E intelectual. Nu-i bun!

13 -15 iunie 1990. Dupa 45 de ani de dictatura, primul presedinte al Romaniei democratice le multumeste minerilor, pentru ca au restabilit ordinea, venindu-le de hac intelectualilor. Mai-iunie 2014. Prim-ministrul Romaniei ii pune la zid pe intelectualii care “isi vorbesc de rau tara”, iar un presedinte de partid care se doreste a fi reformator gaseste ca marea problema pe care o are in goana electorala este intelectualul scolit la Sorbona. In tot acest timp, nostalgicii Romaniei comuniste par a fi singurii care au creat o scoala.

Ce are de castigat Victor Ponta atunci cand ii pune la coltul oprobiului pe Horia-Roman Patapievici si Mircea Mihaies? Cu cine vorbeste premierul atunci cand refuza sa contra-semneze decorarea celor doi oameni de cultura care au facut din Institutul Cultural Roman o veritabila institutie de reprezentare a Romaniei in lume? Sa fie vorba doar despre un resentiment personal? Sau are convingerea, poate si analizele sociologice, care ii dovedesc ca aratarea cu degetul a intelectualilor si disocierea de acestia ii aduc voturi?

Intelectualii nu “vand” decat atunci cand ii asezi intr-o zona de conflict. Nici in politica, nici la televizor. Daca un reporter il suna pe Andrei Plesu, cel mai adesea va dori sa i se spuna, cat de raspicat se poate, ce crede despre cutare politician sau cum comenteaza (“cum comentati? este non-intrebarea cea mai des adresata) o decizie politica. Asa se face ca, din tot ce a scris Andrei Plesu, de pilda, preluarile de televiziune s-au concentrat pe cele cateva texte in care s-a aplecat asupra politicii autohtone. Esentialul, morala au fost inlaturate.

Specialistul in toate cele ce se petrec zi de zi este de preferat intelectualului. Isi misca mainile in stil american, constient ca auditoriul va fi sedus fara rest de dansul palmelor, de miscarea unui deget, de indepartarea artistica a suvitei de pe frunte. Te fixeaza complice cu privirea, facandu-te astfel partas la puterea pe care si-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele conditii de a arata si gesticula ca unul care le stie pe toate si de a nu fi un intelectual savant. E atoatestiutor, detine secretul vorbitului in public, ecranul il doreste, gospodina intelege exact ce vrea sa spuna. Rosteste raspicat judecatile, tot timpul de valoare.

Cand s-a intamplat mineriada din 1990, grila in care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomageala celor cu barba, ochelari si carte sub brat a fost pusă pe seama minerilor abrutizati, iesiti din intunericul pamântului, intr-un fel de demonstratie a propriilor vieti. Minerii au fost munitia. Atat si nimic mai mult. Dusmanii au fost intelectualii. A fost, atunci, primul semn ca o noua specie e pregatita sa se nasca si sa se instapaneasca asupra celui mai mare castig al democratiei: spatiul public. De atunci incoace, intelectualii au fost aruncati in periferic si, dupa cum se pare, bine ar fi sa ramana acolo. Stau prost in toate sondajele, pana si in cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascutita a vulgului, sar peste nevoile de baza, nu te intrerup artistic si nu fac fata moderatorilor. Nimeni nu ii mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienta.

In locul lor, au aparut acrobatii. Citeste integral Revista 22.

Anunțuri

Despre adevăr. Victor Ponta şi complexul lui Dumnezeu

Adevărul e un lucru complicat. S-au scris cărţi despre, s-au rupt prietenii, intelectuale sau afective, s-au purtat războaie în numele său. Vă spun din capul locului că titlul ar depăşi pe oricare dintre noi. Cu o condiţie: să scoatem din ecuaţie adevărul cel mai simplu, adică acela aflat în concordanţă cu realitatea frustă. Pentru că, dacă despre el este vorba, atunci nu există nici o îndoială şi nici o dispută paradigmatică nu se naşte de aici: Victor Ponta a copiat zeci de pagini, însuşindu-şi paternitatea şi devenind, astfel, doctor în drept.

Dacă prim-ministrul Ponta ar fi admis adevărul, complexul lui Dumnezeu (*expresia lui Jean-Luc Berlet) nu s-ar fi născut. Aşa nu ar fi căzut în capcana cea mai perfidă a istoriei, din care nu mai ieşi fără a face pactul cu răul, şi nu oricare, pentru că şi aici avem dispute de ordin cultural, ci acela gol-goluţ, definit prin el însuşi, iar nu printr-o accidentală ori provizorie absenţă a binelui. Confruntat cu adevărul de neinterpretat, de vreme ce se vede cu ochiul liber, Victor Ponta avea la dispoziţie cele două ieşiri care se dau oricărui mincinos devoalat. Bineînţeles, ca în toate experienţele cu vocaţie universală, adică validate de fiecare dintre noi, pentru că pe toţi ne-a tentat, chiar şi la modul inofensiv, minciuna, una dintre soluţii este înşelătoare. Victor Ponta ar fi putut, aşadar, să se confrunte cu propria-i limită şi să recunoască, înroşind sau nu, după cum îi permite pigmentul, că a copiat în teza de doctorat.

Putea chiar să îmbrace cu sensibilitate mărturisirea: nu a avut răgaz să studieze şi să formuleze fraze în stil propriu, se ocupa şi de treburile ţării, chiar dacă ale partidului. Putea chiar să dea vina pe coordonatorul tezei de doctorat, pentru că era responsabilitatea acestuia să-i deschidă ochii asupra ştiinţei dreptului, să îl pună pe drumul bun şi să îl întoarcă la răscruce, dacă se rătăcea. Asta era vocaţia lui Adrian Năstase, maestrul faţăde care Ponta era un discipol în ale justiţiei. Aceasta este ieşirea corectă, singura care te salvează, chiar dacă nu dai dovadă de căinţă. În loc de asta, Victor Ponta a ales ieşirea subterană: adevărul nu e adevărat.

Problema e că domnul Ponta este la putere. Ori dacă, la putere fiind, aclami neadevărul adevărului, pui în funcţiune un întreg arsenal pentru a-l impune ca oficial. De-abia de aici încolo se cheamă uzurpare. Şi tot de aici începe drumul parşiv al oricărei dictaturi, mai mari sau mai mici, mai complexe sau mai simple, dar niciodată mai bună sau mai rea. Pentru că orice adevăr neadevărat trebuie impus. Altfel nu se poate, de vreme ce ai pretenţia să schimbi ordinea firii. În această logică, dacă un comitet de academicieni îşi asumă verdictul de plagiat, pe care oricare dintre noi, cu un minim exerciţiu al lecturii îl poate da, nu ai altceva de făcut decât să îl desfiinţezi. Ei, academicienii, nu au dreptul să recunoască şi să numească adevărul. Realitatea nu are nici ea dreptul să îl valideze. Iată cum, dintr-un lider democratic al unui partid social-democrat desprins, e drept, din Iliescu şi Năstase, Victor Ponta se transformă în liderul frustrat de Dumnezeu, pe tronul căruia vrea să stea.

Liderul PSD se auto-intitulează unica instanţă care defineşte, validează şi impune adevărul. Mai mult chiar, unica instanţa care repudiază realităţile potrivnice. Cât de puţin am învăţat din istorie? Cât de precare ne sunt experienţele, lecturile, învăţămintele? Cât de puţin să ne doară nu furtul unei teze de doctorat, ci furtul simţului critic, al inteligenţei? Dacă nu ar fi urmat tot ce a urmat minciunii îmbrăcate în adevăr, dacă aghiotantul înfiorător al premierului nu ar fi desfiinţat un comitet academic care a îndrăznit să spună ceea ce mulţi se feresc să spună, adevărul am putea repudia totul în secundar, iar Victor Ponta ar fi blamabil doar pentru minciună. Ori dumnealui nu s-a oprit aici. Dacă alţi academicieni se cred liberi şi suficient de inteligenţi încât să înţeleagă că reproducerea, copierea, xeroxarea tot plagiat se numeşte, în 1975, 2003 sau 2012, îi desfiinţează şi pe ei. În cazul în care Universitatea Bucureşti denunţă plagiatul doctoratului, îi retragem dreptul de a mai organiza doctorate, a anunţat ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu. Şi tot nu a fost suficient. Complexul lui Dumnezeu îţi impune standarde înalte. Aşa că, peste noapte, o misterioasă Comisie tehnică, bazată pe expertiza avocatului Gheorghe Mateuţ, întâmplător sau nu avocatul maestrului Năstase, a fost mandatată să anunţe, public, noul adevăr, cel oficial: Victor Ponta nu a plagiat.

Restul e istorie. Prim-ministrul României poate să combată pe toate drumurile teza metehnelor dictatoriale şi poate să explice cu ce argumente doreşte că nu e vorba de totalitarism, comunism, încălcare a principiilor democratice. Contrafacerea adevărului, validarea adevărului oficial folosindu-te de instituţiie statului (Ministerul Educaţiei) nu există în nici un alt regim decât cel dictatorial. Ori de aici a început totul. Dacă ar fi fost doar subordonarea Monitorului Oficial, Curţii Constituţionale, Parlamentului, am fi putut dezbate până târziu în noapte dacă a fost ori nu lovitură de stat, puci, prostie ori poftă de putere. Cu plagiatul devenit contribuţie la istoria ştiinţelor juridice, ne aflăm în faţa unei puteri perverse, care are pretenţia de a umple străzile cu Şariki. Mai grav, chiar şi redacţiile de presă.
Citeste mai departe

Care-i faza cu democraţia

Virtutea democraţiei este minoritatea. Nu vom găsi nici un demos în care toţi, la unison, să preţuiască sau, dimpotrivă, să conteste acelaşi lucru, cu unica rezervă ca lucrul asupra căruia planează disputa să nu fie buna-măsură a principiilor fundamentale. Libertatea, binele ca bine, reversul regulii de aur, care spune că nu-i poţi face celuilalt un rău pe care tu nu l-ai tolera pe propria piele, iată principiile. Atât de simplu este. Aşa se defineşte statul de drept. Şi nu are nici cea mai mică legătură cu Marea Adunare Naţională.

Altfel spus, majoritatea, oricare ar fi ea, poate să dicteze totul, mai puţin regulile jocului democratic. Poate trece, abroga, anula legi, cu unicul amendament de a respecta ordinea de drept şi binele ca perspectivă. E un lucru minor, care nu se negociază. În rest, majoritatea se poate juca oricât. Îşi poate sărbători momentul cum vrea ea. Ce te faci, însă, când nu-i este suficient? Când se aruncă hulpav asupra celor puţini? Când creşte, creşte, până în punctul în care se împiedică tocmai de principiile care o definesc ca majoritate? Când decide şi anunţă că tocmai ordinea de drept o deranjează? Aşa că o schimbă. Face o alta, paralelă şi în conformitate cu propriile porniri patologice şi în lipsa oricărei minorităţi. Atunci când dictezi o altă ordine de drept (numită şi ordine constituţională, de vreme ce Constituţia e legea supremă), dreptul tău discreţionar, se cheamă lovitură de stat. De obicei, loviturile de stat necesită o pregătire prealabilă, nu se fac chiar aşa, peste noapte. Trebuie să fii pregătit ca, atunci când reuşeşti să loveşti şi să răstorni ordinea constituţională, să pui altceva convenabil în loc. Lovitura de stat este mai subtilă şi mai complexă decât cea de palat. Şi mai parşivă, pentru că nu se aruncă doar asupra unui lider, ci asupra unei stări de fapt legitime. Acestea fiind spuse, cum altfel se numeşte atacul furibund al guvernului Uniunii Social-Liberale asupra Curţii Constituţionale? Merită amintit că, premergător acestui atac, am luat parte la deturnarea Institutului Cultural Român, înrobirea Televiziunii Publice, imixtiunea grosieră în justiţie.

Prim-ministrul României, de 22 de ani stat democratic, a anunţat, răspicat, că nu se supune Constituţiei. Puterea pe care o doreşte pentru sine şi partid este dincolo de legea fundamentală a ţării. Inacceptabil de grav în discursul premierului este nu atât sfidarea textului constituţional şi a instituţiei care veghează la respectarea acestuia, ci argumentul: Parlamentul, spune Victor Ponta, este singurul de care ascult, aceasta fiind instituţia supremă a statului. Marea Adunare Naţională nu are nevoie de Constituţie. Nici de echilibrul minorităţii. Nici de reguli de aur, pe faţă sau pe dos. La fel de inacceptabil de grave sunt instrumentele prin care duce la îndeplinire răsturnarea ordinii de drept: denunţă toate instituţiile care îi sunt potrivnice, anatemizează orice reprezentarea a ordinii constitituţionale şi scoate din joc orice minoritate.

Aceasta este o lovitură de stat. Există în manuale, există în istoria recentă a României. Lipseşte, însă, din memoria socială. ICR-ul, TVR-ul, trădările din Parlament, justiţia au fost o pregătire. Iar scopul nu pare a fi (doar) doborârea liderului de la palat, dar asta-i o cu totul altă poveste. Păcat, nu-i aşa? Victor Ponta a avut toate şansele din lume să aibă şi puterea, şi democraţia.

Memorialul durerii. Şi o înşiruire: Năstase, Ponta, CCR, TVR, ICR

Cei care au trăit atrocea temniţă de la Aiud şi Piteşti au purtat cu ei, după ieşirea din închisoare, nu doar rănile fizice, greaţa, ruptura iremediabilă de ceilalţi, ci şi ruşinea. Da, lor, victimelor, le era ruşine. Pe de o parte,  pentru lumea în care le fusese dat să trăiască, aceea care uzurpase binele, întronând răul. Pe de altă parte, pentru că ei înşişi sau cei la fel ca ei aveau sentimentul că cedaseră bătăilor, nesomnului, şantajului, dar mai ales pervertirii fără speranţă, care numea victima călău.

O astfel de temniţă i-a fost rezervată lui Corneliu Coposu. Într-o astfel de lume a murit Mircea Vulcănescu, dar el face parte dintre cei norocoşi, în moartea lui, binele a învins. Ni-l putem îmagina măcar pe Adrian Năstase într-o carceră neagră, cu picioarele goale în apa rece şi murdară, ţinând pe trupul lui slăbit trupul unuia mai tănăr, pentru a-l salva. Pentru că aşa a murit Mircea Vulcănescu. Şi nu s-a gândit o clipă că face ceva eroic. Dacă ar fi supravieţuit închisorii, ar fi purtat şi el ruşinea tumorilor purtate la vedere. Cum să-ţi treacă măcar prin cap să-l jeleşti pe Năstase, alături de Coposu? A făcut-o doamna Lucia Hossu-Longin, anunţându-şi intenţia de a adăuga Memorialului Durerii un episod dedicat suferinţei Lotului Năstase. În acest context, termenul potrivit ar fi gaşcă. Loturi au fost cel în care Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Constantin Noica,  Steindhardt au fost încarceraţi, înjuraţi, torturaţi pentru că nu recunoşteau regimul ca unică putere. Putem ignora cinismul lui Ion Iliescu. La limită, putem trece cu vederea imixtiunea grosieră a guvernului Ponta în justiţie, educaţie şi cultură. Putem judeca, după posibilităţi, ce se întâmplă cu Televiziunea Publică. Nu se cuvine, însă, să închidem ochii în faţa neruşinării de a-l aşeza pe Năstase lângă Brătianu şi Coposu.

Oroarea totalitară care i s-a dat istoriei noastre îşi face efectul peste timp. Perversitatea absolută a reeducării apare acum, când alegerea ne aparţine fără a arăta cu degetul puterile străine. Cei mulţi aleg prost pentru că le lipseşte talerul care înclină în favoarea libertăţii. Lor trebuie să le povestim cine e Mircea Vulcănescu, cel cu strada. Dar Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu, doamna Hossu-Longin nu au dreptul să aleagă prost: pentru că nu o fac doar pentru ei înşişi, în intimitatea propriilor remuşcări şi amintiri, ci pentru întreaga societate. Ştiu, responsabilitatea este imensă şi poate nu şi-o doresc. Nu avem cum să ştim dacă Radu Câmpeanu şi Dinu Zamfirescu şi-au iertat, creştineşte, torţionarii. Ce ştim e l-au spălat, însă, public, pe Ion Iliescu tocmai acum, când temniţele comuniste au dispărut. Tot acum, Lucia Hossu-Longin ne răpeşte şi aşa fragila memorie socială, dându-i dreptul lui Adrian Năstase să intre în istorie ca martir.

Toată graba asta halucinantă de a controla, alături de Parlament, Institutul Cultural Român şi Televiziunea Română nu pot fi lecturate altfel decât în cheia pervertirii de putere. Nu cred că artizanii de astăzi au, în intenţie, o dictatură din manuale. Ei vor doar să se înstăpânească, să fie puternici, să fie recunoscuţi ca puternici. Să se răzbune pentru minoratul din ultimii ani. Problema este că, oricâte televiziuni ar fi acum şi oricâte ONG-uri, tot dictatură se cheamă. Lipsesc temniţele, pentru că au fost decăzute în semnificaţia lor: în celula lui Coposu, vecin cu Pillat şi Steindhardt, stă însuşi Adrian Năstase.

Amânaţi sărbătoarea. Adrian Năstase nu ajunge

Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare, prin decizia unanimă a judecătorilor din completul de judecată. Comentariile sunt de prisos, fie ele politice sau juridice. Firesc că, într-o ţară care funcţionează pe bază de impostură, simpatii tribale şi mici atenţii, care tot mită se cheamă, normalul pare monstruos. Să nu renunţăm la vigilenţă. Să nu sărbătorim, încă, intrarea într-un ev nou. Avem un nou prim-ministru, care nu găseşte de cuviinţă să facă, umil, doi paşi înapoi. Pentru că atunci când furi şi mai eşti şi prins, singura cale de a te recupera este remuşcarea. Avem un candidat la preşedinţia ţării care musteşte de venin şi care îşi doreşte, public, desfiinţarea jurnaliştilor care îi sunt critici. Şi nu este vorba despre oricine, ci despre preşedintele Partidului Naţional Liberal, chiar dacă acum se ascunde printre social-democraţi.

Adrian Năstase nu e suficient. Nici pentru PSD, nici pentru USL, nici pentru Ponta. Pentru schimbarea la faţă a României, nici atât. Să trecem, aşadar, peste uluirea că justiţia s-a revoltat şi s-a reaşezat pe scaunul uzurpat de ticăloşiile politice. Euforia este înşelătoare şi, dacă nu ştii de ce şi cu cine bei, memoria e grav afectată. Ştiu că am aşteptat multă vreme un semn că politicul şi banii nu fac totul. Acum, când semnul a venit şi cel care a fost de două ori ministru de Externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi prim-mistru al României plăteşte pentru aviditatea şi aroganţa opulentă care umpleau ecranele televizoarelor, ni se pare că nu e totul pierdut. Că am putea, la o adică, să ne încercăm şansa. Că putem şterge amărăciunile depuse straturi peste neconcordanţa organică cu propria ţară şi propriul popor. Că merităm, în sfârşit, un răgaz. Mi-e teamă de acest răgaz. Să nu ne mulţumim cu puţin. E doar un lucru mic, o reinstaurare a firescului în logica după care se conduce societatea, care doar pare mare, din cauza aşteptării şi a neputinţei.

Dacă normal este să locuim o ţară curată, în care corupţia este recunoscută şi pedepsită, în care impostura nu ţine loc de autentic, în care avem şi ortopezi, nu doar generalişti, în care doctoratul e rezervat celor care au exerciţiul lecturii şi al întrebării pe cont propriu, atunci nu e firesc să ne mulţumim cu un colţ de stradă, septic pentru că (încă) nu li pare atrăgător celor avizi de dosar social şi leafă pe măsură. În micile lumi ale unora dintre noi, nu facem zgomot. Nu furăm, nu candidăm, nu pretindem că suntem mai mult decât ne poate spatele. Să nu grăbim, însă, să renunţăm la iluzii. Avem în continuare un prim-ministru care a plagiat şi care nu dă dovadă de nici o umbră de remuşcare. Avem un învăţământ una cu pământul, care adăposteşte, iată, teze de doctorat furate ca şi cum ţi-ai îndesa în buzunar un măr de pe tarabă. Îi dăm, în continuare, cuvântul lui Ion Iliescu şi nu oricare, ci cel prin care ne judecă, cinic, istoria. Şi mai avem un liberalism înghiţit pe stomacul gol de social-democraţii care ni i-au dat, de 20 de ani încoace, pe Iliescu, Năstase şi Ponta.

Nu a venit vremea sărbătorii. Pentru ca ea să vină, trebuie să ne răfuim cu propria ţară şi să-i scriem istoria, fără mistificări. Şi mai trebuie ca prim-ministrul Victor Ponta, vinovat de propria-i corupere, să îşi înainteze demisia.

În cele câteva ore scurse de la scrierea textului, Adrian Năstase a încercat să se sinucidă. Nu avem voie să comentăm acest gest – este printre puţinele prin excelenţă solitare şi pe cont propriu. De fapt, nu avem de ce să mai zăbovim asupra întregii istorii Năstase. Ruşinos şi cinic este ce încearcă Victor Ponta, vorbind, la tribună, despre vina lui Traian Băsescu. Se cheamă tot uzurpare. Intră, cu bocancii, în viaţa lui Adrian Năstase, intervenind într-un dialog intim din care nici un altul nu poate fi parte.
*Aparut pe Hydepark

Mineriada de la ICR. Votul din afară şi duşmanul din interior

În ziua în care se împlineau 22 de ani de mineriada din iunie 1990, guvernul făcea o ultimă mutare de putere: Institutul Cultural Român a fost scos de sub autoritatea preşedinţiei şi trecut în subordinea Senatului. Cultura devine importantă în vremuri tulburi, când oamenii, hăituiţi de nepăsarea zeilor, caută spaţiul alternativ care să-i arunce afară din cotidian. Acesta a fost rostul Cenaclului Flacăra. De aceea Adrian Păunescu are bust. Şi tot de aceea cheia trebuie căutată în modificarea statului ICR, de la promovarea culturii române în străinătate la întărirea relaţiilor (culturale) cu românii din străinătate.

De ce să te arunci asupra unui institut cultural? De bani nu e vorba, bugetul ICR-ului este nesemnificativ pentru buzunarele marilor baroni. Răsplată pentru propriii academicieni „de stânga”? Plauzibil, dar insuficient. ICR-ul incomoda cu adevărat, din altă raţiune: Horia Roman-Patapievici. E din acea gaşcă de intelectuali care îşi dau ochii peste cap ori de câte ori Iliescu îşi lansează câte o carte. Acel Iliescu care ne-a pervertit istoria. E semnul ultim că lui nu se va întâmpla nici o judecată. Şi că minerii i-au prins din vreme pe oamenii lui Raţiu şi ai lui Coposu. Altfel, oricâte găinării ar fi făcut democrat-liberalii, oricât de dezagreabilă Elena Udrea, oricât de agramat Igaş, oricât, dar oricât, Ion Iliescu nu ar fi putut sta ca alternativă. Aruncarea aceasta năpraznică asupra instituţiei al cărei rost este reprezentarea culturii române în afara graniţelor are, însă, o miză pragmatică şi mult mai parşivă: votul românilor din străinătate. Altfel, nu are sens să transformi rostul ICR-ului din promovarea culturii române în lume, adică în rândul cetăţenilor străini care găsesc în librării cărţi semnate de Noica, Cărtărescu, Dan Lungu, în întărirea relaţiilor cu românii care muncesc în afara ţării. Voturile acestora, să ne amintim, sunt cele care au tranşat lucrurile între Mircea Geoană şi Traian Băsescu, la prezidenţialele din 2008. A proceda însă astfel nu poate fi lecturat decât în cheia propagandei. Când te interesează prea puţin străinii şi muţi accentul pe cetăţenii propriii, pe care cauţi să ţi-i fidelizezi oriunde s-ar afla, promovarea se cheamă propagandă.

Mirarea de început a fost aceea a inocenţei intelectuale a lui Victor Ponta: cum a putut, din capul locului, să facă întocmai aceleaşi gesturi pe care, în istoria recentă, le-au făcut Ion Iliescu şi Adrian Năstase? Cu toate privirile „băsiştilor” aţintite asupra lui, cu toate vocile care spuneau răspicat că Ponta nu e de capul lui, ci însoţit de dinozaurii din PSD, prim-ministrul cel mai tânăr dintre toţi a făcut întocmai: epurări în lanţ, o primă lună de guvernare în care nu trecea o zi fără să se anunţe demiteri şi numiri politice, imixtiunea reprobabilă în justiţie, aşezarea la masă sub directa oblăduire a lui Ion Iliescu. Au urmat majorarea cu nimic a lefurilor adevăraţilor proletari, aruncarea anatemei asupra intelectualilor, culpabilizarea anumitor instituţii de presă, duşmanul poporului anunţat de la pupitru. Când prim-ministrul Victor Ponta s-a lansat, la sosirea din Austria, în ironii predate de Adrian Năstase, a demonstrat că nu are la îndemână alte instrumente decât cele moştenite de la Iliescu. Voi răspunde în faţa Marii Adunări Naţionale, ne-a ironizat premierul. Nu merită o analiză semantică, dar mă întreb, totuşi, de unde îndrăzneala de-a ne lua peste picior.

Dacă Victor Ponta ar şti să facă lucrurile altfel, poate că le-ar face. Nu ştie, însă – are în pori metodele pe care le-a deprins de la FSN. Problema este că orice copie ratează originalul, iar dacă lui Iliescu i-a ieşit, nu înseamnă că şi el, cel mai tânăr prim-ministru, va rămâne în istorie. Chiar şi aşa, nu putem ierta nici distrugerea (cu complicitate) PNL-ului, nici aruncarea grotescă asupra intelectualilor, nici jignirea românilor din străinătate, material pentru propagandă, nici terfelirea justiţiei, nici sărutul lui Ion Iliescu. Nu putem ierta nici măcar prostia, pentru că aşa nu vom ajunge nicăieri: cum Dumnezeu (şi are ce căuta în ecuaţie) să copiezi o teză de doctorat?
*Aparut pe Hydepark

Şansa lui Ponta. Cât de liber e prim-ministrul României

Îmi recunosc obsesia anticomunistă. Şi nu numai că o recunosc, dar am grijă de ea, să rămână acolo, să nu cadă în plasa uzurpărilor. De aceea nu pot în ruptul capului să cred în democratizarea şi sinceritatea PSD-ului, atâta vreme cât îi permite lui Ion Iliescu să tranşeze că românii nu ar fi votat niciodată un Havel sau lui Adrian Năsatase să calculeze, cu precizie, că memoria socială e atât de scurtă, încât aceiaşi români îl vor vota iarăşi, în câteva luni. Victor Ponta a avut, însă, marea şansă a social-democraţiei româneşti. A ratat-o şi îmi pare sincer rău pentru el, pentru că de aici înainte nu mai are cale de întoarcere.

Nu înţeleg, totuşi, cum a reuşit Victor Ponta să iasă în întâmpinarea tututor criticilor săi. Cum a reuşit să repete paşii guvernului Adrian Năstase, să facă întocmai cum ţipau « băsiştii » că va face. A fost o desfăşurare uluitoare de forţe, care a culminat, ieri, cu manipularea făţişă a justiţiei în dosarul în care Adrian Năstase obţinuse o sentinţă de condamnare cu executare. În prima şedinţă de guvern, premierul Ponta a decis scoaterea Inspectoratului de Stat în Construcţii din subordinea MDRT. A numit un nou şef. Mai apoi, Curtea Supremă a fost anunţată că acelaşi ISC (trecut în subordinea directă a guvernului) nu mai constituie parte în dosarul « Trofeul Calităţii ». Răfuiala lui Adrian Năstase cu justiţia era singurul test care l-ar fi putut despărţi pe Ponta de Iliescu. Singurul test care ar fi transformat criticile obsedaţilor de anticomunism în vorbe goale, nebunii sau « băsisme ». Singurul test care ar fi aruncat în aer lectura părtinitoare a noului sistem de vot, cel care va permite PSD-ului, cu liberalii încorporaţi, să controleze covârşitor Parlamentul.

De ce nu-i pasă lui Victor Ponta de tara dictatorială ? De ce nu dă doi bani pe acuzaţiile de epurări politice ? În primă instanţă, pentru că a arătat destul de clar că nu este singur la guvernare, iar testul adevărat îl dă în partid, nu în societate. Citeste mai departe.

Nici Havel, nici guvern. Doar balet

Ce mă supără cu adevărat la acest nou cabinet al României, cum îşi doreşte Victor Ponta să-l numim, sunt parantezele între care au închis politicile sociale şi economice. Până la finalul toamnei, dacă Parlamentul va legitima această formulă, vom avea un vid guvernamental. USL-ul a vrut să se păstreze pentru marea şi adevărata întâlnire cu puterea, fixată în ziua alegerilor legislative. Până atunci, social-democraţii îl vor asculta pe Ion Iliescu şi vor face balet.

 Sunt mulţi care îşi fac acum calcule. Virgulele sunt minuţios verificate, vremea paşilor greşiţi ori şovăielnici a trecut. Mai e puţin până la adevărata întoarcere la putere. Adrian Năstase a intrat într-o aşteptare vigilentă: până la toamnă, va ieşi basma curată din toate dosarele, iar cum memoria socială nu e doar iraţională, ci şi scurtă, îşi va continua periplul prin  istorie de acolo de unde a fost grosier întrerupt. Mircea Geoană s-a pus şi el în joc, îşi tatonează acum terenul în partidul care a fost, odată, nedrept cu el. Tăriceanu stă şi el la pândă: ştie prea bine că aventura de-a preşedintele de partid a lui Crin Antonescu o poate coti din moment în moment către drumuri netrecute pe hartă. Pentru o seară, domnul Voiculescu a uitat de prudenţă: şi-a permis o revenire rapidă pe tron, într-o ediţie de gală a Antenei 3. Liderii locali ai PSD sunt cei mai nerăbdători: au înţeles prea bine că trebuie, spre folosul lor, să stea în umbră până la toamnă, dar sunt cei mai necugetaţi. Păcatul lor e, deocamdată, mic: aroganţa. Cel mare vine din decembrie. Doar privirea vigilentă a lui Ion Iliescu le mai ponderează dorul de putere şi patima înţelegerilor.

 Uniunea Social-Liberală, cu accent pe jumătatea socială,  trimite mai întâi în luptă infanteria. Militar, strategia a fost verificată. Politic, e la prima testare. Social însă, este aprioric catastrofală. Chiar dacă totul a fost gândit ca o politică a cuminţeniei, chiar dacă acest provizoriu guvern USL îşi propune să ne supere cât mai puţin până la instaurarea celui adevărat, chiar dacă va fi, probabil, cel mai inofensiv cabinet marca PSD din istorie, istoria ne-a învăţat că până şi cei mai mici dintre noi sărim limita, când vine vorba de putere. Ministrul desemnat al Educaţiei, bunăoară, ştie prea bine că e din rangul doi şi că acesta e motivul pentru care a primit un portofoliu. I s-a explicat că nu are multe de făcut: trebuie doar să se lamenteze de situaţia din învăţământ, să facă un bilanţ superficial al erorilor înaintaşilor, să facă un contur al şcolii ideale. Are un singur hop de trecut, dar îl va trece cu discreţie: bacalaureatul. Chiar şi aşa, doamna ministru s-ar putea să-şi ia nasul la purtare şi să încerce un câştig din tot acest joc. Măcar să nu fi venit degeaba la putere, fie şi pentru câteva luni. Şi la Externe avem un ministru de jucărie. Dacă ar fi primit el educaţia, aşa cum s-ar fi cuvenit, Andrei Marga ar fi riscat strategia supravieţuirii până la alegeri. Aşa, la MAE nu are prea multe de spus, nu are cum să compromită partidul şi voturile. Problema e că politica externă este, deşi nu pare şi nu împarte salarii majorate, pensii sociale şi tichete de vacanţă, crucială pentru România. În diplomaţie, greşelile nu sunt doar neinspirate. Mai tânărul Ponta şi-a permis să îl evalueze pe preşedintele în exerciţiu al Franţei şi să-l numească bufon, dar dacă evaluarea i-ar fi aparţinut ministrului de Externe al României, consecinţele ar fi fost majore. În plus, Marga va trebui să lucreze cot la cot cu şeful statului şi să negocieze intrarea în spaţiul Schengen.

 

Nu ştiu ce e mai rău pentru România: amânarea pe care a primit-o de la Victor Ponta, până ce PSD şi compania se vor instaura din plin la putere sau joaca de-a guvernarea, cu infanteriştii aşteptând cavaleria. Dacă premierul desemnat, cel care vine să-l înlocuiască pe Mihai-Răzvan Ungureanu la şefia executivului, ne-ar fi luat în serios, ar fi meritat măcar atenţie la programul de guvernare pe care ni-l propune. Dar Victor Ponta a ales, neinspirat pentru „ţară”, să-l asculte pe Ion Iliescu şi să se eschiveze până în pânzele albe. Acelea care apar la orizont, prin noiembrie. Liderul PSD spunea, imediat după desemnare, că are multe de pierdut, mai ales că e la începutul carierei politice la nivel înalt. Cea mai mare pierdere i-o aduc însă greii din PSD, care nu-l lasă să se bucure de fotoliul de premier, amintindu-i constant că acolo a stat şi Năstase.

Prietenii schimbate. Victor Ponta şi însoţitorii

Un prieten înţelept, din aceeaşi generaţie, mi-a atras gentil atenţia că îmbătrânim. Mai avem ceva vreme până la pensie, dar cert e că am depăşit pragul tatonărilor: avem acele turnuri intelectuale care ne fac să înţelegem lumea, iar afecţiunile ne sunt deja mature.
 

Tot el m-a pus în gardă: cu cât trec anii, cu atât se aleg oamenii din preajmă, astfel încât cei cu adevărat norocoşi vor avea, până la sfârşitul vieţii, una, două prietenii autentice. Ceilalţi, mai puţin răsfăţaţi de soartă, îşi vor purta singurătatea prin multiple amiciţii de conjuctură. Aceştia sunt sclavii absoluţi ai proverbului „spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”: ei caută a se însoţi, la fiecare moment, cu cei care le trimit înapoi, ca într-o oglindă, imaginea ideală pe care şi-o proiectează despre sine. Problema apare atunci când fragmentele de oglindă trimit înapoi figuri parţiale. Imaginea devine concavă.

Biologic, Victor Ponta este cu o generaţie mai bătrân. Integral pe hydepark.

Miliţianul Alexa şi jumătatea liberală

Am început să ma îndoiesc de natura umană în ziua în care l-am văzut pe miliţianul Alexa potrivind fularul la gâtul copilului lui, cu aceeaşi duioşie cu care tata mă încheia la ghete. Prezumţia aceasta de neîncredere până la proba contrară pe care o aplic necondiţionat tututor stă la baza dorinţei de a deveni ziarist. Nu cred să fie vorba doar despre vocaţia adevarului, ci mai degrabă despre nevoia de a devoala straturile de piele suprapuse, de a intui relaţia dintre oameni, fapte şi lucruri.

Trebuie să înţeleg cum anume miliţianul Alexa este posibil, cum iubeşti când eşti călau, cum eşti liberal când te împrieteneşti cu turnătorii. Cum poţi fi lichea într-o parte a vieţii, şi uman, în cealaltă. Scepticismul de fond, acela care îţi măsoară justa apreciere a lucrurilor, m-a trădat de câteva ori. Integral pe hydepark.ro.

%d blogeri au apreciat asta: