limitata, ne spune universul, in el incap si lucrurile fara materie, care nu iti stapanesc foamea fizica, ci cea psihologica, de putere si de Dumnezeu. Un astfel de bun este Sergiu Nicolaescu. Priviti multimea hulpava adunata la sicriul sau, intr-un ritual de necrofagie pura. Asteapta sa isi ia, fiecare dupa lacomie, o bucata din bunul tuturor.

Comunismul a reusit cum nu ar fi trebuit sa reuseasca. A esuat economic. A pierdut politic. Si-a luat, insa, o revansa imensa la scare istoriei: a castigat societatea. Pentru ca, din pacate, multimea care tipa infometata, in cadentele urletelor televiziunilor la fel de lacome, este ceea ce a ramas din societatea romaneasca, abrutizata in jumatate de secol de uzurpare a tuturor zeilor, pentru a aseza in locul lor individul colectiv. Teza de licenta a lui Marx, de altfel, se deschide cu vorbele lui Prometeu, „ii urasc pe toti zeii”.

 

Cand neamul nu moare

A murit Sergiu Nicolaescu. Imi amintesc stupoarea povestita a lui Plesu, la unul dintre cursurile tinute in cantina (sau kant-ina, pentru cunoscatori) din Grozavesti, in fata mortii portarului de la Belle-Arte, un ticalos notoriu, caruia, iata, ii fusese rezervata marea experienta a mortii, fara a fi inteles nimic din rostul existentei. Si Ivan Ilici moare. A murit si Adrian Paunescu si, murind, i-a luat locul lui Eminescu, acela de „mare poet al neamului”. Neamul acesta poarta, de unul singur, povara celor mai multe perversitati ale istoriei. Asta, pentru ca neamul presupune o legatura de sange, o rubedenie spalacita, careia ii lasi scaunul din capul mesei, desi nu prea (mai) stii cine anume l-a adus la masa si ce a facut la viata lui. In ultimii 60 de ani, sa zicem.

Neamul se hraneste cu simboluri. Natiunea, insa, se constituie istoric. Simbolurile sterg orice memorie, ele purced prin uitare. Nu mai stie nimeni, si nici nu e nevoie sa stie cineva, cum au aparut simbolurile, de aceea ele incap in legende si se rostogolesc in asa-numitele creatii populare. Problema apare cand „popularul” este, de fapt, un adevar oficial bine controlat, creat la centru si raspandit apoi pe cararile neamului. Sergiu Nicolaescu a fost un astfel de simbol. La fel ca Adrian Paunescu. Cel dintai va fi avut, ca si cel din urma, un talent artistic. Vedeti care e ironia? Nici nu mai conteaza daca Nicolaescu a avut viziune cinematografica ori daca Paunescu a reusit in versuri. Conteaza doar ca sunt simboluri ale neamului (romanesc).

Daca am gandi in termeni de natiune, adica aceea care exista numai prin memoria sociala, am fi capabili sa vedem kilometrul zero al aparitiei celor doi meteoriti. Am fi capabili sa vedem ca ei au fost rostogoliti pe strada neamului de la un centru perfid, ucigas si rau-voitor. Acelasi care i-a strans de pe strada natiunii pe Vulcanescu, Bratianu, Maniu, Pillat, Steindhardt, Arghezi, Voiculescu si i-a aruncat in temnite, cu pacatul de a nu fi asezat in capul mesei neamul, acela despre care nu mai stii cine l-a adus la masa, dar caruia ii datorezi viata. La propriu in cazul celor mai-sus amintiti.

O moarte este, fara doar si poate, o drama. Inceteaza o viata. Cu cat suntem mai expusi, si asa se intampla pe masura ce anii fiecaruia trec, mortilor altora, cu atat devenim mai constienti de parcursul catre final. Diferenta o face doar intervalul. Intre nastere si moarte, momente de care nu suntem constienti pe deplin si care ne scapa printre degete, ne apartinem doar in interval. Unii raman aici. Altii, probabil cei norocosi, se opresc la un moment dat si inteleg sa isi orienteze intervalul catre momentul final, cand va exista secunda de bilant, insesizabila pentru cei care (inca) raman, eterna pentru cel care face pasul. La urma urmei, este singura secunda eterna petrecuta aici. Vulcanescu a avut parte de secunda lui de privilegiu: a facut pasul constient, in temnita, salvand viata altuia. Nu a scris catrene pentru Cenaclul Flacara. Nu i-a slavit nici pe mai-marii neamului, voievozii despre care multele rude nu stiu mai nimic.

Nu cred ca un portret onest al lui Sergiu Nicolaescu presupune cinism. Nici ca ridicarea in slavi, inainte de a se ridica la slava, are de-a face cu valorile crestine. A fost, e drept, un regizor prolific. A fost si unul dintre agreatii regimului comunism. Mai mult chiar, daca vrem sa ne asumam istoria, fara de care memoria sociala nu exista, trebuie sa intelegem macar ca a fost una dintre creatiile uneia dintre cele mai mari orori istorice si politice ale natiunii. Poate ca Sergiu Nicolaescu ar fi facut filme bune la Hollywood. Poate ca, nascut in orice alta tara din Europa de vest, ar fi ramas in istoria cinematografica. Nimeni nu ii reproseaza ca nu ar fi avut … talent. Ci doar ca l-a pus in slujba raului de necontestat, chiar daca, dupa cum sincer marturisea Eichmann la Ierusalem, nu a facut nimanui, niciodata, rau cu propria-i mana. Martor este (in)admisibilul Ion Iliescu, acum pe toate ecranele, asezat in capul mesei.

Presa în vremea propagandei. Domnilor politicieni, nu vă asumaţi merite

În toată tărăşenia aceasta cu suspendarea / demiterea s-au petrecut multe mizerii. Cea mai parşivă dintre ele rămâne abuzul asupra adevărului, săvârşit cu intenţie şi sfidare de instituţii ale statului, printre care Guvernul României, Ministerul Eduaţiei şi o Comisie de etică aflată în directa subordonare a ministrului Andronescu şi a premierului Ponta. Pe locul doi, cu toată răspunderea pentru gravitatea tututor celor întâmplate în cele două luni din urmă, stau presiunea şi anatemizarea ziariştilor de către politicieni. Din păcate, metehnele acestea se dovedesc a fi transpartinice.

Acum câtea zile, prim-ministrul Victor Ponta se răstea la jurnaliştii de la B1. Avem şi stenograme din bucătăria PNL-ului, în care ziariştii sunt aşezaţi în aceeaşi paradigmă a intrumentarului politic. Acum nu multă vreme, politicienii din USL o luau în răspăr pe Andreea Pora, pentru convingerile pe care şi le exprimă prin intermediul argumentelor. Cam tot pe atunci,  Sebastian Lăzăroiu anunţa, public, că Hotnews a întors armele. Nu ştiu – şi nici nu caut răspunsuri -ce anume viza domnul Lăzăroiu prin afirmaţia dumnealui. Ştiu însă că vorbim (şi) despre mulţi jurnalişti de a căror onestitate intelectuală şi umană nu mă îndoiesc. Premisa de la care pleacă, însă, este păguboasă. Ea spune că ziariştii, toţi, în virtutea profesiei pe care o practică, sunt, din capul locului, instrumente în mâna politicului. Gloanţe. Cum ar veni, ai ceva de transmis, vrei să îţi dovedeşti adversarul politic, pui pe ţeavă un ziarist. O asemenea paradigmă este teribil de periculoasă. Indiferent de câte lichele putem arăta cu degetul în presă, a te raporta la presă astfel este de o gravitate de care bine ar fi să fie şi politicienii conştienţi. Mai ales cei care au toate datele să înţeleagă şi tot dreptul să se dezică de Ion Iliescu şi metehnele social-democraţilor din guvernarea Adrian Năstase.

Ziaristul este un om al intervalului. De o parte, politicul, cu propria-i agendă şi propriile interese; de cealaltă parte, societatea, cu nevoile, interesele, proiectele şi memoria care ţine evidenţa. La mijloc, aşadar, stau ei, gazetarii. Unii dintre ei, să admitem, corupţi sau coruptibili. Alţii, cei mai mulţi, impostori: nu doar că le lipseşte, cronic, orice de felul unei culturi generale, dar sunt privaţi şi de simţul critic fără de care raportarea la lume, că e politică sau nu, e viciată. Aceştia sunt oamenii care au intrat în presă în căutarea măreţiei. Au teze bine definite, chiar dacă rotunde, şi reţete pentru orice nelămurire pe care ne-o ridică universul. Mai sunt şi ziariştii care şi-au practicat în cuminţenie profesia, care au căutat grile de lectură şi care, atunci când semneazîă un editorial ori un comentariu, o fac asumat. Prima grupă, adică cei care fac din  presă un joc politic, au abdicat de mult de la informarea corectă. Sunt propagandiştii zgomotoşi, pe care cutuma ultimilor ani i-a impus drept formatori de opinie. Sunt o ruşine, doar că lor nu le e ruşine. Ei, însă, sunt şi trebuie să rămână excepţia. Pot părea mulţi, pentru că au tonul înalt şi tuşa groasă. Dar faptul că ei există şi funcţionează în acest fel nu dă dreptul nimănui, cu atât mai puţin politicienilor, să anatemizeze presa în totalitatea ei. Dacă X e neruşinat şi lipsit de organ pentru rău, asta nu spune nimic despre A. Nu există, din capul locului, un lichelism al presei. Aşa că, domnilor politicieni, nu căutaţi licheaua din fiecare dintre noi.

Mă simt direct vizată. Dacă astăzi sunt conştientă, ca mulţi alţi colegi, că trebuie delegitimat abuzul de putere pe care l-au comis guvernul şi Parlamentul USL, nu înseamnă că meritul este al vreunui politician din opoziţie. Nici al lui Traian Băsescu nu este. Meseria asta, domnilor politicieni, este una dintre cele mai solitare dintre toate; pentru că dacă nu ajungi pe cont propriu la înţelegerea faptelor, dacă nu porţi procese de conştiinţă, dacă nu te sustragi mesajelor de campanie, legitime în politică, înainte de a a avansa grile de lectură pentru evenimente, înseamnă că intri, cel mult, în categoria celor lipsiţi şi de cultură, şi de intuiţie. Meritele ori, din contra, ratările, ni le purtăm singuri. Ori dacă ne permitem să arătăm cu degetul spre oricare dintre ziarişti, strigând acuzator că e plătit de USL, fără a avea nici cea mai mică dovadă, aceeaşi logică ne spune că noi ceilalţi, cei care taxăm bocancii lui Ponta intraţi în Universitate, suntem corupţi de PDL, nu-i aşa?

Eu nu fac presă căutând răspunsuri la întrebări existenţiale. Nici măreţia nu intră în calcul. Şi nici nu valorez prea mult, aşa cum, de altfel, e bine, în ochii politicienilor. Îmi asum intervalul pentru că, dincolo de măreţia lui, te situează în rpoximitatea adevărului. Evident, dacă vrei să îl recunoşti. Dacă era altfel, nu mi-aş asuma, astăzi, teza că referendumul acesta de demitere nu are de-a face cu Traian Băsecu ci, din contra, cu majoritatea „zdrobitoare”, cum îi zice USL-ul, din Parlament. Dar domnilor politiceni, de la putere sau din opoziţie, lăsaţi-mă pe cont propriu, pentru că oricum ştiu că Victor Ponta a plagiat,  că OUG privind referendumul  nu a fost abrogată, că nici Angela Merkel, nici Der Spiegel, nici Le Monde ori chiar Google nu a fost plătiţi de Băsescu şi că referendumul de demitere de duminică nu e legitim, pentru că parcursul până la el a fost, nedemocratic, viciat.

*Articol publicat de Hydepark

Despre adevăr. Victor Ponta şi complexul lui Dumnezeu

Adevărul e un lucru complicat. S-au scris cărţi despre, s-au rupt prietenii, intelectuale sau afective, s-au purtat războaie în numele său. Vă spun din capul locului că titlul ar depăşi pe oricare dintre noi. Cu o condiţie: să scoatem din ecuaţie adevărul cel mai simplu, adică acela aflat în concordanţă cu realitatea frustă. Pentru că, dacă despre el este vorba, atunci nu există nici o îndoială şi nici o dispută paradigmatică nu se naşte de aici: Victor Ponta a copiat zeci de pagini, însuşindu-şi paternitatea şi devenind, astfel, doctor în drept.

Dacă prim-ministrul Ponta ar fi admis adevărul, complexul lui Dumnezeu (*expresia lui Jean-Luc Berlet) nu s-ar fi născut. Aşa nu ar fi căzut în capcana cea mai perfidă a istoriei, din care nu mai ieşi fără a face pactul cu răul, şi nu oricare, pentru că şi aici avem dispute de ordin cultural, ci acela gol-goluţ, definit prin el însuşi, iar nu printr-o accidentală ori provizorie absenţă a binelui. Confruntat cu adevărul de neinterpretat, de vreme ce se vede cu ochiul liber, Victor Ponta avea la dispoziţie cele două ieşiri care se dau oricărui mincinos devoalat. Bineînţeles, ca în toate experienţele cu vocaţie universală, adică validate de fiecare dintre noi, pentru că pe toţi ne-a tentat, chiar şi la modul inofensiv, minciuna, una dintre soluţii este înşelătoare. Victor Ponta ar fi putut, aşadar, să se confrunte cu propria-i limită şi să recunoască, înroşind sau nu, după cum îi permite pigmentul, că a copiat în teza de doctorat.

Putea chiar să îmbrace cu sensibilitate mărturisirea: nu a avut răgaz să studieze şi să formuleze fraze în stil propriu, se ocupa şi de treburile ţării, chiar dacă ale partidului. Putea chiar să dea vina pe coordonatorul tezei de doctorat, pentru că era responsabilitatea acestuia să-i deschidă ochii asupra ştiinţei dreptului, să îl pună pe drumul bun şi să îl întoarcă la răscruce, dacă se rătăcea. Asta era vocaţia lui Adrian Năstase, maestrul faţăde care Ponta era un discipol în ale justiţiei. Aceasta este ieşirea corectă, singura care te salvează, chiar dacă nu dai dovadă de căinţă. În loc de asta, Victor Ponta a ales ieşirea subterană: adevărul nu e adevărat.

Problema e că domnul Ponta este la putere. Ori dacă, la putere fiind, aclami neadevărul adevărului, pui în funcţiune un întreg arsenal pentru a-l impune ca oficial. De-abia de aici încolo se cheamă uzurpare. Şi tot de aici începe drumul parşiv al oricărei dictaturi, mai mari sau mai mici, mai complexe sau mai simple, dar niciodată mai bună sau mai rea. Pentru că orice adevăr neadevărat trebuie impus. Altfel nu se poate, de vreme ce ai pretenţia să schimbi ordinea firii. În această logică, dacă un comitet de academicieni îşi asumă verdictul de plagiat, pe care oricare dintre noi, cu un minim exerciţiu al lecturii îl poate da, nu ai altceva de făcut decât să îl desfiinţezi. Ei, academicienii, nu au dreptul să recunoască şi să numească adevărul. Realitatea nu are nici ea dreptul să îl valideze. Iată cum, dintr-un lider democratic al unui partid social-democrat desprins, e drept, din Iliescu şi Năstase, Victor Ponta se transformă în liderul frustrat de Dumnezeu, pe tronul căruia vrea să stea.

Liderul PSD se auto-intitulează unica instanţă care defineşte, validează şi impune adevărul. Mai mult chiar, unica instanţa care repudiază realităţile potrivnice. Cât de puţin am învăţat din istorie? Cât de precare ne sunt experienţele, lecturile, învăţămintele? Cât de puţin să ne doară nu furtul unei teze de doctorat, ci furtul simţului critic, al inteligenţei? Dacă nu ar fi urmat tot ce a urmat minciunii îmbrăcate în adevăr, dacă aghiotantul înfiorător al premierului nu ar fi desfiinţat un comitet academic care a îndrăznit să spună ceea ce mulţi se feresc să spună, adevărul am putea repudia totul în secundar, iar Victor Ponta ar fi blamabil doar pentru minciună. Ori dumnealui nu s-a oprit aici. Dacă alţi academicieni se cred liberi şi suficient de inteligenţi încât să înţeleagă că reproducerea, copierea, xeroxarea tot plagiat se numeşte, în 1975, 2003 sau 2012, îi desfiinţează şi pe ei. În cazul în care Universitatea Bucureşti denunţă plagiatul doctoratului, îi retragem dreptul de a mai organiza doctorate, a anunţat ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu. Şi tot nu a fost suficient. Complexul lui Dumnezeu îţi impune standarde înalte. Aşa că, peste noapte, o misterioasă Comisie tehnică, bazată pe expertiza avocatului Gheorghe Mateuţ, întâmplător sau nu avocatul maestrului Năstase, a fost mandatată să anunţe, public, noul adevăr, cel oficial: Victor Ponta nu a plagiat.

Restul e istorie. Prim-ministrul României poate să combată pe toate drumurile teza metehnelor dictatoriale şi poate să explice cu ce argumente doreşte că nu e vorba de totalitarism, comunism, încălcare a principiilor democratice. Contrafacerea adevărului, validarea adevărului oficial folosindu-te de instituţiie statului (Ministerul Educaţiei) nu există în nici un alt regim decât cel dictatorial. Ori de aici a început totul. Dacă ar fi fost doar subordonarea Monitorului Oficial, Curţii Constituţionale, Parlamentului, am fi putut dezbate până târziu în noapte dacă a fost ori nu lovitură de stat, puci, prostie ori poftă de putere. Cu plagiatul devenit contribuţie la istoria ştiinţelor juridice, ne aflăm în faţa unei puteri perverse, care are pretenţia de a umple străzile cu Şariki. Mai grav, chiar şi redacţiile de presă.
Citeste mai departe

A legitimat Curtea Constituţională acţiunile USL?

Întrebarea este, desigur, greşită. De dragul jocului, însă, şi pentru că cei mai mulţi dintre jurnalişti şi analişti au pornit de la răspuns, să o admitem. Dacă are cineva răbdarea şi bunăvoinţa de a citi atent cele cinci comunicate ale Curţii Constituţionale,  atunci răspunsul este nu. O singură decizie dintre cele cinci ale CCR poartă toată greutatea: cea prin care este declarată neconstituţională Ordonanţa de Urgenţă care restrânge atribuţiile Curţii, astfel încât aceasta să nu se poată pronunţa pe hotărârile Parlamentului.

Nu pentru că celelalte sesizări, în speţă cele care privesc înlocuirea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi cea care constată decizia de suspendare a preşedintelui, nu ar fi legitime din perspectiva conţinutului. Nu pentru că în cazul lor cuvântul Curţii Constituţionale nu ar cântări greu. Răspunsul este de căutat în logica ultimelor două săptămâni şi în planul pe care majoritatea USL l-a creionat cu destulă migală, în perfect acord cu precipitarea cu care a fost pus în aplicarea. În vâltoarea acţiunilor pe care USL a părut că le derulează cu o viteză haotică, semnificaţiile par a se fi pierdut. Ele trebuie recuperate: fără patimă, fără acuzaţii de partizanat, doar cu un exerciţiu de lectură răbdător, aşa cum ar trebui să fie şi lectura Constituţiei.  Aşadar, majoritatea Uniunii Social-Liberale i-a schimbat pe preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin două Hotărâri ale Parlamentului. Într-un al doilea gest, imediat următor, guvernul USL a emis o Ordonanţă de Urgenţă prin care i-a luat Curţii Constituţionale atributul de a se pronunţa pe Hotărâri ale Parlamentului. Să nu pierdem şirul: Hotârăre a Parlamentului – Curtea Constituţională care nu mai are voie să analizeze Hotărârea. În şedinţa CCR de luni, pe masa judecătorilor se aflau toate acestea, de-a valma: cele două Hotărâri ale Parlamentului şi OUG de restrângere a atribuţiilor Curţii. Aşadar, ironia face ca tocmai Curtea Constituţională să fi fost chemată să se pronunţe pe cele două Hotărâri ale Parlamentului asupra cărora nu avea voie să se aplece. Singurul lucru pe care CCR a avut, luni, competenţa să se pronunţe a rămas Ordonanţa care o limita. Abia după ce această decizie a CCR va fi publicată în Monitorul Oficial (şi aici este cheia), Curtea va putea să reia în discuţie sesizările pe Hotărârile Parlamentului, de astă-dată în legitimitate. Luni, Curtea Constituţională se afla în situaţiA Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, căruia i s-a retras competenţa de a analiza, iată, legitimitatea obţinerii titlului de doctor de către Victor Ponta chiar în timp ce analiza teza acestuia de doctorat. Integral pe Hydepark.

Traian Băsescu. De ce suspendarea e răul cel mai mic

Nu mi l-am dorit niciodată pe Traian Băsescu preşedinte. Nici înainte de 1990, când, necunoscându-mi ţara şi istoria, îl voiam cu toată forţa pe rege înapoi, pentru că aşa îmi spunea bunicul că va fi fericit. Nici în 1992, când mi-am cunoscut ţara, înţelegând prin ţară istoria şi memoria marilor momente ale ei, când am lipit pe copacii din curte afişe cu Corneliu Coposu. Nici în 1996, când am crezut că istoria neînsemnatei mele vieţi e totuna cu istoria României.

Am vrut şi eu, ca mulţi dintre cei care, dacă şi-ar fi ales momentul naşterii, atunci acesta ar fi fost în interbelic, un preşedinte pe modelul atât de invocat al lui Vaclav Havel. Istoria, care este o înşiruire de conjucturi şi însoţiri, ni l-a dat pe Iliescu. Ni l-ar fi dat şi pe Adrian Năstase. Eu aşa îl văd pe Traian Băsescu: cel care a dejucat mersul unei istorii pervertite de însoţiri parşive, cel care a ajuns preşedinte pentru ca Adrian Năstase să iasă din prim-planul politicii la nivel înalt. Este singura alegere care ni s-a dat, scoţând din joc orice destin implacabil. Nu l-am votat, în 2004, cu toată convingerea. A rămas, pe undeva, un rest. Întocmai de aceea, am apreciat deschis gestul istoric al mandatului său prezidenţial, acela de a condamna comunismul. Şi în orice scenariu posibil, aş alege condamnarea comunismului într-o ţară în care peste jumătate din populaţie încă nu s-a luat la harţă cu hoţii de istorie şi libertate. Pentru asta, da, prefer să întorc privirea de la Elena Udrea şi Ioan Oltean, dar să îl respect în continuare pe preşedintele care a incriminat de la tribuna Parlamentului oroarea totalitară. Fără patimă, fără mândrie, dar cu respect. A doua mare reuşită a preşedintelui Traian Băsescu este la fel de onorabilă: curăţarea justiţiei. Vi l-aţi fi putut măcar imagina, în orice moment vreţi, pe Adrian Năsaste la închisoare? Ei bine, acolo este acum şi, fie chiar şi simbolic, înseamnă enorm, măcar pentru încrederea că presa se poate face şi altfel decât sub presiune. Şi iarăsi, aş alege oricând independenţa justiţiei, indiferent de ce e pe celălalt braţ al cântarului.

Traian Băsescu nu este preşedinte pe viaţă. L-am votat, dar am fi putut la fel de bine să nu îl votăm. Iată virtutea de nelepădat a democraţiei, cu toate imperfecţiunile ei. Dacă preşedintele derapează, dacă ne trădează, dacă îşi bate joc de istorie, nu e nici o problemă: îl demitem. Aşa zice Constituţia şi nu cred să deranjeze pe cineva. Demolarea care se întâmplă acum nu are legătură cu preşedintele şi cu o eventuală trădare de neam a preşedintelui. Acum, trădătorii regulilor democratice şi ai Constituţiei sunt în altă parte. Pe ei nu i-am ales. Pe ei nu-i putem demite. Aveau tot dreptul din lume şi mai ales din Constituţie să îl ancheteze pe Traian Băsescu. Să îl suspende. Se cheamă controlul puterilor în stat şi este un principiu. Nici o regulă a democraţiei, însă, nici măcar Constituţia, nu le dă dreptul să se arunce hulpav asupra oricărei instituţii care le stă în calea spre puterea pentru putere. Nici o regulă a democraţiei, nici măcar Constituţia, nu îi permit lui Crin Antonescu să ajungă preşedintele României, doar pentru că Victor Ponta a ajuns prim-ministru.

Nu cred, şi aici este marea ironie, că USL avea un plan dictatorial în cap. La nivel de formaţiune, evident, pentru că oameni mici cu metehne rele sigur sunt şi pe listele social-democraţilor, şi pe cele ale liberalilor, şi pe cele ale democrat-liberalilor. În privinţa lui Victor Ponta, chiar nu cred că este fericit acum. La cât de mult ţine dumnealui la cariera politică, la cât a construit să ajungă aici, sigur are un nod în gât când realizează că etichetele de plagiator şi dictator nu i le mai dezlipeşte nimeni. Din păcate pentru el, s-a dovedit a fi vulnerabil şi şantajabil. Pentru că a crezut de cuviinţă să fie doctor în drept, prin furt. Ceea ce a făcut după sau ceea ce l-au făcut alţii să facă a pus final carierei politice de care ţine cu dinţii. O reluare: încercarea a de fenta justiţia în cazul Năstase, modificarea statutului ICR, preluarea abuzivă şi discreţionară, pentru scopuri mici şi oportuniste, a Monitorului Oficial, revocarea peste noapte a Avocatului Poporului, ciuntirea Curţii Constituţionale, alunecând la marginea legii, preluarea Parlamentului (Am Parlamentul, ne-a spus Victor Ponta). Vedeţi?, nici măcar nu e vorba de suspendarea lui Traian Băsescu. În ecuaţia de faţă, suspendarea preşedintelui este cel mai mic rău pe care l-a făcut noua putere a USL-ului.

Care-i faza cu democraţia

Virtutea democraţiei este minoritatea. Nu vom găsi nici un demos în care toţi, la unison, să preţuiască sau, dimpotrivă, să conteste acelaşi lucru, cu unica rezervă ca lucrul asupra căruia planează disputa să nu fie buna-măsură a principiilor fundamentale. Libertatea, binele ca bine, reversul regulii de aur, care spune că nu-i poţi face celuilalt un rău pe care tu nu l-ai tolera pe propria piele, iată principiile. Atât de simplu este. Aşa se defineşte statul de drept. Şi nu are nici cea mai mică legătură cu Marea Adunare Naţională.

Altfel spus, majoritatea, oricare ar fi ea, poate să dicteze totul, mai puţin regulile jocului democratic. Poate trece, abroga, anula legi, cu unicul amendament de a respecta ordinea de drept şi binele ca perspectivă. E un lucru minor, care nu se negociază. În rest, majoritatea se poate juca oricât. Îşi poate sărbători momentul cum vrea ea. Ce te faci, însă, când nu-i este suficient? Când se aruncă hulpav asupra celor puţini? Când creşte, creşte, până în punctul în care se împiedică tocmai de principiile care o definesc ca majoritate? Când decide şi anunţă că tocmai ordinea de drept o deranjează? Aşa că o schimbă. Face o alta, paralelă şi în conformitate cu propriile porniri patologice şi în lipsa oricărei minorităţi. Atunci când dictezi o altă ordine de drept (numită şi ordine constituţională, de vreme ce Constituţia e legea supremă), dreptul tău discreţionar, se cheamă lovitură de stat. De obicei, loviturile de stat necesită o pregătire prealabilă, nu se fac chiar aşa, peste noapte. Trebuie să fii pregătit ca, atunci când reuşeşti să loveşti şi să răstorni ordinea constituţională, să pui altceva convenabil în loc. Lovitura de stat este mai subtilă şi mai complexă decât cea de palat. Şi mai parşivă, pentru că nu se aruncă doar asupra unui lider, ci asupra unei stări de fapt legitime. Acestea fiind spuse, cum altfel se numeşte atacul furibund al guvernului Uniunii Social-Liberale asupra Curţii Constituţionale? Merită amintit că, premergător acestui atac, am luat parte la deturnarea Institutului Cultural Român, înrobirea Televiziunii Publice, imixtiunea grosieră în justiţie.

Prim-ministrul României, de 22 de ani stat democratic, a anunţat, răspicat, că nu se supune Constituţiei. Puterea pe care o doreşte pentru sine şi partid este dincolo de legea fundamentală a ţării. Inacceptabil de grav în discursul premierului este nu atât sfidarea textului constituţional şi a instituţiei care veghează la respectarea acestuia, ci argumentul: Parlamentul, spune Victor Ponta, este singurul de care ascult, aceasta fiind instituţia supremă a statului. Marea Adunare Naţională nu are nevoie de Constituţie. Nici de echilibrul minorităţii. Nici de reguli de aur, pe faţă sau pe dos. La fel de inacceptabil de grave sunt instrumentele prin care duce la îndeplinire răsturnarea ordinii de drept: denunţă toate instituţiile care îi sunt potrivnice, anatemizează orice reprezentarea a ordinii constitituţionale şi scoate din joc orice minoritate.

Aceasta este o lovitură de stat. Există în manuale, există în istoria recentă a României. Lipseşte, însă, din memoria socială. ICR-ul, TVR-ul, trădările din Parlament, justiţia au fost o pregătire. Iar scopul nu pare a fi (doar) doborârea liderului de la palat, dar asta-i o cu totul altă poveste. Păcat, nu-i aşa? Victor Ponta a avut toate şansele din lume să aibă şi puterea, şi democraţia.

%d blogeri au apreciat asta: