Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

Anunțuri

Cand neamul nu moare

A murit Sergiu Nicolaescu. Imi amintesc stupoarea povestita a lui Plesu, la unul dintre cursurile tinute in cantina (sau kant-ina, pentru cunoscatori) din Grozavesti, in fata mortii portarului de la Belle-Arte, un ticalos notoriu, caruia, iata, ii fusese rezervata marea experienta a mortii, fara a fi inteles nimic din rostul existentei. Si Ivan Ilici moare. A murit si Adrian Paunescu si, murind, i-a luat locul lui Eminescu, acela de „mare poet al neamului”. Neamul acesta poarta, de unul singur, povara celor mai multe perversitati ale istoriei. Asta, pentru ca neamul presupune o legatura de sange, o rubedenie spalacita, careia ii lasi scaunul din capul mesei, desi nu prea (mai) stii cine anume l-a adus la masa si ce a facut la viata lui. In ultimii 60 de ani, sa zicem.

Neamul se hraneste cu simboluri. Natiunea, insa, se constituie istoric. Simbolurile sterg orice memorie, ele purced prin uitare. Nu mai stie nimeni, si nici nu e nevoie sa stie cineva, cum au aparut simbolurile, de aceea ele incap in legende si se rostogolesc in asa-numitele creatii populare. Problema apare cand „popularul” este, de fapt, un adevar oficial bine controlat, creat la centru si raspandit apoi pe cararile neamului. Sergiu Nicolaescu a fost un astfel de simbol. La fel ca Adrian Paunescu. Cel dintai va fi avut, ca si cel din urma, un talent artistic. Vedeti care e ironia? Nici nu mai conteaza daca Nicolaescu a avut viziune cinematografica ori daca Paunescu a reusit in versuri. Conteaza doar ca sunt simboluri ale neamului (romanesc).

Daca am gandi in termeni de natiune, adica aceea care exista numai prin memoria sociala, am fi capabili sa vedem kilometrul zero al aparitiei celor doi meteoriti. Am fi capabili sa vedem ca ei au fost rostogoliti pe strada neamului de la un centru perfid, ucigas si rau-voitor. Acelasi care i-a strans de pe strada natiunii pe Vulcanescu, Bratianu, Maniu, Pillat, Steindhardt, Arghezi, Voiculescu si i-a aruncat in temnite, cu pacatul de a nu fi asezat in capul mesei neamul, acela despre care nu mai stii cine l-a adus la masa, dar caruia ii datorezi viata. La propriu in cazul celor mai-sus amintiti.

O moarte este, fara doar si poate, o drama. Inceteaza o viata. Cu cat suntem mai expusi, si asa se intampla pe masura ce anii fiecaruia trec, mortilor altora, cu atat devenim mai constienti de parcursul catre final. Diferenta o face doar intervalul. Intre nastere si moarte, momente de care nu suntem constienti pe deplin si care ne scapa printre degete, ne apartinem doar in interval. Unii raman aici. Altii, probabil cei norocosi, se opresc la un moment dat si inteleg sa isi orienteze intervalul catre momentul final, cand va exista secunda de bilant, insesizabila pentru cei care (inca) raman, eterna pentru cel care face pasul. La urma urmei, este singura secunda eterna petrecuta aici. Vulcanescu a avut parte de secunda lui de privilegiu: a facut pasul constient, in temnita, salvand viata altuia. Nu a scris catrene pentru Cenaclul Flacara. Nu i-a slavit nici pe mai-marii neamului, voievozii despre care multele rude nu stiu mai nimic.

Nu cred ca un portret onest al lui Sergiu Nicolaescu presupune cinism. Nici ca ridicarea in slavi, inainte de a se ridica la slava, are de-a face cu valorile crestine. A fost, e drept, un regizor prolific. A fost si unul dintre agreatii regimului comunism. Mai mult chiar, daca vrem sa ne asumam istoria, fara de care memoria sociala nu exista, trebuie sa intelegem macar ca a fost una dintre creatiile uneia dintre cele mai mari orori istorice si politice ale natiunii. Poate ca Sergiu Nicolaescu ar fi facut filme bune la Hollywood. Poate ca, nascut in orice alta tara din Europa de vest, ar fi ramas in istoria cinematografica. Nimeni nu ii reproseaza ca nu ar fi avut … talent. Ci doar ca l-a pus in slujba raului de necontestat, chiar daca, dupa cum sincer marturisea Eichmann la Ierusalem, nu a facut nimanui, niciodata, rau cu propria-i mana. Martor este (in)admisibilul Ion Iliescu, acum pe toate ecranele, asezat in capul mesei.

Viteii si sarea

Prima imagine care imi vine in minte despre anii din comunism este a ei. Nefiresc de inalta, ca si cum oasele i s-ar fi prelungit peste griji, cu parul gri, lung pana la mijloc, acoperit de o basma legata nod intr-o parte a capului. Ochii aceia mici. Cred ca albastru-senin, ceea ce facea ca privirea sa para intoarsa in interior. Cara o galeata plina cu apa pa crestetul capului, din care nici o picatura nu se pierdea pe drum. Si facea drumul acesta, de la fantana pana la grajdurile cu vitei din incinta C.A.P.-ului de cateva ori pe zi,certandu-se neobosit cu cei absenti. Femeia-cal, bucatile de sare alba, crestata pe alocuri si macii sfidator de rosii peste campul de in sunt imaginile care se suprapun peste noaptile de 21 si 22 decembrie 1989. Citeste mai departe

recunoastere

Chipul mamei s-a strans ca in broboada verde albastrui a bunicii, cu marginile descoperindu-i miscarile umerilor atunci cand se ruga, in pustiul mortilor pe care ii stia, inca de pe atunci, mai bine decat pe noi, cei care ne cresteam vietile in reversul rugilor ei pentru lucruri marunte, cum ar fi ca macul sa nu se scuture in zi de duminica. A imbatranit pe dos, ochii ei albastri par deschisi chiar si atunci cand pleopele se lasa fara somn, pentru ca mama nu mai doarme, ci masoara, cuminte, florile din marul pe care l-a sadit in ziua care a tinut timpul in loc. Incearca, o simt, sa ma pregateasca pentru moartea ei. Poate pentru ca e singura angoasa pe care luciditatea ei descumpanitoare pentru ceilalti o poate suporta. In afara mortii, boala, disperarea, insingurarea, dezamagirea si toate celelalte ifose ale mintii sudate poe suflet ii sunt straine. Nu are timp pentru nimic ce se situeaza in afara timpului. Asa o stiu dintotdeauna, inchizand fara drept de apel usile in spatele carora ar ramane doar ea si trupul eviscerat, fara grijile pentru noi si ciresul amar ramas pitic in curtea de acasa.

Ma uit la ea, cea mai puternica femeie pe care eu o stiu, cea pentru care reprosurile nu pot fi decat catre ceilalti, nu dintr-un amor vanitos al sinelui, ci doar pentru ca „nu ii certi, mama, decat pe cei pe care ii iubesti, altfel ce rost are?”, si marginile chipului ei ma cuprind prea tare si prea repede. Incep sa am, imi dau seama, grijile mamei. Pe undeva, si nepasarea ei pentru ceea ce nu iti intra deopotriva in minte si in suflet. Sunt, din capul locului, in antiteza felului ei puternic de a intra in lume, eu sovai, ma aplec, aleg, involuntar, rascrucile. Nu stiu, cand iubesc, ca iubesc ceva al meu, asa cum stie ea si intocmai de aceea iubirea ei nu permite rest. Incerc sa caut in mine distorsiunile firii ei aprige, dar nu de aici vine intalnirea aceasta dintre noi, ea, la mijlocul vietii, eu, in acel timp in care trecutul si viitorul masoara la fel. Sa fie intimul fiecaruia o repetitie incat de aceea ne impotrivim recunoasterii in celalalt, atat de diferit?

Ma pregateste pentru moartea ei si, stiind-o pe mama, stiu ca nu imi lasa la indemana eschivarea. Imi cere sa admit ca oamenii dragi mor, mai ales mamele, si ca, intr-o zi, va trebuie sa-i iau locul, ca si cum lumea asta asa merge inainte, cu fiice care devin mame si invata sa iubeasca fara rest.

%d blogeri au apreciat asta: