Cum pierzi Nobelul, chiar dacă te cheamă Malraux

Nobelul pentru literatură, cel mai prestigios premiu literar şi care se îşi va anunţa laureatul joi, este o distincţie râvnită de scriitori, dar care s-a acordat adesea conjunctural, după cum relevă arhivele marelui premiu în momentul în care au fost desferecate.Mari voci ale literaturii universale au primit recunoaşterea Nobel, la fel cum scriitori consacraţi nu se regăsesc pe lista laureaţilor cu prestigiosul premiu, deşi au fost nominalizaţi. Fără îndoială, faptul de fi laureat al Nobelului în literatură reprezintă o distincţie aparte, iar întrega procedură de selectare, nominalizare şi alegere este ritualizată şi creează dezbateri pe scena culturală.
Dacă mari autori, dintre cei care au impus teme, stiluri şi modele în literatură, ca Albert Camus (1957), George Bernard Shaw (1925), Henri Bergson (1927),Thomas Mann (1929), Luigi Pirandello (1934), William Faulkner (1949) se înscriu pe lista marilor câştigători, există, în egală măsură, şi mari perdanţi. Andre Malraux, autorul “Muzeului imaginar”, deşi nominalizat de mai multe ori, a ratat de fiecare dată premiul, mai mult din raţiuni politice ori conjucturale.

Camus, fără sprijinul Franţei, Gide, pentru că era prea bătrân

Acum câţiva ani, când Academia Suedeză şi-a deschis, în mod excepţional, arhivele, a devenit cunoscut faptul că Albert Camus a primit Nobelul pentru literatură în 1957, fără spijinul Franţei, care încă nu şi-l asuma ca pe o mare voce a literaturii, dar cu susţinerea declarată a doi academicieni suedezi: Hjalmar Gullberg, membru al Comitetului Nobel şi Birger Ekeberg, care l-au nominalizat pentru Nobel de câteva ori (în 1949, 1952, 1954, 1955 şi 1956). Unul dintre maeştrii literaturii existenţialiste, Camus a avut concurenţi grei: Boris Pasternak şi Samuel Becket. Într-un dosar publicat anul trecut în ediţia din octombrie a revistei „Lire”, Jérôme Dupuis şi Julien Bisson intră în culisele Nobelului, prezentând date din dosarele de arhivă ale Academiei Suedeze.

Arhivele au mai dezvăluit un lucru de politică internă, la fel de excepţional: un alt francez, Andre Gide, a primit Nobelul pentru literatură, graţie vârstei. Raportul din 1947, semnat de academicianul Holger Ahlenius, notează: ” Dacă Academia vrea să atribuie premiul acestui poet în vârstă, acum este timpul.” Pe de altă parte, Malraux, deşi nominalizat la fiecare deceniu din 1947, a ratat premiul Nobel (1947, 1957 şi 1967). În 1947, Malraux a pierdut Nobelul, în favoarea compatriotului Gide, iar documentele interne ale Academiei consemnează: ” Recunoaştem talentul lui, dar este posibil să-l recompensăm înaintea unui scriitor mai vârstnic, de importanţa lui Gide?” Autorul „Condiţiei umane” avea, în 1947, 46 de ani. Ce-i drept, Academia Suedeză ratase recompensarea lui Paul Valéry, prevăzută pentru anul 1945, după zece apariţii pe lista scurtă a nominalizărilor, dar poetul moare în iulie, fără ca premiul să-i poată fi decernat postum. Zece ani mai târziu, numele lui Malraux se află iarăşi pe lista scurtă a nominalizaţilor, dar laureatul va fi Camus. A treia nominalizare survine peste încă 10 ani, după ce Malraux îşi va fi scris deja “Antimemoriile”, dar nici de astă dată nu va primi Nobelul, dintr-un motiv politic: după controversa iscată de premierea lui Churchill în 1953, membrii juriului nu au considerat de bun augur să repete gestul cu un membru al guvernului, de astă dată francez (Malraux era ministru al Culturii), aşa că Nobelul a revenit lui Miguel Angel Asturias.

De la scriitură la premiul Nobel

Nobelul pentru literatură se acordă unui scriitor ca recunoaştere a activităţii sale literare şi nu premiază o carte anume. Cu toate acestea, o incursiune în motivaţiile juriului la alegerile făcute indică o mutare a accentului, de la recunoaşterea valorii strict literare a unui autor, la relevanţa istorică şi politică a temelor care sunt abordate. Într-un interviu acordat „Lire”, secretarul permanent al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, surprinde mutarea de accent în decernarea premiului literar: „Odată cu Jelinek, în 2004, literatura anilor 1980 îşi face cunoscut palmaresul. (…) Astăzi nu mai putem reduce literatura la ficţiune ori poezie. Există aşa-numita „literatură de mărturie” foarte importantă, care merge de la jurnalele de călătorie până la mărturiile asupra Shoah (…)”.

Astfel, primului laureat, Sully Prudhomme (1901) i se acordă distincţia, ca „recunoaştere a compoziţiei sale poetice (…) pentru perfecţiunea artistică şi pentru rara combinaţie între calităţile sufletului şi intelectului.” (este autorul volumului ” Stances et Poèmes” , 1865). În 1953, Academia Suedeză face un gest care va deveni istoric, acordând premiul Nobel lui Sir Winston Leonard Spencer Churchill, pentru oratoria extraordinară prin care a apărat marile valori ale umanităţii.” Germanul Heinrich Böll primeşte Nobelul, în 1972 (după ce în 1929, laureatul fusese Thomas Mann), iar motivaţia juriului face trimitere la „scrierile care sunt o combinaţie a perspectivei asupra epocii şi sensibilitate, prin care a contribuit la reînnoirea literaturii germane.” Marcant pentru mişcarea literară a Germaniei postbelice, Böll abordează tema vulnerabilă a conţiinţei poporului german şi a vinei pe care acesta o resimte (în română, au fost traduse „Opiniile unui clovn”, „Unde ai fost, Adame?”, „Casa văduvelor”, „Destinuţ unei ceşti fără toartă”).

Imre Kertész primeşte Nobelul pentru literatură în 2002, „pentru că a scris despre experienţa fragilă a individului contra arbitrariului barbar al istoriei.” Născut într-o familie de evrei la Budapesta, Kertész a fost deportat la Auschwitz, iar scrierile lui articulează dramatismul vieţii în lagăr, formulând mereu aceeaşi întrebare: „Cum se poate trăi după Auschwitz?” (autor al romanului „Kadiş, pentru copilul nenăscut”). În 2004, Nobelul revine unui scriitor controversat în propria-i ţară, Orhan Pamuk, care, argumetează juriul, „a descoperit noi simboluri pentru a reda ciocnirea şi interconectarea culturilor. Anul trecut, Nobelul pentru literatură a creat tensiuni chiar între membrii juriului (unul dintre membri demisionând, ca dezaprobare pentru alegerea făcută); premiul a fost decernat lui Doris Lessing, recompensând astfel aducerea pe terenul literar a experienţei feminine.

Nobelul, după insistente propuneri

Până ce un scriitor primeşte Nobelul, se parcurge un întreg traseu ritualic al propunerilor, dezbaterilor şi selectării. Regula majoră este aceea că nimeni nu se poate auto-propune; în fiecare an, academicieni, asociaţii literare şi foşti laureaţi sunt solicitaţi pentru a întocmi propunerile care, de cele mai multe ori, ajung la un număr foarte mare, de patru, cinci sute de nume. Acesta este lista preliminară, pornind de la care cei patru membri ai juriului alcătuiesc o nouă listă în luna aprilie, intermediară, de 20 de nume, listă care va redusă la doar 5 nume (lista scurtă), în luna mai. Abia după ce lista scurtă este definitivă (şi confidenţială) , ea este supusă dezbaterii altor academicieni, care vor vota în octombrie. Procesul este intens, pentru că sute de mii de pagini de literatură din diverse genuri sunt parcurse, cu ajutorul traducătorilor; aşa, de pildă, a fost acordat Nobelul din 1966 unui polonez, Wislawa Szymborska, după ce un slavist a fost special adus la Academia Suedeză pentru a traduce poemele din poloneză.

Surprinzător, poate, este faptul că mari scriitori au reuşit să primească distincţia după ce au stat pe lista scurtă ani la rând. Hermann Hesse devine laureatul anului 1946, după ce încă din 1929 compatriotul său, Thomas Mann, îl propusese încă din 1931, într-o scrisoare adresată juriului. Ernest Hemingway primeşte Nobelul în 1954, după ce din 1947 juriul a discutat „cazul Hemingway „. În 1915, Romain Rolland îl propune pentru Nobel pe psihanalistul Sigmund Freud, propunere respinsă de juriu (Freud va primi distincţia 21 de ani mai târziu.)

Miza premiilor literare

Nefiind o recunoaştere strictă a valenţelor literare ale unei opere, Nobelul are, totuşi, un impact major pe piaţa de carte. După ce Academia Suedeză anunţă laureatul, editurile încep să comande traduceri şi să pregătească apariţia titlurilor celui distins ca pe un mare eveniment. După ce Orhan Pamuk a devenit laureatul anului 2006, au apărut în limba română, susţinut, aproape toate cărţile semnate de acesta.

Spre deosebire de premiul Nobel, există o serie de alte distincţii literare care dau seama de impactul unei cărţi, nu a unei opere în ansamblu, poate mai semnificante pentru felul în care un autor îşi înscrie stilul şi problematica în literatura lumii. Man Booker Prize, bunăoară, recompensează „cel mai bun roman” scris de un autor din Marea Britanie sau Irlanda (datează din 1969 şi este în valoare de 50.000 lire sterline), iar National Book Award premiază cartea anului (din ficţiune, non-ficţiune, poezie şi debut) în Statele Unite ale Americii (din 1950, în valoare de 10.000 dolari).

%d blogeri au apreciat asta: