Despre micimea mintii si pantofii mari

Sa vorbesti numai despre ce stii si acolo cu masura a cat stii si a cat mai ai de invatat. Este cea mai clara lectie cu care am plecat de acasa. De cate ori ma aflu intr-un context la care nu ma pricep si ale carui resorturi nu le inteleg, nodul din gat, unde eu localizez cu exactitate simtul ridicolului, devine usturator. La fel cum bataturile pe care le provoaca pantofii cu o masura mai mare sunt mai insuportabile decat cele cauzate de pantofii usor prea mici. De aceea ma incearca mai degraba mila decat furia in fata imposturii. Cum pot oamenii sa tarasca dupa ei pantofi prea mari si sa nu isi vada grimasele care uratesc?

“Andrei Plesu nu a facut nimic la viata lui, nu a scris nimic memorabil si, in lipsa unei reusite livresti, i se da, pe post de compensatie, un premiu al Parlamentului European”; “Liiceanu popovaduieste morala si el isi otraveste prietenii de la GDS”,”Sa vedem cum iese basma curata Liiceanu dupa arestarea lui Udrea. Poate iimai scrie o oda lui Basescu”; “Andrei Cornea este un basist”. Evident, toti cei care bombane de pe margine ar fi capabili, oricand, sa faca mari ispravi culturale. Totul e sa treaca la treaba, dar nu conteaza foarte tare daca o fac sau nu, de vreme ce ar putea oricand sa faca lucruri mari, nu de conjunctura, cum fac domnii Liiceanu, Plesu si Cornea. Daca au o dimineata cu chef, Plotin e ca si tradus. O dupa-masa mai alintata si gata, Biblia este parcursa si interpretata. Cu ingerii este si mai usor, nici nu e nevoie sa te viziteze vreun Areopagit. In ceea ce il priveste pe Heidegger, se stie ca nici macar germanii nu il baga prea mult in seama.

Fireste, libertatea de exprimare inseamna sa ai dreptul de a avea argumente asupra oricarui lucru rostit sau facut in piata publica. Daca alegi insa sa iti reduci acest drept si sa il transformi in mai mica si inutila libertatea de a spune orice despre oricine, atunci iti pui in picioare o pereche de pantofi mult prea mari. Poti afirma ca Gabriel Liiceanu nu are dreptate in discursul tinut la Cotroceni. Ca Andrei Cornea a gresit intr-un editorial din “22”. Ca nu esti de accord cu Plesu cand scrie despre predarea religiei in scoli. Nu poti, insa, sa tipi in gura mare ca Liiceanu nu a facut nimic si nimic din ce i se intampla ca reusita nu e justificat. Va trebui ca mai intai sa citesti, sa scrii, sa subliniezi si sa citesti iarasi. Sa inveti greaca veche si s ail traduci pe Plotin, asa cum a facut-o Andrei Cornea. Sa construiesti o institutie academica de anvergura Colegiului Noua Europa, in salile careia sa intre academicieni europeni de la Viena, Freiburg si Berlin. S-a intamplat in toamna, cand Andrei Plesu a adus laolalta istorici si scriitori din universitatile europene, intr-un maraton formidabil dedicat contextului de astazi in care vorbim despre consecintele primului razboi mondial, de la care au trecut 100 de ani.

Exista o voluptate colosala in a murdari binele si frumosul la care nu esti partas. Pe care nu le adapostesti in lumea in care te misti, pentru ca asta ar cere efort personal, si atunci iti creezi false justificari, cum ca binele de fapt nu e bine sau, mai rau, frumosul acesta e unul elitist, care nu iti da voie sa ai parte si tu, de el. Si suporti toate bataturile pantofilor cu cateva masuri prea mari, cand de fapt beneficiul pe care ti l-ar aduce efortul prin excelenta solitar de a te pregati, inainte de a te masura cu Liiceanu, Plesu, Cornea, Oisteanu, ti-ar fi mult mai la indemana si deloc dureros.

Intuiesc mecanismele psihologice care creeaza toate aceste impudori publice. Mi-e, insa, teama ca trec drept sanatoase intr-o societate care are nevoie de ingrijire a mintii. Ca maine copiii nostri nu vor sti ca Andrei Cornea e carturarul care se indeletniceste cu greaca veche si ca datorita lui il avem pe Plotin in biblioteca, in limba romana. Ca Gabriel Liiceanu ne-a prilejuit intalnirile cu Ismail Kadare, Monica Lovinescu, Dinu Pillat. Ca Andrei Plesu stie despre Rugul Aprins si se incapataneaza sa aiba grija ca NEC-ul sa existe in continuare, ca spatiu cultural si academic. Mi-e teama ca avem la dispozitie binele si ca turnam peste el atata derizoriu si stricaciune, incat el nu mai poate dospi. Ca Sarik-ii vor iesi din scoli, inarmati cu diplome si pusi pe toate relele, atata vreme cat Parlamentul ii adaposteste si salveaza pe corupti, iar Liiceanu, Plesu si Cornea vor fi redusi la scrisul mic intr-o gazeta.

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

Vina colectiva versus vinile fiecaruia

Cand profesorul de geometrie, cum ii spuneau elevii, pentru ca avea un curaj nebun de a intelege, aproape literar, liniile si curbele, nu a mai venit la scoala, oamenii nu s-au adunat in raspantii sau la marginea fantanii, asa cum se intampla ori de cate ori cineva iesea din sir, dandu-le celorlalti prilejul de a jubila pana la extaz disecandu-i si traindu-i voluptuos viata. Nu s-a oprit nimeni sa ridice macar din umeri si sa te intrebe: „Ei, ai auzit de domn’ profesor?” Nu a intrat nimeni in curtea pustie iarna, care in vacanta de vara se umplea de lemnul in care scobea fara graba, pana ce scoatea la iveala chipurile din el – scrumiere, cescute, fluiere. Si mai bizar inca, nimeni, nici macar vecina care ii recunoastea zilele bune si zilele rele dupa gemetele din visele pe care, stiuta, le supraveghea, nu a intrat in casa, sa scormoneasca in durerea sotiei ramase singura in curtea cu aschii de lemn si rasina care miroasea a curatenie si a suflet bun.

Fusese luat, inainte de zori, de Securitate.

Daca ar fi plecat de unul singur, oamenii s-ar fi adunat la fantana si fiecare ar fi avut de spus o poveste despre cel disparut. De buna seama, fiecare ar fi avut inca de dinainte banuieli ca omul acela singuratic si totusi zambitor va pleca intr-o buna zi, cine stie in ce aventura. Batranele ar fi cainat-o pe sotia la care s-au uitat cu mila in ziua aceea friguroasa de inceput de martie in care s-au casatorit, cu premonitia singuratatii ei de acum, pentru ca niciun barbat care deseneaza trapeze in versuri nu e de incredere. Dar pentru ca toti stiau unde si de ce a plecat, nimeni nu s-a uitat in ochii celuilalt si n-a intrebat nimic.

Asa arata vina colectiva. Cu siguranta ca vina fiecaruia, nu cred ca in cazul multora cu zvacniri de remuscare, avea propria-i greutate. Atunci cand fiecare poarta o responsabilitate, pe care o suspenda in timpul imediat urmator, lasand-o, poate, doar in grija constiintei cu care, sa recunoastem, nu te intalnesti prea des, mai ales cand stii ca nu ai nimic de castigat, atunci cand nimeni nu zaboveste in fata fantanii, cu palmele grele si nodul usturator care se pune in gat atunci cand ne doare ceva, fara a ne fi clar ce anume, cand niciunul nu marturiseste celorlalti ca da, l-a oprit intr-o zi miliatianul si el i-a povestit cum le-a vorbit copiilor profesorul de geometrie despre regalitate, atunci vina este colectiva. Pentru ca ea nu inlatura vina individuala si nici nu o curata. Pentru ca ea nu ne judeca ca si cum am fi un singur trup. Vina colectiva nu este cu putinta in afara vinilor individuale pe care nu stim sa le purtam si atunci nici nu le induram in preajma noastra. Daca este vina tuturor, nu inseamna ca nu este si vina mea, a ta sau a altora. Dar nu e ca si cum eu as fi vinovat pentru ca as fi cauzat o suferinta sufleteasca unuia, iar tu o durere trupeasca altuia. Nu, vina colectiva apare atunci cand fiecare dintre noi, iar aici proportia nu intra in ecuatie, asa cum nu intra nici Dumnezeu, a dus la raul altuia. Daca eludam vina colectiva si o declaram neinteresanta, atunci spalam si micile sau marile vini individuale. Si nu este vorba despre iertare aici, pentru ca iertarea este mult mai complicata privita dinauntru, chiar si atunci cand intre iertat si iertator nu a existat o crima.

„Vina colectiva nu exista. Despre vina colectiva se vorbeste fara sens. Lustratia este o prostie. Statul de drept modern si care nu ne incorseteaza intr-un corp social cu proiecte unice si neasumate individual nu permite remuscarea experimentata colectiv”. Nu cred nici in virtutile unui astfel de stat si nici nu cred, pastrand proportiile, ca asta aveau in vedere promotorii de inceput ai liberalismului, dar nu despre asta este vorba. Cum poti arunca, superior, astfel de teze, caci teze s-au dorit a fi, dintr-o vanitate care isi gaseste legitimarea doar in autoritatea altuia? Daca Michnick nu ar fi propavaduit acum relaxarea ideologica si nu ar fi ridicat iertarea de pe umerii Bisericii, Dinu Patriciu nu s-ar fi gandit sa arunce vina colectiva in derizoriu, doar pentru ca i-a placut teribil de mult un cuvant. Discutia despre trecutul care se cere asumat colectiv, daca vrem sa ne situam cu sens intr-o istorie, potrivnica sau nu, nu avea absolut, dar absolut nicio legatura cu „filosofeanul”. As fi admis, si inca admit, o dezbatere de argumente despre vina colectiva. Dinu Patriciu insa, a ratat-o. Cred ca a ratat-o si liberalismul autohton, dar asta, iarasi, e ca si cum i-ai spune profesorului de geometrie ca a-si asuma suferinta, invatandu-i si pe altii cum sa se deprinda cu raul care se intampla si nu altfel decat istoric, ca gandeste in grila bolsevica, sau, pentru a-i face o concesie, reformator-mensevica.

*Ca o nota de subsol, va impartasesc o bucurie individuala – prietenia dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Singura virtute a articolului pe care Dinu Patriciu s-a grabit sa il semneze, in numele valorilor liberale, este raspunsul lui Andrei Plesu.

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html#commentsPage-1

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html

Declaratie de candidatura – Baconschi are primul vot, de la Andrei Plesu

Avem un prim candidat pentru Cotroceni – Teodor Baconschi. La prima vedere, pare a fi mult prea devreme, poate chiar nepotrivit contextului social-politic. Nimic mai eronat, as spune – contextul este cu atat mai potrivit, cu cat agenda publica a fost in mod constant manipulata de diverse si de foarte multe ori potrivnice agende mediatice. Nu este vorba despre faptul ca problemele din cotidianul cetateanului, de unde pretinde a se trage agenda media, nu fac parte din agenda publica. Ele sunt majore, definitorii pentru santatea si functionalitatea statului si intocmai pentru ca lucrurile stau asa si nu altfel, necesita un principiu care sa le puna in ordine si sa le formuleze in termenii interesului general. Un anunt a carui gravitate echivaleaza cu asumarea, suficient de discret incat sa angajeze fara a promite, este cat se poate de potrivit.

Anuntul voalat facut de ministrul de Externe Teodor Baconschi poate parea pripit, pe uindeva chiar romantic. Intuitia imi spune ca nu este chiar asa. Din postura pe o are acum si din perspectiva partidului din care face parte, domnul Baconschi nu avea cum, in mod natural, sa isi construiasca un profil de candidat. Avea nevoie de o iesire publica, in context politic si totusi fara continut exclusiv politic, suficient de puternica pentru a crea premisele, dar indeajuns de discreta pentru a nu starni aversiuni. O iesire bine dozata, in acord cu parcursul politic de pana acum, caruia sa i se adauge indrazneala de a lasa o carte de vizita.

Declaratia de candidatura nu i-a apartinut ministrului de Externe, ci lui Andrei Plesu, cel care a introdus noul volum al lui Teodor Baconschi, lansat asta-seara la libraria Sadoveanu din Bucuresti: „Ii doresc succes, chiar daca nu i-l pot garanta. Noi avem o tara grea, o patrie grea, in care succesul se obtine greu”, a spus Andrei Plesu, inainte de a aminti, in numele prieteniei care i-a legat pe amandoi de Horia Bernea, ca Baconschi are „si votul meu, si pe cel al lui Horia Bernea”.

Tind sa cred ca tactica lui Teodor Baconschi nu este una hazardata si nici lipsita de onestitate, ceea ce reprezinta un incontestabil castig. Este constient ca pe drumul Cotrocenilor nu poate porni fara ca trecatorii sa-l recunoasca. Tributul imaginii il plateste orisicine, chiar si cel care stie bine a face diferenta intre idol si icoana.

Citeste mai mult

%d blogeri au apreciat asta: