Democratia din presa. Presa din democratie. O intrebare despre anticorpi

Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a prelungit, marti, licenta Antenei 3. Ironia face ca, tot marti, Dan Voiculescu sa aiba un nou termen in dosarul de privatizare a Institutului de Cercetari Alimentare (ICA), dosar in care are deja o condamnare pe fond, nedefinitiva, la inchisoare cu executare. Si in acest caz, avocatii fostului senator PC au adoptat tactica prelungirilor. Prescrierea nu e departe. Urmatorul termen: 1 iulie.

Iata, asadar, tabloul: in fata instantei, Dan Voiculescu, in fata membrilor CNA, liderii trustului de televiziune pe care o controleaza. Elita Antenei 3 si-a sustinut cauza in formula completa: Mihai Gadea, directorul postului de televiziune, Adrian Ursu, Dana Grecu si Mircea Badea au vorbit despre principiile jurnalismului si rolul societal al televiziunii. Nu au lipsit ingredintele de mare audienta: sicanele dintre jurnalistii Antena 3 si membrii Consiliului. Au fost si doua voturi impotriva prelungirii licentei: Valentin Jucan si Narcisa Iorga au considerat ca televiziunea lui Dan Voiculescu aduce mai multe deservicii spatiului public decat serviciile pe care le-ar putea oferi.

Problema e ca discutia, de fapt si de drept, se poarta in registre paralele. CNA nu are temei pentru a se pronunta pe continutul editorial, atat vreme cat acesta, supus in repetate randuri analizei Consiliului, nu a fost considerat contra legii. In rare cazuri a trecut de votul membrilor o sanctiune impotriva Antenei 3. Majoritatea a stiut cum sa amane dezbaterile, cum sa lase sedintele fara cvorum, cum sa mute accentul pe dialoguri infinit generice. Retorica trece in fata procedurilor, ori de cate ori este nevoie. Nici macar cand limitele au fost desfiintate, cand atacul de presa a devenit eminamente periferic, cand viciul major al lui Andrei Plesu era cel ca este …gras, fapt care justifica ca un interes de casa sa devina unul al publicului, nu s-a considerat ca presa e una, editiile de colectie si linsaj ale Antenei 3, cu totul alta. Citeste mai departe Romania Curata

O uzurpare, doua, trei. Bunul roman pentru altii, nu si pentru sine

Romanii buni au locul lor la televizor. Unul este bun pentru ca l-a scuipat pe presedinte, luand asupra sa toate patimirile semenilor nemultumiti de soarta tarii, asa cum o creioneaza, de la Cotroceni, Traian Basescu. Altul este bun pentru ca a inscris goluri in porti straine. E o legenda a fotbalului, ni se sopteste. Orice pacat ar avea, si legile de le-ar fi incalcat, libertatea lui trebuie sa fie mai presus de rigorile juridice si sociale. Il avem si pe cel de-al treilea: romanul bun in fibra, al carui portret e vechi ca neamul, capabil sa isi joace rolul de conjunctura ca si cum ar fi rolul cel mare. Are toate insusirile care blocheaza autenticitatea si care il tin in semi-umbre. Sfiala jucata, modestia vanitoasa, inflexiunile bland-stramosesti ale vocii, mesajul celui ales fara a alege, tranzactionarea propriului destin data ca sacrificiu – iata ce il recomanda pentru marele ecran, la ore de mare audienta. Nu lipseste nici ingredientul fara de care ar fi ramas un orator fara tribuna: luarea in raspar a legii.

Desigur, niciunul dintre cei trei nu este bun cu si pentru sine. Principala calitate pentru a deveni un bun roman pare aceea de a fi bun pentru altii si, prin extensie, pentru neam. Nu conteaza minoratul in care fiecare isi duce viata. Nu conteaza daca e needucat, neingrijit cu sine, avar sau pur si simplu lenes. Esential este sa nimereasca intr-un rol care poate fi uzurpat si ieftin tranzactionat de televiziunea de casa a fostului senator Dan Voiculescu, proprietar de media, cu o condamnare (nedefinitiva) la inchisoare cu executare.

Domnul Adrian Zglobiu s-a nimerit a-l fi scuipat pe presedintele tarii. Citeste mai departe Revista 22

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

%d blogeri au apreciat asta: