Coruptia ucide si nu statul e cel care moare

Corupția are efecte cât se poate de concrete, în viața de zi cu zi. La limită, ucide. Nu este vorba doar despre o mână de oameni care au făcut și fac bani pe seama statului, ci de oameni și găști care, în schimbul unor foloase materiale personale, transformă viețile în statistici. Până nu înțelegem acest lucru, până nu vedem că șpăgile, achizițiile publice atribuite discreționar, tranzacționarea contractelor au consecințe vitale vom continua să fim victime.

Astăzi, e rândul nou-născuților să fie prinși în negocierea bani contra viață. La Asociația de Neonatologie și la alte spitale din București, printre care Spitalele Polizu și Cantacuzino, au loc descinderi ale anchetatorilor. Percheziții au loc și la Ministerul Sănătății. Suspiciunile sunt acelea de folosire ilegală a banilor europeni, dar și de la bugetul de stat, destinați achiziției de echipamente pentru secțiile de nou-născuți. Să luăm bine aminte. Este vorba despre fraudarea banilor din care ar fi trebuit să fie cumpărată aparatură medicală pentru copii. Citeste mai departe pe Romania Curata.

despre rabdarea de a trai in Romania

Domnule Ministru al Sanatatii,

marcam in curand sase luni de cand de cand ne-am cunoscut. a fost o intalnire din care niciunul dintre nu avea ce sa recunoasca mai tarziu, devreme ce a fost una intermediata – de trup, in cazul meu, de sistemul medical, in cazul dumneavoastra. si, ca orice intalnire neconsumata, si a noastra a ramas suspendata in imposibilitatea unui ramas-bun.

ne-am vazut, asadar, la inceputul lunii decembrie. ma pregatisem mult pentru acest moment, cu angoase si intrebari in fata timpului care, vrem, nu vrem, se petrece aproape geografic. aveam, atunci, spaima celor 30 ani, cand, vedeam eu la cei cu o generatie-doua nascuti inaintea mea, iesim din perioada de garantie. sau gratie. asadar, pregatita si in cunostinta de trup, am ajuns in prima unitate medicala. ma durea spatele. intre timp, previzibil, nu-i asa?, spatele tot doare. nu vreau sa va incarc nici zilele si nici constiinta,pentru ca da, eu asa stiu, avem si o astfel de constiinta. prin urmare, nu va descriu un spital din Romania. nici exasperarea cadrelor medicale si nici nu aduc printre noi, pentru ca nu ar fi politicos, mirosul dulceag al rusinii care mocneste pe holurile spitalelor bucurestene. o rusine laolalta, a pacientului si a medicului deopotriva. Citeste mai departe

Natural born killers – cand boala devine autoimuna

Mama si-ar fi dorit sa ma fac profesor sau medic. Cu prima optiune m-as fi impacat, nu a fost sa fie. La cea de-a doua a renuntat treptat si mama, in fata angoaselor mele timpurii care priveau trupul si ale sale spasme. Pentru ea, medicul si dascalul erau profesii fundamentale – restul era o declinare, o ajustare, o umplere a golurilor neesentiale. De ei era nevoie si ce alta miza poate sta in locul acesteia, de a-i defini pe ceilalti? Altfel spus, erau doua profesii prin excelenta autentice. Nu putea fi vorba, in cazul lor, de impostura. Rostul era dat de insusi actul exercitarii. De la medic si dascal pornind, toti ceilalti isi oranduiau viata: in functie de cat le permitea trupul si mintea.

Pentru ca asa credea mama si pentru ca varsta la care iti alegi profesia coincide cu cealalta, a cautarii propriei unicitati, despre care afli mai tarziu ca e de gasit tocmai in banalitatea gestului cotidian, nu am luat nicioadata in calcul medicina si profesoratul. La acea vreme, dupa cum spuneam, singura alegere cu putinta era diferenta specifica. Asa ca m-am facut jurnalist, cu convingerea bataioasa ca profesiile periferice sunt cele care dau tonalitatile lumii in care traim. Ori eu cautam nuante, disonante, tatonari.

Mama a avut dreptate.

Cand medicul si profesorul devin periferici, iar jurnalistul ocupa, aidoma unui balon umflat, centrul, societatea se imbolnaveste intr-un fel atat de greu incat despre boala ei nici macar stiri nu poti sa faci. Am avut in ultimul timp experiente critice, toate petrecute in sali de spital. Cea de noaptea trecuta a fost devastatoare, in conditiile in care functioneaza in mine o ironie care ma fereste de dezamagiri. Intr-un context deloc placut, cu copilul chinuit de dureri, am aflat ca nu ii pot face nici macar o ecografie, de vreme ce „nu ati stiut pe ce puneti stampila cand ati votat”. Intreband despre simptomele apendicitei, am luat la cunostinta faptul ca medicii sunt „saraci, au copii acasa si ca una dintre asistentele de la spital a facut stop cardiac pentru ca ei i s-a micsorat salariul, nu dumneavoastra”. Nimic din ce am inceput sa spun nu a avut efect. Contra-argumentele se reproduceau cronic, intr-o sala de spital in care medicii se agatau de „o sa plecam si noi din tara”. Despre la ce e buna medicina nu s-a vorbit. Nu vorbesc aici despre cum anume este tratat medicul de catre stat – e un cu totul alt registru. Este halucinant sa vezi ca oameni cu deprinderi si cunostinte stiintifice, care stiu sa citeasca neregularitatile dintr-un trup, isi pierd uzul ratiunii, auto-distrugandu-se.

Boala pe care a dezvoltat-o Romania este autoimuna. Tumorile si spasmele ei sunt produse chiar de anticorpii care ar trebui, intr-o logica dreapta, sa stea in calea bacteriilor. In general, in cazul unei astfel de boli, antidot nu exista. Poti lucra cu simptomele si ai sanse sa traiesti chiar si o viata lunga, intr-o contradictie deplina a organismului cu el insusi. Tratamentul acesta creeaza, dupa cum e si firesc, dependenta. Are insa si un efect advers foarte viclean: iti da iluzia ca, daca iti tii organismul cat de cat sub control, boala nu exista. Teama imi este ca, auto-devorandu-se, organismul acesta care se cheama societate isi va ingurgita, fara diferenta, putinii anticorpi natural born good.

%d blogeri au apreciat asta: