Vintilă Mihăilescu: Încrederea în presă a scăzut consistent. Presa e într-o criză de sistem

Societatea românească este excesiv politizată, iar presa oglindește această politizare, dar și o anumită dinamică a agresivității care a apărut mai întâi în societate, și apoi în platourile de televiziune, spune antropologul Vintilă Mihăilescu. În 25 de ani de postcomunism, presa a s-a diversificat, dar nu întotdeauna în bine: informația este sacrificată în favoarea opiniei. Toate acestea au condus constant, din 2010 încoace, la o scădere consistentă a încrederii în presă: de la 66 de procente la 33. Mai mult, după alegerile prezidențiale din 16 noiembrie, presa este singura instituție în care românii investesc tot mai puțină încredere. Dacă ar fi fost jurnalist, Vintilă Mihăilescu ar fi scris despre societatea reală.

Magda Grădinaru: Care consideraţi că este rolul major al presei în societate şi de unde îşi trage presa legitimitatea?

Vintilă Mihăilescu: Informare, adică transmiterea de informaţii – inclusiv prin căutarea, identificarea şi publicarea informaţiilor „ascunse” de instituţii şi persoane publice – şi dezbaterea publică a acestora.

Magda Grădinaru: Ce înseamnă “presa liberă și independentă” şi când spunem că un cotidian, o televiziune, un jurnalist îşi îndeplinesc rolul fără cenzuri şi influenţe?

Vintilă Mihăilescu: O presă este liberă şi independentă atunci cînd are acces garantat la toate informaţiile cu caracter public şi le poate prezenta ca atare, comentîndu-le public în conformitate cu valorile asumate public (politice, religioase etc.).

Magda Grădinaru: Cum arată agenda media după 25 de ani? Ce are în exces, ce îi lipsește?

Vintilă Mihăilescu: Comparativ mult mai bogată şi diversificată, s-au dezvoltat
relativ recent forme alternative de jurnalism. Totodată, simpatii conjuncturale în loc de valori asumate public, care influenţează selectarea informaţiei şi nu doar dezbaterea lor, ceea ce duce la prevalenţa opiniilor şi atitudinilor în detrimentul informaţiei. Dezbaterile sunt reduse de regulă la polemici partizane. Se remarcă o lipsă frecventă de profesionalism, atît al jurnaliştilor, cît şi al invitaţilor.

Magda Grădinaru: Are presa românească propria-i agendă, subiecte, teme pe care să le impună spaţiului public?

Vintilă Mihăilescu
: Are intervenţii în agenda publică, nu o strategie.


Magda Grădinaru
: Criza pe care o cunoaşte acum presa din România este doar una economică sau, mai grav, putem vorbi despre o criza de identitate care o dublează sau chiar o subîntinde pe cea economică?

Vintilă Mihăilescu
: Cred că presa se apropie mai degrabă de o criză de sistem decît de inconveniente sau obstacole de un fel sau altul.

Magda Grădinaru: Puteţi identifica un moment zero al decredibilizării presei româneşti?

Vintilă Mihăilescu: In jurul anului 2010. Înainte de acest an, încrederea era de aproximativ 66%, acum a ajuns pe la 33% (presa este singura instituţie care se pare că a scăzut puţin ca încredere după alegeri, de la 37,4% în octombrie la 32,5% în decembrie – INSCOP). Dar atenţie, în ţara “libertăţii presei”, SUA, cota de încredere este de 40%, deci nu mult mai mare…

Magda Grădinaru: În ce termeni ne putem referi la relaţia dintre presă şi politic sau, mai direct, dintre jurnalist şi politician?

Vintilă Mihăilescu: În termenii politizării excesive a întregii societăţi.

Magda Grădinaru: Situaţia de la Antena 3 (n.r. linșajele lui Andrei Pleșu, Horia Romana Patapievici ș.a.) este una accidentală sau mai degrabă simptomatică pentru presă? Cum a ajuns linșajul mediatic gen editorial și unde (la cine) este soluția?

Vintilă Mihăilescu: Antena 3 a escaladat, alimentat şi utilizat un trand de agresivitate existent în societate, nu ea l-a inventat! În această spirală socială a agresivităţii, prima mişcare de stopare aparţine politicului.

Magda Grădinaru: Dacă aţi fi jurnalist de profesie, despre ce aţi relata?

Vintilă Mihăilescu: Despre societatea reală…

Magda Grădinaru: Citiți ziare ? Aveţi vreun ziar pe care să-l urmăriţi îndeobşte?ircea.

Vintilă Mihăilescu
: Nu mai am, citesc selectiv, doar anumite subiecte care ajung să mă intereseze pe moment.

*Publicat pe jurnalistan.ro

(Sursa foto: Facebook)

Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

%d blogeri au apreciat asta: