Povestea pe care nu stiam ca pot sa o spun

Tu in ce crezi, m-a intrebat bunica mea, cumva indurerata ca nu vreau sa ating bara de metal, desi s-a itit pe cer fulgerul straveziu, semn ca am suparat divinitatea. In vocea ei tremura reprosul pe care mi l-ar fi facut daca nu ar fi stiut ea cel mai bine ca adevaratele reprosuri, cele care te macina si scormonesc, sunt subintelese.

Pentru ea, lumea era facuta din credinte adunate si conjugate. Niciodata patimase, insa. Credinta autentica este cea pe care nu o aclami in strada, cea pe care ai cautat-o indelung in insomnii si disperari si care, in cele din urma, ti s-a dat. Credinta ca rasplata pentru ca ai cautat sa crezi.

Stiam ca bunica este credincioasa. Cuminte, cu ochii atat de aprigi incat blandetea capata tonalitatile lumii care i se reflecta in privire, sigur ca era credincioasa. In ce credea, insa, nu m-am intrebat pana ce nu mi-a venit tot ea, saraca, in intampinare. Dumnezeul ei nu era unul marinimos, pentru simplu fapt ca nu i-a cerut nimic. Nu proba nici darnicia si nici macar atotputernicia divina. Nu asta o interesa la Dumnezeu. Ii cerea doar sa creada in El si pe credinta aceasta isi aseza mai apoi zilele masurate cu nuiaua pe pamantul ars. Nici nu voia sa auda de ceas. In fond si la urma urmei, la ce folos sa iti impachetezi timpul in ore, minute, secunde? Cand soarele se va aseza pe cercul desenat pe pamant, se aseza in cerdac, asteptandu-si musafirii.

Asa am gasit-o si ultima data cand am vazut-o. Cuminte, cu ochii aprigi, imi arata cu privirea graurii din ciresul care parca a intrat in pamant atunci cand mana ei uscata nu a mai desenat cu nuiaua cercul de timp pe pamantul ars.(Cand eram copil, ciresul acesta imi dadea cele mai mari spaime, cu trunchiul lui contorsionat si ramurile impletite in atatea povesti incat stiam cu certitudine ca il el locuiesc lumi mult mai mari decat cea de la poale). „A trecut taica-tau pe aici mai devreme. I-am cules cirese, uite, a mai lasat cateva”. Am crezut-o atunci si acum stiu ca tata, care murise de sapte ani, trecuse prin cerdacul ei umbros, tocmai cand soarele se asezase pe cerc. Mi-a povestit indelung ce vorbise ea cu tata, si-a asezat palmele pe tamplele mele zvacnind de disperarea ca ea, care ma iubeste atat de mult, se petrece in celalalt timp, cum ii spunea. Si imi cerea cuminte sa o insotesc, sa mai vorbim putin pe drum. In ochii ei, v-am spus cat de aprigi erau?, mai ales pentru o femeie firava, care isi inmormantase patru copii fara a i se da ragazul de a-i petrece pana la poarta, simteam reprosul pe care nu avea cum sa mi-l spuna. Mai intai pentru ca daca imi spunea ea unde gresesc atunci cand nu stiu in ce cred, orice credinta ulterioara ar fi fost in van. Mai apoi pentru ca ma iubea. Nici asta nu mi-a spus-o vreodata. Doar ma iubea, nu? Si atunci de ce sa o spuna?, ajungea sa-mi stranga tamplele in mainile ei uscate si gata, zvacnetul inceta.

La cateva zile dupa ce a trecut tata pe la ea prin cerdac, bunica s-a stins. Bland si pe tacute, asa cum stia ea ca se crede si se iubeste. Trecuse usor in timpul care nu avea nevoie nici macar de cercul desenat cu nuiaua pe pamantul ars.