E intelectual. Nu-i bun!

13 -15 iunie 1990. Dupa 45 de ani de dictatura, primul presedinte al Romaniei democratice le multumeste minerilor, pentru ca au restabilit ordinea, venindu-le de hac intelectualilor. Mai-iunie 2014. Prim-ministrul Romaniei ii pune la zid pe intelectualii care “isi vorbesc de rau tara”, iar un presedinte de partid care se doreste a fi reformator gaseste ca marea problema pe care o are in goana electorala este intelectualul scolit la Sorbona. In tot acest timp, nostalgicii Romaniei comuniste par a fi singurii care au creat o scoala.

Ce are de castigat Victor Ponta atunci cand ii pune la coltul oprobiului pe Horia-Roman Patapievici si Mircea Mihaies? Cu cine vorbeste premierul atunci cand refuza sa contra-semneze decorarea celor doi oameni de cultura care au facut din Institutul Cultural Roman o veritabila institutie de reprezentare a Romaniei in lume? Sa fie vorba doar despre un resentiment personal? Sau are convingerea, poate si analizele sociologice, care ii dovedesc ca aratarea cu degetul a intelectualilor si disocierea de acestia ii aduc voturi?

Intelectualii nu “vand” decat atunci cand ii asezi intr-o zona de conflict. Nici in politica, nici la televizor. Daca un reporter il suna pe Andrei Plesu, cel mai adesea va dori sa i se spuna, cat de raspicat se poate, ce crede despre cutare politician sau cum comenteaza (“cum comentati? este non-intrebarea cea mai des adresata) o decizie politica. Asa se face ca, din tot ce a scris Andrei Plesu, de pilda, preluarile de televiziune s-au concentrat pe cele cateva texte in care s-a aplecat asupra politicii autohtone. Esentialul, morala au fost inlaturate.

Specialistul in toate cele ce se petrec zi de zi este de preferat intelectualului. Isi misca mainile in stil american, constient ca auditoriul va fi sedus fara rest de dansul palmelor, de miscarea unui deget, de indepartarea artistica a suvitei de pe frunte. Te fixeaza complice cu privirea, facandu-te astfel partas la puterea pe care si-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele conditii de a arata si gesticula ca unul care le stie pe toate si de a nu fi un intelectual savant. E atoatestiutor, detine secretul vorbitului in public, ecranul il doreste, gospodina intelege exact ce vrea sa spuna. Rosteste raspicat judecatile, tot timpul de valoare.

Cand s-a intamplat mineriada din 1990, grila in care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomageala celor cu barba, ochelari si carte sub brat a fost pusă pe seama minerilor abrutizati, iesiti din intunericul pamântului, intr-un fel de demonstratie a propriilor vieti. Minerii au fost munitia. Atat si nimic mai mult. Dusmanii au fost intelectualii. A fost, atunci, primul semn ca o noua specie e pregatita sa se nasca si sa se instapaneasca asupra celui mai mare castig al democratiei: spatiul public. De atunci incoace, intelectualii au fost aruncati in periferic si, dupa cum se pare, bine ar fi sa ramana acolo. Stau prost in toate sondajele, pana si in cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascutita a vulgului, sar peste nevoile de baza, nu te intrerup artistic si nu fac fata moderatorilor. Nimeni nu ii mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienta.

In locul lor, au aparut acrobatii. Citeste integral Revista 22.

%d blogeri au apreciat asta: