Despre micimea mintii si pantofii mari

Sa vorbesti numai despre ce stii si acolo cu masura a cat stii si a cat mai ai de invatat. Este cea mai clara lectie cu care am plecat de acasa. De cate ori ma aflu intr-un context la care nu ma pricep si ale carui resorturi nu le inteleg, nodul din gat, unde eu localizez cu exactitate simtul ridicolului, devine usturator. La fel cum bataturile pe care le provoaca pantofii cu o masura mai mare sunt mai insuportabile decat cele cauzate de pantofii usor prea mici. De aceea ma incearca mai degraba mila decat furia in fata imposturii. Cum pot oamenii sa tarasca dupa ei pantofi prea mari si sa nu isi vada grimasele care uratesc?

“Andrei Plesu nu a facut nimic la viata lui, nu a scris nimic memorabil si, in lipsa unei reusite livresti, i se da, pe post de compensatie, un premiu al Parlamentului European”; “Liiceanu popovaduieste morala si el isi otraveste prietenii de la GDS”,”Sa vedem cum iese basma curata Liiceanu dupa arestarea lui Udrea. Poate iimai scrie o oda lui Basescu”; “Andrei Cornea este un basist”. Evident, toti cei care bombane de pe margine ar fi capabili, oricand, sa faca mari ispravi culturale. Totul e sa treaca la treaba, dar nu conteaza foarte tare daca o fac sau nu, de vreme ce ar putea oricand sa faca lucruri mari, nu de conjunctura, cum fac domnii Liiceanu, Plesu si Cornea. Daca au o dimineata cu chef, Plotin e ca si tradus. O dupa-masa mai alintata si gata, Biblia este parcursa si interpretata. Cu ingerii este si mai usor, nici nu e nevoie sa te viziteze vreun Areopagit. In ceea ce il priveste pe Heidegger, se stie ca nici macar germanii nu il baga prea mult in seama.

Fireste, libertatea de exprimare inseamna sa ai dreptul de a avea argumente asupra oricarui lucru rostit sau facut in piata publica. Daca alegi insa sa iti reduci acest drept si sa il transformi in mai mica si inutila libertatea de a spune orice despre oricine, atunci iti pui in picioare o pereche de pantofi mult prea mari. Poti afirma ca Gabriel Liiceanu nu are dreptate in discursul tinut la Cotroceni. Ca Andrei Cornea a gresit intr-un editorial din “22”. Ca nu esti de accord cu Plesu cand scrie despre predarea religiei in scoli. Nu poti, insa, sa tipi in gura mare ca Liiceanu nu a facut nimic si nimic din ce i se intampla ca reusita nu e justificat. Va trebui ca mai intai sa citesti, sa scrii, sa subliniezi si sa citesti iarasi. Sa inveti greaca veche si s ail traduci pe Plotin, asa cum a facut-o Andrei Cornea. Sa construiesti o institutie academica de anvergura Colegiului Noua Europa, in salile careia sa intre academicieni europeni de la Viena, Freiburg si Berlin. S-a intamplat in toamna, cand Andrei Plesu a adus laolalta istorici si scriitori din universitatile europene, intr-un maraton formidabil dedicat contextului de astazi in care vorbim despre consecintele primului razboi mondial, de la care au trecut 100 de ani.

Exista o voluptate colosala in a murdari binele si frumosul la care nu esti partas. Pe care nu le adapostesti in lumea in care te misti, pentru ca asta ar cere efort personal, si atunci iti creezi false justificari, cum ca binele de fapt nu e bine sau, mai rau, frumosul acesta e unul elitist, care nu iti da voie sa ai parte si tu, de el. Si suporti toate bataturile pantofilor cu cateva masuri prea mari, cand de fapt beneficiul pe care ti l-ar aduce efortul prin excelenta solitar de a te pregati, inainte de a te masura cu Liiceanu, Plesu, Cornea, Oisteanu, ti-ar fi mult mai la indemana si deloc dureros.

Intuiesc mecanismele psihologice care creeaza toate aceste impudori publice. Mi-e, insa, teama ca trec drept sanatoase intr-o societate care are nevoie de ingrijire a mintii. Ca maine copiii nostri nu vor sti ca Andrei Cornea e carturarul care se indeletniceste cu greaca veche si ca datorita lui il avem pe Plotin in biblioteca, in limba romana. Ca Gabriel Liiceanu ne-a prilejuit intalnirile cu Ismail Kadare, Monica Lovinescu, Dinu Pillat. Ca Andrei Plesu stie despre Rugul Aprins si se incapataneaza sa aiba grija ca NEC-ul sa existe in continuare, ca spatiu cultural si academic. Mi-e teama ca avem la dispozitie binele si ca turnam peste el atata derizoriu si stricaciune, incat el nu mai poate dospi. Ca Sarik-ii vor iesi din scoli, inarmati cu diplome si pusi pe toate relele, atata vreme cat Parlamentul ii adaposteste si salveaza pe corupti, iar Liiceanu, Plesu si Cornea vor fi redusi la scrisul mic intr-o gazeta.

Anunțuri

Ce putea si nu a putut Daniel Funeriu

Domnule ministru al Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului,

Ati cerut elitelor sa nu mai stea „pe margine”, sa intervina, sa isi preia tara si sa o transforme intr-un tinut in care regulile, odata descoperite, sunt impartasite si respectate. Sa faca, dupa cum spuneti, „ceea ce au de facut”, in propria lor casa. O teza, desigur, incantatoare, a carei sonoritate vizeaza maretia. Un apel. Din nenorocire pentru noi, cei care, aveti dreptate, ne tinem la marginea sistemului de educatie, chiar si atunci cand, incurcati, trebuie sa intram pe o usa sau alta si sa-i facem fata, apelul domniei voastre este stramb. In prima instanta, faceti un apel de putere, cultural imbracat si sugerand cetatea in care filosofii trebuie sa coboare, pentru a o repune in ordine, dar va eschivati, prin acelasi gest, de la raspunderea functiei pe care o detineti. Va afirmati, asadar, autoritatea pur institutionala a pozitiei, declinand orice raspundere pentru ceea ce se intampla in interiorul si in exercitiul functiei. Admiteti, inteleg, ca intelectualii isi au casa in scoli si universitati, pe cand dumneavoastra va locuiti functia.

Am tot asteptat de la dumneavoastra o confirmare a formarii intelectuale pe care o aveti si o buna intrebuintare a experientei academice. Poate ca acestea doua, domnule ministru, nu te transforma peste noapte intr-un eficient administrator, dar cu siguranta iti dau avantajul de a porni la drum in cunostinta de cauza. Vedeti dumneavoastra, am crezut intotdeauna ca educatia serioasa, cultura, lecturile, cercetarea vin cu un bun-simt in a separa gunoiul de fundamente. Si ca-ti pun stavila exprimarilor goale, hazardarilor, lipsei de masura. Ati gresit, public, in nenumarate randuri. Ati fost si pitoresc. Ati epatat. Ati vorbit despre sistemul francez de educatie, caruia ii sunteti tributar. Ati parut ca stiti ce presupune un portofoliu ministerial si ca aveti miza cinstita a constructiei. Nu v-ati ferit nici de mult-pomenita reformare, dar, iasasi din nenorocire, ati privilegiat prefixul, in detrimentul substantivului. Vreti sa va asumati re-formarea, fara nici o grija pentru formare. Vedeti dumneavostra, panglica nu poate fi taiata. Nu inauguram un kilometru de autostrada, ci dezvaluim scoala romaneasca.

Cand Gabriel Liiceanu v-a adresat scrisoarea deschisa prin care va aducea la cunostinta neregulile care se petrec la concursurile pentru ocuparea catedrelor, nu va cerea, imperios, sa puneti mana pe telefon si sa reglati lucrurile. Tot ceea ce vi s-a cerut, de la preluarea mandatului si pana acum, a fost sa formulati o pozitie ferma, autoritara, curata a ministerului pe care il conduceti. Minister care cuprinde gradinite, scoli, universitati, profesori, elevi. Ati decis, atunci, sa nu raspundeti. Nu va plac scrisorile deschise. Sunt, dupa cum recunoasteti, perfect inutile. „Sa faca ceva, nu sa ceara”, ii reprosati lui Gabriel Liiceanu and co., intelegand aici diafana si indelung vehiculata elita de care, va spun cu sinceritate, m-am plictisit pana si eu. Pentru ca elita inseamna cu totul altceva. Elita nu e o adunare. Si nicioadata nu a existat o elita a posteriori denumita astfel, de dragul unei ecuatii. Elita este emergenta, dupa cum stiti, si survine natural intr-o si dintr-o societate care impartaseste valori, asteptari, proiecte. Nu puteti cere unor oameni care, prin exercitiu cultural temeinic facut, inteleg ce anume merge rau, sa fie acasa intr-un sistem fara reguli, fara proiecte, fara vocatie. Si sa faca ei tot ceea ce trebuie facut intr-o casa – sa puna perdele imaculate peste ferestre innegrite, sa aseze frumos covorul peste pardoseala neterminata, sa aprinda lampa si sa faca, cum le sade bine, carte.

„Intelectualii sa isi asume puterea in casa lor”, spuneti, asa cum ati facut-o si dumneavoastra. In ce casa locuiti, domnule ministru? Daca este vorba despre minister, a carui povara este atat de grea, ati gresit cu siguranta adresa. Locuiti o casa goala, cu obloanele trase, si nu vedeti ca de partea cealalta a strazii, chiriasii casei care va poarta numele pe cutia postala au plecat. Nu au platit nici chiria – nu au avut cui.

Cand Hegel cade in desuetudine – resentimentele din Consiliul Facultatii de Filosofie Bucuresti

„Hegel a cazut in desuetudine. Cui ii place sa creada ca Spiritul se plimba prin lume, treaba lui” – nu este o concluzie personala, poate si pentru simplul fapt ca nu imi este la indemana formularea tezelor finale, dar este un citat exact dintr-unul dintre cursurile de filosofie de anul III. Profesorul universitar care isi incheia astfel socotelile cu Hegel, plasandu-l nu in registrul minor al gandirii, ci in subtextul acesteia, am putea spune ca face parte din categoria celor pe care Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti o numeste, cu afectiune, ca pe cea care stie ce inseamna „servituţile instituţionale ale meseriei de profesor”. Una dintre servituti pare a fi intocmai aceea de a servi studentilor raspunsuri apriorice, curmandu-le, astfel, suferinta de a o scoate sau nu la capat cu Hegel ori Kierkegaard ori cu mai banalii antici. Pentru ca cei mai multi dintre invatacei s-ar putea ca, odata lasati la masa cu Spiritul, sa esueze in a deveni bunii diletanti de care avem vitala nevoie.

De ce ingredientul major al profesoratului sta in servituti institutionale? De ce servitutea este convertita in calitatea fundamentala a vocatiei pedagogice? Vechiul proverb pe care l-am invatat in scoala, inca de la primele incursiuni in istoria nationala, si pe care nu il punem, iata, la indoiala, ne spune cum sa ne tinem capul plecat, daca il vrem in continuare pe umeri. Altfel spus, in termeni cat se poate de contemporani, jocul ipocrit de a te da umil iti prezerva statutul socio-profesonal. Pentru ca nu este vorba despre o reala umilinta, fie ea si necrestina. Umilinta autentica survine atunci cand intuiesti ca exista o autoritate superioara tie, a carei legitimitate se desprinde obiectiv, nu atunci cand, neconsimtind la o autoritate – metafizica sau banala autoritate profesionala (expertiza) – o afirmi, totusi, public, pentru ca beneficul imediat este clar superior indiferentei sau refuzului. In contextul nostru, o umilinta vrednica este aceea de a consimti autoritatea Consiliului Facultatii de Filosofie, indiferent daca aceasta autoritate s-a desprins in mod natural, printr-o expertiza tie superioara, sau daca este una formala. Sa fii, asadar, umil in fata sefilor, pentru ca ei conduc. Citește mai mult din acest articol

Vina colectiva versus vinile fiecaruia

Cand profesorul de geometrie, cum ii spuneau elevii, pentru ca avea un curaj nebun de a intelege, aproape literar, liniile si curbele, nu a mai venit la scoala, oamenii nu s-au adunat in raspantii sau la marginea fantanii, asa cum se intampla ori de cate ori cineva iesea din sir, dandu-le celorlalti prilejul de a jubila pana la extaz disecandu-i si traindu-i voluptuos viata. Nu s-a oprit nimeni sa ridice macar din umeri si sa te intrebe: „Ei, ai auzit de domn’ profesor?” Nu a intrat nimeni in curtea pustie iarna, care in vacanta de vara se umplea de lemnul in care scobea fara graba, pana ce scoatea la iveala chipurile din el – scrumiere, cescute, fluiere. Si mai bizar inca, nimeni, nici macar vecina care ii recunoastea zilele bune si zilele rele dupa gemetele din visele pe care, stiuta, le supraveghea, nu a intrat in casa, sa scormoneasca in durerea sotiei ramase singura in curtea cu aschii de lemn si rasina care miroasea a curatenie si a suflet bun.

Fusese luat, inainte de zori, de Securitate.

Daca ar fi plecat de unul singur, oamenii s-ar fi adunat la fantana si fiecare ar fi avut de spus o poveste despre cel disparut. De buna seama, fiecare ar fi avut inca de dinainte banuieli ca omul acela singuratic si totusi zambitor va pleca intr-o buna zi, cine stie in ce aventura. Batranele ar fi cainat-o pe sotia la care s-au uitat cu mila in ziua aceea friguroasa de inceput de martie in care s-au casatorit, cu premonitia singuratatii ei de acum, pentru ca niciun barbat care deseneaza trapeze in versuri nu e de incredere. Dar pentru ca toti stiau unde si de ce a plecat, nimeni nu s-a uitat in ochii celuilalt si n-a intrebat nimic.

Asa arata vina colectiva. Cu siguranta ca vina fiecaruia, nu cred ca in cazul multora cu zvacniri de remuscare, avea propria-i greutate. Atunci cand fiecare poarta o responsabilitate, pe care o suspenda in timpul imediat urmator, lasand-o, poate, doar in grija constiintei cu care, sa recunoastem, nu te intalnesti prea des, mai ales cand stii ca nu ai nimic de castigat, atunci cand nimeni nu zaboveste in fata fantanii, cu palmele grele si nodul usturator care se pune in gat atunci cand ne doare ceva, fara a ne fi clar ce anume, cand niciunul nu marturiseste celorlalti ca da, l-a oprit intr-o zi miliatianul si el i-a povestit cum le-a vorbit copiilor profesorul de geometrie despre regalitate, atunci vina este colectiva. Pentru ca ea nu inlatura vina individuala si nici nu o curata. Pentru ca ea nu ne judeca ca si cum am fi un singur trup. Vina colectiva nu este cu putinta in afara vinilor individuale pe care nu stim sa le purtam si atunci nici nu le induram in preajma noastra. Daca este vina tuturor, nu inseamna ca nu este si vina mea, a ta sau a altora. Dar nu e ca si cum eu as fi vinovat pentru ca as fi cauzat o suferinta sufleteasca unuia, iar tu o durere trupeasca altuia. Nu, vina colectiva apare atunci cand fiecare dintre noi, iar aici proportia nu intra in ecuatie, asa cum nu intra nici Dumnezeu, a dus la raul altuia. Daca eludam vina colectiva si o declaram neinteresanta, atunci spalam si micile sau marile vini individuale. Si nu este vorba despre iertare aici, pentru ca iertarea este mult mai complicata privita dinauntru, chiar si atunci cand intre iertat si iertator nu a existat o crima.

„Vina colectiva nu exista. Despre vina colectiva se vorbeste fara sens. Lustratia este o prostie. Statul de drept modern si care nu ne incorseteaza intr-un corp social cu proiecte unice si neasumate individual nu permite remuscarea experimentata colectiv”. Nu cred nici in virtutile unui astfel de stat si nici nu cred, pastrand proportiile, ca asta aveau in vedere promotorii de inceput ai liberalismului, dar nu despre asta este vorba. Cum poti arunca, superior, astfel de teze, caci teze s-au dorit a fi, dintr-o vanitate care isi gaseste legitimarea doar in autoritatea altuia? Daca Michnick nu ar fi propavaduit acum relaxarea ideologica si nu ar fi ridicat iertarea de pe umerii Bisericii, Dinu Patriciu nu s-ar fi gandit sa arunce vina colectiva in derizoriu, doar pentru ca i-a placut teribil de mult un cuvant. Discutia despre trecutul care se cere asumat colectiv, daca vrem sa ne situam cu sens intr-o istorie, potrivnica sau nu, nu avea absolut, dar absolut nicio legatura cu „filosofeanul”. As fi admis, si inca admit, o dezbatere de argumente despre vina colectiva. Dinu Patriciu insa, a ratat-o. Cred ca a ratat-o si liberalismul autohton, dar asta, iarasi, e ca si cum i-ai spune profesorului de geometrie ca a-si asuma suferinta, invatandu-i si pe altii cum sa se deprinda cu raul care se intampla si nu altfel decat istoric, ca gandeste in grila bolsevica, sau, pentru a-i face o concesie, reformator-mensevica.

*Ca o nota de subsol, va impartasesc o bucurie individuala – prietenia dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Singura virtute a articolului pe care Dinu Patriciu s-a grabit sa il semneze, in numele valorilor liberale, este raspunsul lui Andrei Plesu.

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html#commentsPage-1

*http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html

%d blogeri au apreciat asta: