Vintilă Mihăilescu: Încrederea în presă a scăzut consistent. Presa e într-o criză de sistem

Societatea românească este excesiv politizată, iar presa oglindește această politizare, dar și o anumită dinamică a agresivității care a apărut mai întâi în societate, și apoi în platourile de televiziune, spune antropologul Vintilă Mihăilescu. În 25 de ani de postcomunism, presa a s-a diversificat, dar nu întotdeauna în bine: informația este sacrificată în favoarea opiniei. Toate acestea au condus constant, din 2010 încoace, la o scădere consistentă a încrederii în presă: de la 66 de procente la 33. Mai mult, după alegerile prezidențiale din 16 noiembrie, presa este singura instituție în care românii investesc tot mai puțină încredere. Dacă ar fi fost jurnalist, Vintilă Mihăilescu ar fi scris despre societatea reală.

Magda Grădinaru: Care consideraţi că este rolul major al presei în societate şi de unde îşi trage presa legitimitatea?

Vintilă Mihăilescu: Informare, adică transmiterea de informaţii – inclusiv prin căutarea, identificarea şi publicarea informaţiilor „ascunse” de instituţii şi persoane publice – şi dezbaterea publică a acestora.

Magda Grădinaru: Ce înseamnă “presa liberă și independentă” şi când spunem că un cotidian, o televiziune, un jurnalist îşi îndeplinesc rolul fără cenzuri şi influenţe?

Vintilă Mihăilescu: O presă este liberă şi independentă atunci cînd are acces garantat la toate informaţiile cu caracter public şi le poate prezenta ca atare, comentîndu-le public în conformitate cu valorile asumate public (politice, religioase etc.).

Magda Grădinaru: Cum arată agenda media după 25 de ani? Ce are în exces, ce îi lipsește?

Vintilă Mihăilescu: Comparativ mult mai bogată şi diversificată, s-au dezvoltat
relativ recent forme alternative de jurnalism. Totodată, simpatii conjuncturale în loc de valori asumate public, care influenţează selectarea informaţiei şi nu doar dezbaterea lor, ceea ce duce la prevalenţa opiniilor şi atitudinilor în detrimentul informaţiei. Dezbaterile sunt reduse de regulă la polemici partizane. Se remarcă o lipsă frecventă de profesionalism, atît al jurnaliştilor, cît şi al invitaţilor.

Magda Grădinaru: Are presa românească propria-i agendă, subiecte, teme pe care să le impună spaţiului public?

Vintilă Mihăilescu
: Are intervenţii în agenda publică, nu o strategie.


Magda Grădinaru
: Criza pe care o cunoaşte acum presa din România este doar una economică sau, mai grav, putem vorbi despre o criza de identitate care o dublează sau chiar o subîntinde pe cea economică?

Vintilă Mihăilescu
: Cred că presa se apropie mai degrabă de o criză de sistem decît de inconveniente sau obstacole de un fel sau altul.

Magda Grădinaru: Puteţi identifica un moment zero al decredibilizării presei româneşti?

Vintilă Mihăilescu: In jurul anului 2010. Înainte de acest an, încrederea era de aproximativ 66%, acum a ajuns pe la 33% (presa este singura instituţie care se pare că a scăzut puţin ca încredere după alegeri, de la 37,4% în octombrie la 32,5% în decembrie – INSCOP). Dar atenţie, în ţara “libertăţii presei”, SUA, cota de încredere este de 40%, deci nu mult mai mare…

Magda Grădinaru: În ce termeni ne putem referi la relaţia dintre presă şi politic sau, mai direct, dintre jurnalist şi politician?

Vintilă Mihăilescu: În termenii politizării excesive a întregii societăţi.

Magda Grădinaru: Situaţia de la Antena 3 (n.r. linșajele lui Andrei Pleșu, Horia Romana Patapievici ș.a.) este una accidentală sau mai degrabă simptomatică pentru presă? Cum a ajuns linșajul mediatic gen editorial și unde (la cine) este soluția?

Vintilă Mihăilescu: Antena 3 a escaladat, alimentat şi utilizat un trand de agresivitate existent în societate, nu ea l-a inventat! În această spirală socială a agresivităţii, prima mişcare de stopare aparţine politicului.

Magda Grădinaru: Dacă aţi fi jurnalist de profesie, despre ce aţi relata?

Vintilă Mihăilescu: Despre societatea reală…

Magda Grădinaru: Citiți ziare ? Aveţi vreun ziar pe care să-l urmăriţi îndeobşte?ircea.

Vintilă Mihăilescu
: Nu mai am, citesc selectiv, doar anumite subiecte care ajung să mă intereseze pe moment.

*Publicat pe jurnalistan.ro

(Sursa foto: Facebook)

Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

Marghioala e de vină. Ea a fost mai întâi

Nu o cunosc de multă vreme. Timp îndelungat ne-am intersectat pe stradă, dar niciodată nu a fost nevoie să ne întrebăm ceva. Nici măcar atunci când făceam piaţa împreună. Nici când stătea în faţa mea în sala de teatru.

Numele i l-am aflat în zilele din urmă, când am aflat că ea, femeia cu haine uşor pastelate, care îi poate citi cu aceeaşi patimă pe Coelho şi Oz, care m-a iritat teribil într-o zi, cu privirea fixată peste umărul meu, înspre ziarul pe care îl citeam în tramvai, cea pe care am auzit-o pronunţând „doisprezece lalele”, ei bine, chiar ea, Marghioala, poartă vina absolută pentru derizoriul pe care şi-l asumă, din ce în ce mai greu, presa. Integral, pe hydepark.

Despre ruşinea de a fi jurnalist. Pentru că şi Capatos este

Îmi este ruşine că sunt jurnalist. Nu îmi e ruşine de alegerea pe care am făcut-o, nici de ceea ce reuşesc să scriu, pentru că m-am născut cu o incapacitate organică de a sări peste limită. Dacă nu ştiu un lucru, dacă nu e verificat totul în asperităţile minţii, tac. E acel simţ al ridicolului prin care te măsori. Dar jurnalist este şi Capatos. Suntem, cum ar veni, colegi de breaslă. Şi atunci, ruşinându-mă de lipsa lui de ruşine, îmi este terbil, teribil de ruşine că suntem, amândoi, jurnalişti.
« Antena » care îl legitimează pe Capatos a difuzat, aflu, imagini evident senzaţionale şi de « primă-mână », că doar asta este singura miză a unei instituţii de presă, cu fostul premier Emil Boc, gol-goluţ, în vestiarul unei săli de gimnastică. Pentru o şi mai mare autenticitate şi pentru o şi mai mare fuziune cu poporul care digeră hulpav orice destructurare a oricui, numai mai bun decât mulţi alţii să fie, imaginile au fost aruncate pe ecran needitate, filmate fiind cu telefonul mobil. Câtă performanţă jurnalistică ! Din punctul meu de vedere, este acelaşi lucru cu a intra, noaptea, în casa cuiva. Nu există nici o diferenţă faţă de complicitatea la un viol. Şi nu există nimic mai ruşinos şi mai animalic în presă.
Acum ceva vreme, am citit despre cazul unui senator american, mort într-un accident de maşină. Alături de el, se afla secretara, despre care toţi ştiau că îi este şi amantă. Freamăt mare în redacţiile tv – care este, de fapt, ştirea cum anume să o împacheteze. Toate instituţiile de televiziune, fără niciun rest, au sacrificat « senzaţionalul », luând decizia de a transmite publicului nedefinit simplul fapt al morţii unui senator. Calculul a fost onest : dacă readucem în scenă povestea cu amanta, nu facem nici cel mai mic serviciu interesului public : omul a murit, ca atare nu va mai candida, şi atunci, la ce folos să îi devoalăm mizeria ? Nu cred că televiziunile americane sunt private de tabloidizare. Primesc şi ele audienţele. Îşi fac calcule disperate pentru a mai ţintui în faţa ecranului alţi şi alţi anonimi. Dar totul, până şi ratingul, dă seama de limită. Iată cuvântul magic, cel care dă diferenţa specifică. Nu câte amante ai la televizor, nici câte divorţuri ai reuşit să aduci, ci cum ai reuşit să jonglezi cu limita.
Publicul poate fi, aşa cum adesea cred managerii din media, lipsit de scrupule şi de conexiuni. Dar până şi Marghiola are ruşine. Pentru că da, limita şi asumarea ei vin din ruşinea de a-l dezgoli pe altul, fără a te dezgoli şi pe tine.
Am pornit pe acest drum încercând să mă dumiresc eu însămi de unde încrâncenarea de a face presă. Nu am avut nicio experienţă edificatoare – presa, atât cât am profesat-o, nu m-a aventurat într-o lume care să capete trăsăturile mele, ba chiar am avut un divorţ în tăcere, cu martori care nu ne ştiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am împărţit la final fotografiile, nici cărţile şi nici nu am rămas prietene. Dacă ma uit la ea, la presă, nu recunosc nimic din vechiul mariaj.
Nu am crezut niciodată că ziaristul este chemat să judece, să eticheteze, să creeze revoluţii, spasme ori revelaţii istorice. Nici că depeşa n-re încotro, decât să mizeze pe senzaţii. Am privit întotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuală. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricât de monstruos ar fi el (în sensul pur etimologic, de ieşire din formă). Pentru ca presa să fie asumată ca profesie, trebuie să ne ştim locul, care este prin excelenţă cel al intervalului. Orice derapaj, înspre autoritate ori, din contra, înspre vox populi, lasă intervalul gol. Aşa apare impostura.
Când presa nu îşi mai defineşte locul şi rolul, când din ea rămân doar tentaculele care se întind şi se infiltrează, ziarele mor fără memorie. Eu nu ştiu să fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau să fiu o”specie”, în loc de a miza pe profesie.
Antena 1 a reuşit aseară o mare performanţă. A înghiţit OTV-ul. L-a distrus iremediabil pe Crin Antonescu, şi aşa bolnav de ură şi cu memoria schimonosită. Pentru că liderul PNL a răspuns la telefonul lui Capatos şi a comentat imaginile cu Emil Boc. A mai reuşit ceva Antena : să ne ruşineze pe toţi cei care, arici fiind, facem exerciţii de a menţine distanţa minim necesară faţă de celălalt.

Antene cu garoafe

Razvan Dumitrescu anunta, cu revolta, salariul lui Mircea Marian. Irina Hossu Longin spune ca Ioana Lupea este urata, si, ca atare, remunerata inutil de TVR. Intre timp, s-a decis comasarea alegerilor, Adrian Nastase vrea sa boteze cu propriul nume o sala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Ion Iliescu vorbeste la televizor despre Vaclav Havel, revolutionarii cu certificat vor sa fie remunerati pentru episodul revolutie, in piata Universitatii, in dupa-amiaza zilei de 21 decembrie, activistii Rosia Montana imparteau garoafe curiosilor sa simta pulsul celor doua decenii si mai bine de postcomunism. La Editura Humanitas a aparut Gulagul Annei Applebaum.

Mihai Gadea preia subiectul fierbinte al salariului lui Mircea Marian, platit, se vede bine, din banii publici. Adica ai nostri si, prin asta, ai lui, de unde, pesemne, revolta ca intra in sarbatori cu buzunarul mai gol. Am trait zilele in care lucrurile din presa s-au decantat sucit. Si prin lucruri, vreau sa zic oameni. Cei buni, sa-mi fie iertata platitudinea, nu au mai avut loc. Fie pentru ca asa au simtit ei, ca nu pot respira colectiv fara acel minim spatiu de gandire pe cont propriu, fie pentru ca asa au simtit altii, ca nu merita sa imparta putinul cu cei putini. Au fost cateva luni, prin 2010 , cand traiam acut sentimentul ca ii conduc la usa, rand pe rand. Mai intai cu ciuda, mai curand cu nostalgie. Iata ca a venit si ziua in care celor ramasi tot li se pare ca suntem multi. Ca Mircea Marian, de pilda, respira prea mult aer din camera cu mucegai a presei romanesti. Ca intr-un razboi al speciilor, in care conjuctura il alege pe cel mai puternic. Ca si cum atat am sti, de decenii: dusmanul e dintre si printre noi.

De ce avem facultati. Despre agenda si concursurile pentru posturile universitare

Lui Constantin Marin i l-am datorat pe Aristotel. Nu pentru ca ar fi tinut cursuri academice explicite, nici pentru ca ar fi transformat incursiunea in filosfia greaca intr-o autentica revelatie filosofica de amfiteatru. Nici pentru ca ar fi tinut cursuri stufoase. Ci pentru ca nu putea sa treaca peste conditia fundamentala fara de care nu meritai (literalmente) sa te apropii de Aristotel: efortul de a buchisi greaca veche. Obisnuia sa te mustre fara a-si pune in joc constiinta: „Eu te suspectez pe matale ca nu ai ce cauta in filosofie” – fara emotie in glas, fara batjocura: o sentinta pe care, chiar inainte de a fi dusa pana la capat de instanta, era consimtita chiar de acuzat. In rest, nu am scris aproape nimic la cursul lui de anul I de filosofie, petrecut la Iasi.La un moment dat, am inlocuit cursul cu biblioteca de la Fundatie, buchisind alfabetul. Daca la curs nu se infatisa ca un maestru pe deplin capabil sa treaca in poveste scheme si sisteme, pe terasa studenteasca din Copou (CUI) iti construia adevarate puneri in scena, cu decor si coregrafie, ale categoriilor. Si-ti purta mana peste gamma, intorcandu-te, babeste, catre ordinea de inceput.

Lui Gabriel Liiceanu ii datorez punerea pe drum. Eram in ultimul an de liceu, sfidand matematica, ratandu-mi lirismul la Casa Pogor, ascultand catrene bland arcuite de, probabil, cei din urma trubaduri. Incapabila sa astern eu insami versuri despre tramvaie care nu mai trec, furisindu-ma cu permisul „celor mari” in biblioteca universitara pentru a citi Descartes si Origene (la semnificatie ne gandim de acum incolo), ma simteam corp strain printre colegi, aspiranti la profesia de magistrat sau la cele de economist si filolog. Gabriel Liiceanu a tinut o prelegere la universitate, o introducere in Sein und Zeit. Mai pastrez notitele si acum. Bineinteles, mi-am notat atunci tocmai neesentialul. Imi dau seama de asta atunci cand vad ca totul este scris intre introducere si epilog. Doi ani mai tarziu, cand ii devenisem studenta, am pornit de la intrebari. Citește mai mult din acest articol

Indiferenta vs. neutralitate – SOV contra Ghita sau cine intra in razboi

Nu ma simt confortabil sa scriu despre ce se intampla in presa. Pe de o parte, pentru ca nu am forta de a asimila si intelege intru totul jocurile de culise si nici curajul de a admite ca miza jurnalistica se pliaza pana la identificare cu cea a puterii pe care ti-o da influentarea spatiului public. Pe de alta parte, pentru ca imi este rusine de rusinea jurnalistilor, pe multi dintre ei cunoscandu-i si legitimandu-i ca profesionisti. Cum poate omul sa functioneze ca disjunctie, asta nu o pot intelege in ruptul capului: tortionar in „profesie” si tata afectuos in propria casa, lichea printre oameni si tehnician desavarsit la birou.

La Realitatea nu se poarta, acum, un razboi intre Sorin Ovidiu Vintu si Sebastian Ghita. Sigur, cei doi se lupta, cvasi-mafiot, pentru controlul agendei publice, prin avantajul pe care si-l aroga intr-o redactie de presa. Dar nu sunt in razboi – pentru asta, ar trebui ca fiecare dintre ei sa poata, teoretic, sa piarda. Din contra, intr-o negociere, fiecare parte are un castig ca miza. Sorin Ovidiu Vintu si Sebastian Ghita negociaza. Traseaza linii intrerupte pe o ipotetica harta a beneficiilor. Privit din unghiul care ne intereseaza, razboiul autentic se da intre SOV&Ghita si jurnalisti. Pentru ca doar in aceasta ecuatie, fiecare parte are in potenta o pierdere pe care o poate masura si in virtutea careia scoate armele: imunitatea juridica/ interesele economice si de putere, in cazul primilor doi si rostul de a-si face profesia, in cazul ultimilor. Ca orice razboi privit din mijlocului campului de bataie, si acesta este atipic. In prima instanta, nu face zgomot. Mai apoi, nu naste solidaritati si aliante din afara. Pentru ca jurnalistii cu care se razboiesc Vintu si Ghita nu au constiinta bataliei in care au din ce in ce mai multe pierderi. Sunt indiferenti.

Cei care raman indiferenti intr-un razboi, fara ca indiferenta lor sa implice neutralitatea, sunt victime sigure. E ca si cum nu ar conta cu cine „tii”, Franta sau Germania, si astepti ca un fapt conjunctural sa te arunce de-o parte sau alta a baricadei. Pentru a ramane neutru, trebuie sa stii care este miza autentica, sa iti asumi ambele tabere, scopurile fiecareia, sa stii cu ce intentii a pornit fiecare la razboi si care sunt pierderile colaterale. Neutru nu poate fi cel nu tine cu nimeni, sperand doar sa isi prezerve un anume confort sau o anume inertie. Acesta este doar indiferent – se amageste cu provizoratul care, intr- buna zi, se poate croniciza.

Jurnalistii de la Realitatea se ascund in spatele unei neutralitati de impostura. Tot ceea ce trebuiau sa faca, pentru a-si limita pierderea majora, adica intocmai acel rost al profesiei, singurul care ii instituie, era sa se delimiteze de negocierea de guerrilla Vintu – Ghita, care se poarta, public, in numele lor. Si sa nasca solidaritati. Pentru ca sunt oameni acolo, in redactie, care stiu si ar putea sa faca presa. Camermani, reporteri, editori, producatori. Oameni care nu sunt lichele. Dar care, intr-un moment 0 care privit retrospectiv se rateaza, si-au suspendat profesia si implinirea in numele careia au ales sa faca presa. Au decis sa fie indiferenti, asteptand ca indiferenta sa ii scoata din ecuatie. Sa nu-i implice, sa nu le ceara o batalie pe cont propriu. Nu acum, cand e criza, cand ziarele se inchid si salariile scad sau nu intra pe card. Mai tarziu, cand va trece criza si salariile vor reintra in rutina, poate se vor simti capabili de un razboi deschis, dar atunci, teama imi este, nimeni nu si-i va mai lua ca adversar, pentru ca vor fi pierdut, pana atunci, tot ce ar fi putut pune in joc.

Alexa

Aveam o spaima cumplita de militianul Alexa, a carui figura cu greu o mai compun, dar care a ramas pentru mine prototipul dezumanizarii. Senzatia ochilor ingusti, care mi se opreau in ceafa de cate ori treceam pe langa el, alaturi de raceala care incepea sa urce din talpi atunci cand il vedeam aruncandu-si duios copilul in sus a nascut intre mine si oameni un gol peste care doar in zilele temerare pasesc. Cand vad un barbat potrivind cuminte fularul la gatul vreunui copil, ma gandesc imediat la toti ceilalti oameni pe care ii uraste, inmagazinandu-i in pumnii zdrobiti si rosiatici. Ca poate iubi o fiinta care ii este in proprietate, detestandu-i organic pe toti ceilalti, ca poate asculta jazz, cu fereastra deschisa, inainte de a se insinua in respiratia celor care tac si tot nu e indeajuns, ca poate atinge cu palma desfacuta un chip de copil, in timp ce dosul mainii este singura atingere de care este social capabil, toate acestea m-au pus din capul locului intr-o tehnica defensiva fata de lume. Prezumtia aceasta de vinovatie pe care o aplic neconditionat si patologic tututor sta la baza dorintei de a deveni ziarist (jurnalismul a aparut mai tarziu, la mijlocul anilor 90). Nu cred sa fie vorba despre o vocatie a adevarului, ci mai degraba de nevoia de a devoala straturile de piele suprapuse, de a intui relatia dintre oameni, fapte si lucruri. Trebuia sa inteleg cum anume militianul Alexa este posibil, cum optezi intre oameni, cum iubesti daca esti calau.

Cand a venit revolutia si militianul Alexa, cu figura lui infioratoare si copilul razandu-i in brate, a devenit politist, i-am aratat tatei caietul dintre ferestre. Am stat doi ani in redactia Opiniei iesene, ma strecuram in casa in miez de noapte, cu creionul dupa ureche (faza romantica care face ca orice profesie sa devina a ta), mi-am cumparat primele tigari din cele cinci stiri pontate in clasa a X-a.

L-am revazut pe militianul Alexa in anii lui de batranete, un ins prietenos, care isi construise singur un gard din scanduri verzi si care avea masa lui la carciuma, unde se asezau, pe rand, oamenii de seama ai satului. In ochi tot nu te priveste, dar stiu sigur ca atunci cand m-am indepartat, ochii lui ingusti imi cuprinsesera ceafa in care incepuse sa cante jazz. Nu stiu daca el e motivul pentru care am transformat profesia de jurnalist intr-o lupta.

Sau cei care ii trec pragul, ducandu-i ziare invechite pentru a impacheta borcanele de dulceata pe care le trimite la oras copilului pe care il iubea, in detrimentul tuturor celorlalti oameni.

Incep sa cred, insa, ca de vina pentru renuntarea celor patru, cinci care au avut si ei un Alexa lor si care faceau presa pentru ca oamenii cu ochii ingusti sa nu mai asculte jazz, este ziua in care jurnalistii au inceput sa iubeasca discretionar, in detrimentul adevarului si a relatiei dintre oameni, lucruri si fapte.

Cel mai cumplit lucru la omul cu adevarat rau, unde raul este inteles prin incapacitatea de a fi tranzitiv, adica de a intelege ca mana ridicata asupra unui seaman de-al tau este si mana ridicata asupra ta, este ca poate fi si bun, spune Vasili Grossman. Un tortionar care isi spala mainile doar de sangele victimei, nu se de pacatul pe care l-a repudiat, innobilandu-l intr-o virtute care nu are de-a face cu umanismul, si apoi citeste o carte de-a contelui Tolstoi, isi pune un disc cu Bach ori ii ingana copilului o poveste, este cel mai monstruos, adica nefamiliar, tablou. Nu statul ii naste pe oameni, ne spune Grossman. Turnatorul, tortionarul, individul mic si rau cresc din om.

%d blogeri au apreciat asta: