Coruptia ucide si nu statul e cel care moare

Corupția are efecte cât se poate de concrete, în viața de zi cu zi. La limită, ucide. Nu este vorba doar despre o mână de oameni care au făcut și fac bani pe seama statului, ci de oameni și găști care, în schimbul unor foloase materiale personale, transformă viețile în statistici. Până nu înțelegem acest lucru, până nu vedem că șpăgile, achizițiile publice atribuite discreționar, tranzacționarea contractelor au consecințe vitale vom continua să fim victime.

Astăzi, e rândul nou-născuților să fie prinși în negocierea bani contra viață. La Asociația de Neonatologie și la alte spitale din București, printre care Spitalele Polizu și Cantacuzino, au loc descinderi ale anchetatorilor. Percheziții au loc și la Ministerul Sănătății. Suspiciunile sunt acelea de folosire ilegală a banilor europeni, dar și de la bugetul de stat, destinați achiziției de echipamente pentru secțiile de nou-născuți. Să luăm bine aminte. Este vorba despre fraudarea banilor din care ar fi trebuit să fie cumpărată aparatură medicală pentru copii. Citeste mai departe pe Romania Curata.

Anunțuri

Gloante ricosate

E ziua moţiunii, săptămâna calculelor şi agendelor de partid, luna amiciţiilor politice de conjunctură şi anul micului vot. Vorbele cu dublu tăiş au lăsat loc ranchiunilor şi mitocăniilor făţişe. Tot cam pe vremea asta, sforarii ies la lumină. Lucruri neesenţiale. La fel ca toţi micii, toate căpuşele şi toate plimbările electorale pe aleile din parcurile urbane.

 Tentaţia oricărui jurnalist este să se aplece asupra celor mai de sus, să le descurce iţele, să caute mizele ascunse ale dansului politic. Raymond Aron numeşte undeva cel mai mare pericol care îl paşte pe gazetar, fie el şi şi vechi în profesie: acela de a se lăsa subjugat de evenimentele cotidiene, până la incapacitatea de a lectura orice alt sens. Nu spun că depeşele de actualitate politică nu îşi au locul, ci doar că, în afara lor, mai există şi altceva. Bunăoară, cele mai multe dintre gloanţele trase de politicieni fie îşi ratează adversarul, dintr-o lipsă completă de educaţie militară, fie ricoşează, fără ca cineva să observe.

 Aş fi vrut să pot scrie despre moţiune şi despre agenda lui Ion Iliescu. Pentru că, indiferent ce porumbei scoate Victor Ponta pe gură, nu poate masca tonalitatea înaltă cu care şopteşte şeful său direct. Nici bufonul de la Elysee, nici împuşcaţii imaginar de preşedintele PSD nu sunt suficienţi: dacă Iliescu socoteşte că un eventual guvern PSD deserveşte partidului, atunci totul e pierdut. Nu am, însă, voie să îmi opresc privirea asupra amorurilor, sinuciderilor şi crimelor din politică. Pentru că, zilele din urmă, câţiva medici de la Institutul Cantacuzino m-au avertizat că suntem pe moarte. Şi dacă agonia este colectivă şi ne pierdem spaimele în vacarmul de gup, ei bine, moartea este pe cont propriu. Despre ce s-a întâmplat în ultimele două decenii la Cantacuzino s-a tot vorbit. Că niciuna dintre instituţiile statului nu se simte responsabilă şi, ca atare, vinovată de dezastrul unui institut naţional care există de la începutul anilor 1900, nu surprinde pe nimeni. O serie de acte manageriale „defectuoase”, ce situaţie nefericită! Vorba lui Topârceanu, absolut din întâmplare!

Să povestim, aşadar. Zi de aprilie, din aceea fericită, fără cod. În curtea Institutului Cantacuzino, un pâlc de medici, asistente, laboranţi stă la umbră. O doamnă din acelea din tablou, cu o ţinută vag interbelică, se interesează de Cantastim. „Nu se mai face”, vine răspunsul, „avem doar suc de orz verde” – „Şi la ce e bun?” – „O, are mai multe proprietăţi: e antioxidant, creşte rezistenţa organismului la bacterii şi infecţii”. – „Şi la căpuşe?” – „Ce căpuşe, doamnă, e o isterie a televiziunilor. Oprescu doar e medic, ştie el! – Dar Cantastimul de ce nu se mai face, era rău, cum a devenit paracetamolul?” – „Nu, nu ne mai lasă să îl producem. Ministerul Sănătăţii”. Fac câţiva paşi şi intru în institut, pe lângă statuia profesorului Cantacuzino. Trec de candela aprinsă lângă criptă, acolo unde e înmormântat fondatorul şi dau de adevăraţii povestitori. „Nici dacă se face acum o infuzie imensă de capital în sistem, dacă medicii tineri rămân în ţară, dacă vine la noi un director care să deblocheze banii de la Banca Mondială, dacă modernizăm toată linia de producţie, lucrurile nu vor învia. Pentru că aştia tineri, absolvenţii de medicină, rezidenţii buni, nu mai au de la cine învăţa. Know-how-ul s-a pierdut”.  „Legea nouă a sănătăţii e făcută pentru actorii privaţi. Adică aceia care folosesc cele mai ieftine truse de analize, care te îmbolnăvesc de HIV şi te trimit la noi pentru confirmare. Şi după 10 zile în care îţi trece viaţa prin faţa ochilor, în care eşti întrebat de zece ori dacă eşti homosexual, afli că a fost o eroare de laborator. Şi că nu eşti homosexual.” „Mulţi colegi de la diverse spitale sau clinici se plâng că sunt obligaţi să prescrie imunosupresoare. Pentru că sunt contracte, nescrise, dar ce credeţi?, cu un producător sau altul. Am ajuns să fim vinovaţi de multe cazuri de TBC, pentru că organismul devine vulnerabil, suntem teren pentru tuberculoză”. „Vin mulţi pacienţi la noi, cu analize scumpe, despre care medicul le-a spus că fac diferenţa între viaţă şi moarte. Şi ce credeţi, uneori, de milă, le mai facem gratuit câte o analiză” – „Lăudabil, aş zice. Dar asta nu e o soluţie. E doar o mutare în subsol”.

Am redat întocmai conversaţia de budoar. Mă sperie îngrozitor tonul confidenţial cu care mi se povestesc lucruri monstruoase. E aici o doză imensă de laşitate şi de abdicare de la dragostea faţă de semeni care, prin excelenţă în cazul medicilor, este definitorie. Pentru că dacă grozăvii de felul celor mai sus relatate se petrec în sănătate, nici un martor, fie el inocent şi fără voie, nu poate să îşi ţină capul plecat, mâinile în buzunar şi să tacă. Ministerul Sănătăţii, condus (inca) de domnul Ritli, de domnii Streinu-Cercel, Irimie, Cepoi, Arafat sau chiar de domnul Molnar, cum gingaş mi-a sugerat unul dintre secretarii de stat ai instituţiei, este obligat să deschidă seria unor lungi şi dureroase anchete, în sistemul de sănătate de stat şi în cel privat. Şi, dacă e adevărat că maeştrii au dispărut, că nu mai are cine să-i înveţe medicină pe mai tinerii medici, atunci să-i trimitem la studii şi practică în străinătate sau să le aducem, de oriunde,  profesori şi practicieni cu ştiinţă. Dar şi să stai la colţ şi să ştii, dezangajat, ce se întâmplă, fără a ţipa în gură mare că ai văzut o crimă, tot crimă se cheamă. 

 De aceea abdic de la gazetăria de moţiune. Pentru că la-ce-bunul actului jurnalistic lipseşte, în poveste, cu desăvâşire.

despre rabdarea de a trai in Romania

Domnule Ministru al Sanatatii,

marcam in curand sase luni de cand de cand ne-am cunoscut. a fost o intalnire din care niciunul dintre nu avea ce sa recunoasca mai tarziu, devreme ce a fost una intermediata – de trup, in cazul meu, de sistemul medical, in cazul dumneavoastra. si, ca orice intalnire neconsumata, si a noastra a ramas suspendata in imposibilitatea unui ramas-bun.

ne-am vazut, asadar, la inceputul lunii decembrie. ma pregatisem mult pentru acest moment, cu angoase si intrebari in fata timpului care, vrem, nu vrem, se petrece aproape geografic. aveam, atunci, spaima celor 30 ani, cand, vedeam eu la cei cu o generatie-doua nascuti inaintea mea, iesim din perioada de garantie. sau gratie. asadar, pregatita si in cunostinta de trup, am ajuns in prima unitate medicala. ma durea spatele. intre timp, previzibil, nu-i asa?, spatele tot doare. nu vreau sa va incarc nici zilele si nici constiinta,pentru ca da, eu asa stiu, avem si o astfel de constiinta. prin urmare, nu va descriu un spital din Romania. nici exasperarea cadrelor medicale si nici nu aduc printre noi, pentru ca nu ar fi politicos, mirosul dulceag al rusinii care mocneste pe holurile spitalelor bucurestene. o rusine laolalta, a pacientului si a medicului deopotriva. Citeste mai departe

Natural born killers – cand boala devine autoimuna

Mama si-ar fi dorit sa ma fac profesor sau medic. Cu prima optiune m-as fi impacat, nu a fost sa fie. La cea de-a doua a renuntat treptat si mama, in fata angoaselor mele timpurii care priveau trupul si ale sale spasme. Pentru ea, medicul si dascalul erau profesii fundamentale – restul era o declinare, o ajustare, o umplere a golurilor neesentiale. De ei era nevoie si ce alta miza poate sta in locul acesteia, de a-i defini pe ceilalti? Altfel spus, erau doua profesii prin excelenta autentice. Nu putea fi vorba, in cazul lor, de impostura. Rostul era dat de insusi actul exercitarii. De la medic si dascal pornind, toti ceilalti isi oranduiau viata: in functie de cat le permitea trupul si mintea.

Pentru ca asa credea mama si pentru ca varsta la care iti alegi profesia coincide cu cealalta, a cautarii propriei unicitati, despre care afli mai tarziu ca e de gasit tocmai in banalitatea gestului cotidian, nu am luat nicioadata in calcul medicina si profesoratul. La acea vreme, dupa cum spuneam, singura alegere cu putinta era diferenta specifica. Asa ca m-am facut jurnalist, cu convingerea bataioasa ca profesiile periferice sunt cele care dau tonalitatile lumii in care traim. Ori eu cautam nuante, disonante, tatonari.

Mama a avut dreptate.

Cand medicul si profesorul devin periferici, iar jurnalistul ocupa, aidoma unui balon umflat, centrul, societatea se imbolnaveste intr-un fel atat de greu incat despre boala ei nici macar stiri nu poti sa faci. Am avut in ultimul timp experiente critice, toate petrecute in sali de spital. Cea de noaptea trecuta a fost devastatoare, in conditiile in care functioneaza in mine o ironie care ma fereste de dezamagiri. Intr-un context deloc placut, cu copilul chinuit de dureri, am aflat ca nu ii pot face nici macar o ecografie, de vreme ce „nu ati stiut pe ce puneti stampila cand ati votat”. Intreband despre simptomele apendicitei, am luat la cunostinta faptul ca medicii sunt „saraci, au copii acasa si ca una dintre asistentele de la spital a facut stop cardiac pentru ca ei i s-a micsorat salariul, nu dumneavoastra”. Nimic din ce am inceput sa spun nu a avut efect. Contra-argumentele se reproduceau cronic, intr-o sala de spital in care medicii se agatau de „o sa plecam si noi din tara”. Despre la ce e buna medicina nu s-a vorbit. Nu vorbesc aici despre cum anume este tratat medicul de catre stat – e un cu totul alt registru. Este halucinant sa vezi ca oameni cu deprinderi si cunostinte stiintifice, care stiu sa citeasca neregularitatile dintr-un trup, isi pierd uzul ratiunii, auto-distrugandu-se.

Boala pe care a dezvoltat-o Romania este autoimuna. Tumorile si spasmele ei sunt produse chiar de anticorpii care ar trebui, intr-o logica dreapta, sa stea in calea bacteriilor. In general, in cazul unei astfel de boli, antidot nu exista. Poti lucra cu simptomele si ai sanse sa traiesti chiar si o viata lunga, intr-o contradictie deplina a organismului cu el insusi. Tratamentul acesta creeaza, dupa cum e si firesc, dependenta. Are insa si un efect advers foarte viclean: iti da iluzia ca, daca iti tii organismul cat de cat sub control, boala nu exista. Teama imi este ca, auto-devorandu-se, organismul acesta care se cheama societate isi va ingurgita, fara diferenta, putinii anticorpi natural born good.

%d blogeri au apreciat asta: