Lucian Boia, despre regii României. Cât de român a fost Carol I, mitul reginei Maria și “paradoxul” Radu Duda

boia si ioMonarhia a fost o poveste de succes a României, dar în ultimii ani se constată o anumită vulnerabilizare a Casei Regale, cauzată de implicarea în politică și chiar în politica partizană, spune istoricul Lucian Boia. Povestea monarhiei, începută cu venirea principelui străin Carol I, trecută prin crearea miraculoasă a României Mari și identificată cu vârsta de aur a României se termină abrupt, odată cu abdicarea din 30 decembrie 1947. S-a românizat Carol I? Ar fi putut Regele Mihai să își negocieze textul actului de abdicare? Într-un dialog purtat la jurnalistan.ro, Lucian Boia face portretul fiecăruia dintre cei trei suverani, oprindu-se asupra felului în care aceștia au fost înregistrați în conștiința publică, neocolind, însă, controversele: ce drept aveau românii asupra Transilvaniei în 1918, cât de puternic era Ionel Brătianu și dacă regina Maria ar fi fost ea însăși un rege mai bun decât Ferdinand, sunt doar câteva dintre ele.

Magda Grădinaru: În volumul recent publicat de editura Humanitas, spuneți că fiecare regim îi educă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează. Care au fost valorile pe care monarhia le-a transferat asupra societății românești?
Lucian Boia: Valorile monarhiei sunt în general valorile societății românești din epocă sau în orice caz ale elitei românești. Sunt legate de procesul de occidentalizare, de modernizare. Monarhia a însemnat o deplasare a României spre valorile occidentale, liberale, democratice. Cam astea sunt valorile, în linii mari.

M.G.: Amintiți vorbele spuse de Petru Groza Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, că noul regim îi va învăța pe oameni să îl iubească, chiar dacă până atunci își iubiseră regii. A reușit comunismul să se facă iubit?
În 1990, românii au ales un neo-comunist
Lucian Boia: E cinic, dar e destul de mult adevăr. Fiecare sistem politic și fiecare regim îi educă și nu mă feresc să spun manipulează pe oameni într-un sens sau altul. Oamenii au învățat odată cu Carol I să aprecieze, să iubeasca monarhia, să se simtă atașați de monarhie, dar după aceea comunismul a întors-o, i-a făcut pe oameni obedienți față de regimul comunist și apoi i-a făcut să se obișnuiască de-a binelea cu regimul comunist. Am văzut că după ieșirea din comunism, după decembrie 1989, la primele alegeri, cele din 1990, 85 % au votat cu Iliescu, un soi de neo-comunist în fond.

M.G.: Cum vă explicați această opțiune pentru un regim opresiv care tocmai căzuse?
Lucian Boia: Se explică prin tot ce a reușit până la urmă comunismul. A schimbat complet societatea românească, a distrus vechea elită, a ridicat o nouă elită și folosesc cuvântul elită în sensul tehnic, nu neapărat de valoare, a spălat creierele, i-a învățat pe oameni, a spus corect Petru Groza în felul lui, să fie de partea noilor structuri.

M.G.: După 1990, românii au redescoperit destul de timid monarhia. În ultimii ani, însă, asistăm, potrivit ultimelor sondaje, la o creștere semnificativă a celor care se declară monarhiști. Care să fie explicația?
Lucian Boia: A fost inițial un grup retrâns, cei care printr-o tradiție culturală, o tradiție de familie străbătuseră cu ideea monarhică deceniile de comunism. Numai că ei au fost o minoritate destul de scăzută. După aceea, s-au adăugat și alții, odată cu nemulțumirile, cu frustrările tot mai mari pe care le-a provocat mersul României după 1989, așa că procentul doritorilor de monarhie, după ultimele sondaje, ar fi depășit chiar 30%.

Carol I: Românii doreau un rege român, dar nu pe deplin românizat

M.G.: Porniți de la teza că România nu a avut un singur regim monarhic, că au existat regimul lui Carol I, al lui Ferdinand,al lui Mihai I. Să aruncăm o privire asupra fiecăruia dintre suverani. Cum i-a reținut conștiința publică? Este Carol I perceput ca fiind un rege român?
Lucian Boia: Asta este o întrebare la care e greu de răspuns prin da sau nu. Sigur că este rege al României, asta înseamnă că este român. În același timp, a rămas german, e și german, și român, e un rege altfel decât supușii lui. Asta am schițat și în cartea mea. A venit aici cu valori și comportamente care erau prea puțin prezente în societatea românească: disciplină, rigoare, punctualitate, spirit de organizare, exact ceea ce cam lipsea românilor. El și-a asumat exact ce trebuia să își asume. Sigur că și-a asumat identitatea spațiului românesc, dar așezându-se totuși deasupra celorlalți. A fost un simbol. Asta s-a și dorit: românii au dorit un principe străin, nu au dorit un principe străin care să se românizeze pe de-a întregul, cum se spune. Au dorit pe cineva care să devină român, că odată ce ești rege al României ești cât se poate de român, dar în același timp să își păstreze distanța față de societatea românească.

Klaus Iohannis, un beneficiar al mitului germanului

M.G.: Facem o mică paranteză. A funcționat acest mit al germanului în cazul recentei alegeri a lui Klaus Iohannis în funcția de președinte?
Lucian Boia: Da, un anume rol cu siguranță că a jucat. Știți ce se întâmplă cu Carol I? După eclipsa din perioada comunistă, după un număr de ani și după 1989, când nu era atât de prezent în imaginarul istoric al românilor, a urmat o revenire rapidă a lui Carol I și acum e într-adevăr perceput ca una dintre marile personalități ale istoriei românești, statuia lui e prezentă în fața Palatului Regal. Există legat de Carol I, dar nu numai de Carol I, mitul acesta al germanului, care înseamnă rigoare, disciplină, organizare, eficiență, exact ceea ce lipsește românului.Sigur că asta a contat într-o bună măsură și în cazul lui Klaus Iohannis.

M.G.: Așa poate fi explicat eșecul campaniei contra-candidatului Victor Ponta, centrată pe ideea de român ca origine etnică?
Lucian Boia: Da, a fost o campanie incorectă din acest punct de vedere, insistența pe etnie, pe alteritatea celuilalt, au fost niște lucruri nu prea potrivite cu epoca în care ne aflăm și cu valorile pe care pretindem că le promovăm.

Ionel Brătianu l-a eclipsat pe Ferdinand

M.G.: Să ne întoarcem la suveranii României. Ferdinand, regele României Mari, pare a avea cea mai timidă prezență în memoria socială. Să fie de vină eclipsarea pe care i-a adus-o personalitatea puternică a Reginei Maria?
Lucian Boia: În consțiința publică e destul de bine plasat. S-a aflat în fruntea României când s-a făcut România Mare, este Ferdinand Întregitorul. Locul lui în simbolistica noastră istorică este foarte important. El a făcut România Mare. Eu nu vreau să îl micșorez în niciun fel, dar nu vreau nici să cad în goana asta a mitologizării. Am încercat în cartea mea, poate l-am mai coborât un pic și pe Carol I: bun, el e atât de sus, încât simți nevoia. În ceea ce-l privește pe Ferdinand, am arătat că se petrece totuși o schimbare odată cu venirea lui Ferdinand în ceea ce privește puterea efectivă, nu cea simbolică, care bineînțeles că rămâne regelui. Dacă vrem să dăm un răspuns mai documentat și mai riguros, la întrebarea cine a făcut România Mare, răspunsul e complicat și complex. România Mare au facut-o mulți. Dacă vrem să alegem personalitățile cele mai active și mai influente, cred că acestea sunt două, și anume Ionel Brătianu și Regina Maria. Sigur că Regele Ferdinand este în frunte, dar spre deosebire de Carol I, Ferdinand avea o fire foarte nehotărâtă, nu era făcut să conducă, cum se spune.

MG: Cine îl punea în umbră?
Lucian Boia: Ionel Brătianu este cel care ia cârmele după 1914, asta e clar. În același timp e o schimbare puternică care se petrece în 1914. Cât timp e Carol I rege, stă în umbra lui Carol, apoi e clar că el este cel care conduce politica României, iar nu Ferdinand. Dacă regele Ferdinand la începutul războiului gândea cum gândea și Carol I, vedea România alături de Germania, de Puterile Centrale și a trebuit multă insistență din partea lui Brătianu, dar mai ales a Reginei Maria, până la urmă Ferdinand a ajuns să se decidă spre soluția despre care știm că a fost aleasă. Asta nu înseamnă că ceilalți nu aveau deloc dreptate, am arătat și în cartea mea Germanofilii și în cea despre primul război mondial. Dreptatea e un lucru complicat în istorie. Erau ambele scenarii posibile, intrarea în război alături de Antanta sau alături de Puterile Centrale. Până la urmă lucrurie au ieșit bine pentru România așa cum s-au petrecut. Puteau să iasă rău.

Regina Maria, salvată de comuniști de uniforma de infirmieră

M.G.: Scrieți că, într-un fel, primul război mondial a fost războiul Reginei Maria.
Lucian Boia: Spun în prefața Jurnalului Reginei Maria, pentru că e Jurnalul ei. A fost războiul Reginei Maria și pentru rolul ei foarte important, dar raportat la viața și destinul Reginei Maria, a fost marele eveniment al vieții ei, care a făcut-o să se ridice foarte sus în istoria românească.

M.G.: Contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotențiar al Franței la București din epocă, îi face un portret elogios Reginei Maria. Spune că, dacă am fi fost în Grecia Antică, i s-ar fi ridicat o statuie. De ce nu are Regina Maria o statuie?
Lucian Boia: La asta nu m-am gândit, dar aveți dreptate. Mulți nu au statui. Suntem o țară foarte săracă în statui, niciodată nu am avut prea multe, comuniștii au dărâmat puținele sau o parte dintre cele care existau și apoi românii nu s-au îngrijit de acest aspect. Sigur că Regina Maria ar fi meritat o statuie. Are o mică reprezentare în grupul acela al Eroilor Sanitari, de la Piața Operei, pe care comuniștii nu l-au descifrat, adică nu au văzut-o pe Regina Maria. Este acolo o femeie în costum de infirmieră, este ea, Regina Maria. Sigur că ar merita o statuie. Ea este cea care a contribuit în mod foarte important la intrarea României în război în 1916 și care a ținut cu strășnicie sus steagul aceasta al credinței în victoria finală, în care la un moment dat nimeni nu mai credea. Să ne înțelegem, România a fost totuși înfrântă în primul război mondial.

M.G.: În Jurnalul care acoperă perioada primului război mondial, apărut zilele acestea la Editura Humanitas, Regina Maria scrie, nu fără un oarecare năduf, că și-ar fi dorit să fi fost ea rege. Poate nu ar fi fost un rege bun, notează, dar cu siguranță s-ar fi făcut ascultată. Ar fi fost un rege mai bun?
Lucian Boia: Era o femeie plină de calități, hotărâtă, perseverentă, sigur carismatică, era irezistibilă, toți, cu puține excepții, o apreciază. E ceva aproape general, știa să îi câștige pe oameni, se impunea în fața lor. Era, de asemenea, o femeie foarte ambițioasă. Da, e dezamăgită de comportamentul lui Ferdinand, care era nehotărât. Regina Maria considera în primele luni de război, când România înregistra primele insuccese, că trebuie să se ducă pe front, să se pună în fruntea oștii, să îi încurajeze.
Citeste mai departe

Presa (care) nu a murit

Am dezvoltat în ultimii ani de presă, de prin 2010 încoace, o prudență grea în ceea ce privește presa. Instinctul e unul de scepticism ori de câte ori citesc o știre pe surse sau parcurg o analiză, încercând să înlătur editorializarea excesivă. Dar una e una, și alta e alta. Una e terenul decupat din presă, loc al uzurpărilor ieftine, pentru că sunt lipsite cel puțin de stil și de febră jurnalistică,încât te prinzi din capul locului cu ce ai de-a face; alta e registrul care pare minor și e vorba de un minorat asumat, de aceea e și sănătos, în care reporterii înlătură în primul rând ei comunicatele de partid și sursele care le dau ele, eventual telefonic sau prin aghiotanți, știrea, când știrea e cea care stă nedevoalată și așteaptă să se ducă ziaristul la ea, să o intuiască, să o interogheze și să îi refacă povestea, nu în sens literar, ci cauzal.

Există ambele și ăsta e păcatul major al presei, că nu își repudiază tumora apărută în organism. Știe că e rea, că îi face rău, dar așteaptă ca publicul să găsească el un tratament pentru a o micșora. Nu. Publicul nu e medic și, măcar din acest punct de vedere, e nițelus mai decent și mai inteligent: nu se bagă în ce nu știe, nu sare în impostură, asumându-și știința de a repudia ce nu e adevăr, de a vindeca ce nu e sănătos, de a exciza el, cu un bisturiu de bucătărie, celulele maligne. La un moment dat, breasla a lăsat să îi apară un golem. Inofensiv la început, ușor de trimis în derizoriu și de glumit pe seama lui în redacțiile să le zicem serioase, luat peste picior de breaslă, golemul acesta și-a văzut de viața lui. Adică de parazitare. S-au umflat din mici derapaje, din șopârle strecurate printre știri și și-a ridicat televiziuni de mare audiență. Parșiv, că nimeni nu îl mai poate bănui de inocență, dar nici de lipsă de inteligență și știm cu toții ce poate să facă inteligența lipsită de cultură, adică de limite, și-a angajat gărzi de corp, punându-se la adăpostul mai-marilor din politica zilei. Acum, vrând, nevrând, soluția nu mai poate fi decât radicală și nu mai poate veni decât dinspre presa aceea cu reporteri care se duc ei la știre și care acceptă că marea știrea nu e nici bombă, nici sclipici, nici knock-out.

Pentru că presa nu a murit și, sincer, nu mai am toleranță să tot aud această lecție pedagogic ținută. Presa trăiește, face bine ce făcea și înainte de a se lăsa parazitată și există chiar și mult-râvnitul public pentru ea. Veți spune că s-a dovedit partizană în multe rânduri. Una e una, alta e alta. Partizanatul e în sine nu e non-jurnalistic, atâta vreme cât e și asumat, și subsumat interesului public. Depinde ce anume ai pus în opinia de presă partizană. Argumentele sunt cele care instituie un editorial. Când ele există trecute prin interesul public devin chiar necesare.

Să decretezi savant moartea presei e o lectură nu doar facilă, ci și rău-voitoare, dacă o faci de la marginea breslei. De fapt, orice jurnalist are iuzia, măcar o dată pe zi, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, îi va fi mai suportabil să creadă că presa clasică a murit, că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere. De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocami pentru că e mai multă muncă și mai lipmpede, e chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.

Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani e mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.

E un moment zero și acesta. Asanarea politică pe care o face justiția va ajunge și în presă. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 10 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica și logica îți erau la îndemână.

Eu nu cred că presa a murit. Sau că presa nu mai este bună. Nici că presa de agenție, cea mai septică dintre felurile de presă, nici că presa de ziar, cea mai frumoasă dintre toate, nu își mai au locul în epoca tehnologiei avansate. Duceți-vă în Franța. În Austria. Ziarele se scriu, se vând și se citesc la cafea și în metrou. Oricât de înaintea vremurilor ar fi fost dorită România, nu a găsit ea rețeta societății post-informaționale.

E intelectual. Nu-i bun!

13 -15 iunie 1990. Dupa 45 de ani de dictatura, primul presedinte al Romaniei democratice le multumeste minerilor, pentru ca au restabilit ordinea, venindu-le de hac intelectualilor. Mai-iunie 2014. Prim-ministrul Romaniei ii pune la zid pe intelectualii care “isi vorbesc de rau tara”, iar un presedinte de partid care se doreste a fi reformator gaseste ca marea problema pe care o are in goana electorala este intelectualul scolit la Sorbona. In tot acest timp, nostalgicii Romaniei comuniste par a fi singurii care au creat o scoala.

Ce are de castigat Victor Ponta atunci cand ii pune la coltul oprobiului pe Horia-Roman Patapievici si Mircea Mihaies? Cu cine vorbeste premierul atunci cand refuza sa contra-semneze decorarea celor doi oameni de cultura care au facut din Institutul Cultural Roman o veritabila institutie de reprezentare a Romaniei in lume? Sa fie vorba doar despre un resentiment personal? Sau are convingerea, poate si analizele sociologice, care ii dovedesc ca aratarea cu degetul a intelectualilor si disocierea de acestia ii aduc voturi?

Intelectualii nu “vand” decat atunci cand ii asezi intr-o zona de conflict. Nici in politica, nici la televizor. Daca un reporter il suna pe Andrei Plesu, cel mai adesea va dori sa i se spuna, cat de raspicat se poate, ce crede despre cutare politician sau cum comenteaza (“cum comentati? este non-intrebarea cea mai des adresata) o decizie politica. Asa se face ca, din tot ce a scris Andrei Plesu, de pilda, preluarile de televiziune s-au concentrat pe cele cateva texte in care s-a aplecat asupra politicii autohtone. Esentialul, morala au fost inlaturate.

Specialistul in toate cele ce se petrec zi de zi este de preferat intelectualului. Isi misca mainile in stil american, constient ca auditoriul va fi sedus fara rest de dansul palmelor, de miscarea unui deget, de indepartarea artistica a suvitei de pe frunte. Te fixeaza complice cu privirea, facandu-te astfel partas la puterea pe care si-o instituie. Aceea de a spune, oriunde, orice despre orice, cu singurele conditii de a arata si gesticula ca unul care le stie pe toate si de a nu fi un intelectual savant. E atoatestiutor, detine secretul vorbitului in public, ecranul il doreste, gospodina intelege exact ce vrea sa spuna. Rosteste raspicat judecatile, tot timpul de valoare.

Cand s-a intamplat mineriada din 1990, grila in care au fost lecturate evenimentele a fost cea a barbarismului. Ciomageala celor cu barba, ochelari si carte sub brat a fost pusă pe seama minerilor abrutizati, iesiti din intunericul pamântului, intr-un fel de demonstratie a propriilor vieti. Minerii au fost munitia. Atat si nimic mai mult. Dusmanii au fost intelectualii. A fost, atunci, primul semn ca o noua specie e pregatita sa se nasca si sa se instapaneasca asupra celui mai mare castig al democratiei: spatiul public. De atunci incoace, intelectualii au fost aruncati in periferic si, dupa cum se pare, bine ar fi sa ramana acolo. Stau prost in toate sondajele, pana si in cele electorale. Nu seduc pe nimeni, nu vorbesc limba ascutita a vulgului, sar peste nevoile de baza, nu te intrerup artistic si nu fac fata moderatorilor. Nimeni nu ii mai vrea: partidelor le aduc doar deservicii, iar televiziunilor le moare audienta.

In locul lor, au aparut acrobatii. Citeste integral Revista 22.

Coruptia ucide si nu statul e cel care moare

Corupția are efecte cât se poate de concrete, în viața de zi cu zi. La limită, ucide. Nu este vorba doar despre o mână de oameni care au făcut și fac bani pe seama statului, ci de oameni și găști care, în schimbul unor foloase materiale personale, transformă viețile în statistici. Până nu înțelegem acest lucru, până nu vedem că șpăgile, achizițiile publice atribuite discreționar, tranzacționarea contractelor au consecințe vitale vom continua să fim victime.

Astăzi, e rândul nou-născuților să fie prinși în negocierea bani contra viață. La Asociația de Neonatologie și la alte spitale din București, printre care Spitalele Polizu și Cantacuzino, au loc descinderi ale anchetatorilor. Percheziții au loc și la Ministerul Sănătății. Suspiciunile sunt acelea de folosire ilegală a banilor europeni, dar și de la bugetul de stat, destinați achiziției de echipamente pentru secțiile de nou-născuți. Să luăm bine aminte. Este vorba despre fraudarea banilor din care ar fi trebuit să fie cumpărată aparatură medicală pentru copii. Citeste mai departe pe Romania Curata.

Democratia din presa. Presa din democratie. O intrebare despre anticorpi

Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a prelungit, marti, licenta Antenei 3. Ironia face ca, tot marti, Dan Voiculescu sa aiba un nou termen in dosarul de privatizare a Institutului de Cercetari Alimentare (ICA), dosar in care are deja o condamnare pe fond, nedefinitiva, la inchisoare cu executare. Si in acest caz, avocatii fostului senator PC au adoptat tactica prelungirilor. Prescrierea nu e departe. Urmatorul termen: 1 iulie.

Iata, asadar, tabloul: in fata instantei, Dan Voiculescu, in fata membrilor CNA, liderii trustului de televiziune pe care o controleaza. Elita Antenei 3 si-a sustinut cauza in formula completa: Mihai Gadea, directorul postului de televiziune, Adrian Ursu, Dana Grecu si Mircea Badea au vorbit despre principiile jurnalismului si rolul societal al televiziunii. Nu au lipsit ingredintele de mare audienta: sicanele dintre jurnalistii Antena 3 si membrii Consiliului. Au fost si doua voturi impotriva prelungirii licentei: Valentin Jucan si Narcisa Iorga au considerat ca televiziunea lui Dan Voiculescu aduce mai multe deservicii spatiului public decat serviciile pe care le-ar putea oferi.

Problema e ca discutia, de fapt si de drept, se poarta in registre paralele. CNA nu are temei pentru a se pronunta pe continutul editorial, atat vreme cat acesta, supus in repetate randuri analizei Consiliului, nu a fost considerat contra legii. In rare cazuri a trecut de votul membrilor o sanctiune impotriva Antenei 3. Majoritatea a stiut cum sa amane dezbaterile, cum sa lase sedintele fara cvorum, cum sa mute accentul pe dialoguri infinit generice. Retorica trece in fata procedurilor, ori de cate ori este nevoie. Nici macar cand limitele au fost desfiintate, cand atacul de presa a devenit eminamente periferic, cand viciul major al lui Andrei Plesu era cel ca este …gras, fapt care justifica ca un interes de casa sa devina unul al publicului, nu s-a considerat ca presa e una, editiile de colectie si linsaj ale Antenei 3, cu totul alta. Citeste mai departe Romania Curata

Elena Udrea nu mai vrea sa vanda

Partidul Miscarea Populara ar fi avut toate datele de a modifica harta electorala a Romaniei. E ultimul venit, iar romanii au obiceiul de a-i pune in fata celui intarziat rezervele de ospitalitate. Mai mult, nimeni, niciun partid din opozitie si nici macar vreun lider politic, nu a reusit sa capitalizeze greselile guvernarilor succesive ale cabinetelor Victor Ponta. Nimeni nu a reusit, in termeni de marketing politic, sa converteasca dezamagirile in promisiuni.

Miscarea Populara ar fi putut profita de apatia celorlalti care, pe scena publica, se opun PSD-ului. Nu a facut-o. A ales-o pe Elena Udrea, in momentul in care pana si Crin Antonescu a inteles ca schimbarea trebuie vanduta ca fiind radicala.

Tanarul partid emanat de la Cotroceni a jucat in logica unui partid mamut, fara a avea resursele si constantele acestuia din urma. Tocmai in punctul in care se instaura ca acel cu-totul-altceva-decat-PSD, Miscarea Populara a actionat aidoma adversarului numit. Citeste mai departe Revista „22”

O uzurpare, doua, trei. Bunul roman pentru altii, nu si pentru sine

Romanii buni au locul lor la televizor. Unul este bun pentru ca l-a scuipat pe presedinte, luand asupra sa toate patimirile semenilor nemultumiti de soarta tarii, asa cum o creioneaza, de la Cotroceni, Traian Basescu. Altul este bun pentru ca a inscris goluri in porti straine. E o legenda a fotbalului, ni se sopteste. Orice pacat ar avea, si legile de le-ar fi incalcat, libertatea lui trebuie sa fie mai presus de rigorile juridice si sociale. Il avem si pe cel de-al treilea: romanul bun in fibra, al carui portret e vechi ca neamul, capabil sa isi joace rolul de conjunctura ca si cum ar fi rolul cel mare. Are toate insusirile care blocheaza autenticitatea si care il tin in semi-umbre. Sfiala jucata, modestia vanitoasa, inflexiunile bland-stramosesti ale vocii, mesajul celui ales fara a alege, tranzactionarea propriului destin data ca sacrificiu – iata ce il recomanda pentru marele ecran, la ore de mare audienta. Nu lipseste nici ingredientul fara de care ar fi ramas un orator fara tribuna: luarea in raspar a legii.

Desigur, niciunul dintre cei trei nu este bun cu si pentru sine. Principala calitate pentru a deveni un bun roman pare aceea de a fi bun pentru altii si, prin extensie, pentru neam. Nu conteaza minoratul in care fiecare isi duce viata. Nu conteaza daca e needucat, neingrijit cu sine, avar sau pur si simplu lenes. Esential este sa nimereasca intr-un rol care poate fi uzurpat si ieftin tranzactionat de televiziunea de casa a fostului senator Dan Voiculescu, proprietar de media, cu o condamnare (nedefinitiva) la inchisoare cu executare.

Domnul Adrian Zglobiu s-a nimerit a-l fi scuipat pe presedintele tarii. Citeste mai departe Revista 22

Jurnalist de meserie. E prea putin?

Binele este ca drojdia, scria Andrei Plesu intr-unul dintre textele sale; chiar si in cantitate infima, dospeste si face aluatul sa creasca.  Este una dintre vorbele mari de care indeobste te feresti, tocmai pentru ca, asumandu-ti-o, ea te obliga cotidian. Daca, insa, nu te eschivezi de la ea si nu o asezi – sigur, cu grija – in sertarul de principii despre care stii doar ca e acolo si ca inca nu a venit vremea lui, iti dai seama ca solutia pentru ca drojdia sa fie de calitate nu sta in gesturile mari, prin excelenta singulare si eroice, ci in micile fapte de zi cu zi.

Cum e, bunaoara, faptul de a-ti face meseria. Fara sa crezi ca detii raspunsuri soteriologice, fara valva, fara inselaciunea zgomotului care vine sa inlocuiasca lucrul bine facut, fara a cere lauda si rasplata imediate si, mai ales, fara sa abdici de la miza profesiei.  A mea e cea de jurnalist. Asa scrie pe legitimatie, asa ma prezint atunci cand sunt intrebata ce meserie am, asa am ales. Asta inseamna ca stiu sa fac, pentru ca am invatat si pentru ca am deprins exercitiul, anumite lucruri, bine definite, care intra in reteta meseriei.  Cel mai important dintre ele, care exista in orice stire de 3.000 de semne, in orice emisiune, in orice relatare de presa este acela al mentinerii in interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de facut. Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui, utilitatea pe care o are in ecuatia publica sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia  dialogul intre registrul autoritatii publice si cel al societatii. Orice pas in plus inpre politic sau inspre popor inseamna derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica in complexul lui Dumnezeu.

Sigur, poate sa para o raportare idilica la meseria de jurnalist. Daca deschizi televizorul si nimeresti pe majoritatea canalelor de stiri, chiar ipocrita. Jurnalistii cu anvergura publica, cu audienta fenomenala, cu octavele ridicate sunt cei puternici si iau, pe rand, locul politicienilor si al cetatenilor. Pe interval e incomod, plictisitor, prost platit si cu iz de epoca apusa. Ori esti politicianul care imparte (promisiuni), ori esti el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori esti politicianul care distribuie recompense, ori esti poporul care cere executii publice. Depinde de miza personala, de prioritatile patronului de presa si uneori de chef. Domnul Mihai Gadea le-a avut pe toate, asa ca a trecut la fapte.

A avut chef sa se masoare cu Andrei Plesu. Si nu oricum, ci de la inaltimea demiurgica pe care ti-o da abilitatea de a fi, pe rand, autoritate publica si popor obidit. Vreme de o ora, persoana lui Andrei Plesu a umplut, prin uzurpare, spatial studio-ului de la Antena 3. El nu era prezent, dar tocmai de aceea erau acolo ceilalti jurnalisti ai institutiei. Executia a fost brutala, fara gesturi fine. Nici vorba de manipulare, de ocolisuri, de demonstratii, chiar si dintre cele de-ale casei, sofistice si alambicate. Graba a facut ca punerea la zid a celui care conduce Colegiul Noua Europa si scrie carti despre ingeri si parabole (ce preocupare dusmanoasa!) sa fie prezentata ca atare: “Asta-seara, doamnelor si domnilor, il dezbracam pe Andrei Plesu, sa vedeti cat somon a mancat la pranz”.  Nu intru in analiza de text, pentru ca textul a lipsit, fiind vorba doar despre ghioaga, nu despre floreta.

Pentru ca si pe legitimatia domnului Mihai Gadea scrie “jurnalist” si daca e intrebat ce meserie are, asa se recomanda, si pentru ca mi-e teama ca politicienii si poporul sa nu creada ca avem cu totii, cei din breasla, asemenea puteri extraordinare, ma simt nevoita sa precizez ca unul dintre noi are o legitimatie gresita in buzunar. Cum imi place sa cred ca nu mi-am ratacit simtul ridicolului si ca, in ciuda dosarului de cadre nesemnificativ (si ce bine ca e asa), o minima recunoastere a binelui si raului detin, imi tin legitimatia in buzunar.  Este, insa, mult prea putin.

Antena 3 face o presa monstruoasa. In sensul pur etimologic, monstruos inseamna iesire din forma, din familiar. La rigoare, iesirea din rost. Ceea ce trebuie sa facem acum, noi cei care stim sa scriem depese de 3.000 de semne si sa acceptam modestia functionala a intervalului, este sa condamnam public linsajul pe care il practica cei alaturi de care stam in breasla. Fie ca ne place, fie ca nu, iesirea e una singura si ea presupune efortul de a regasi si reinstaura forma.

 

*** Aparut in Dilema veche/ 20 martie 2014

Din ura fata de toti zeii. Sergiu Nicolaescu si bunul colectiv

Una dintre cele mai agresive politici a dictaturii comuniste in Romania, oricat am oculta, in sondaje de opinie, istoria, a fost cea a ingurgitarii spatiilor intime ale fiecaruia. Asa se explica razboiul purtat cu focarele de religie ori de cultura, desfiintarea manastirilor, aruncarea in temnita a calugarilor si scriitorilor. Religia, mai explicit decat cultura, muta viata cotidiana intr-un spatiu alternativ lipsit de zgomot, care purcedea in subsidiar, fara ca macar sa atinga ordinea sociala din afara. Ori tocmai asta era problema: instrumentele politice nu aveau cum sa actioneze asupra acestui spatiu tacut, ermetic, lipsit de logica binelui si raului din cetate. Dictatura nu facea parte, din capul locului, din ecuatia rugaciunii. Dictatura nu incapea in registrul intimitatii. Oricati agenti, oricati turnatori, oricate puscarii ar fi construit, spatiul intim al fiecarei vieti ii era inaccesibil. Nu avea usi cu deschidere inauntru.

Cea mai parsiva tehnica a comunismului a fost tocmai aceasta: uzurparea intimitatii. La cota maxima, aceasta uzurpare inseamna ca fiecare dintre noi era un bun nu doar al regimului totalitar, ci al tuturor. Un bun colectiv. Cu totul altul decat bunul public din ordinea democratica. Psihologic, explicatia rezida in acel complex al lui Dumnezeu caruia i se dedau indivizii inghititi de multime. Etapa finala a comunismului se implineste inca acum, sub ochii nostri: multimea devine, ea insasi, prin mimetism, regim totalitar. Sta hulpava in strada, impingand de la spate sinucigasul care, pe buza prapastiei, se razgandeste in fata mortii si ar vrea sa se intoarca.

Sergiu Nicolaescu a devenit, in perfecta logica dictatoriala pe care, la urma urmei, a servit-o, un bun colectiv. Sa ne intoarcem la binele/bunul public, numit de teoria politica si interes general. Acesta din urma nu e o insumare a fiecarui bine individual, nu e o colectie de interese ale fiecaruia, o avere stransa de la toti si din care fiecare serveste, dupa nevoi, o felie mai lacoma sau mai modesta. Nu!, bunul/binele public e o intersectie care da seama de inversul regulii de aur: nu fa altuia ce nu vrei sa ti se faca tie. Altfel spus, intinde-te cat vrei, urmareste-ti interesul propriu pana in punctul in care binele propriu face rau unui altuia. Aceasta e limita. Bunul colectiv, insa, asa cum a fost el gandit in comunism si, iata, asumat de multime, este acela aritmetic, definit printr-o relatie perfida de apartenenta. Bunul colectiv apartine tuturor. Si, cum orice cantitate este limitata, ne spune universul, in el incap si lucrurile fara materie, care nu iti stapanesc foamea fizica, ci cea psihologica, de putere si de Dumnezeu. Un astfel de bun este Sergiu Nicolaescu. Priviti multimea hulpava adunata la sicriul sau, intr-un ritual de necrofagie pura. Asteapta sa isi ia, fiecare dupa lacomie, o bucata din bunul tuturor.

Comunismul a reusit cum nu ar fi trebuit sa reuseasca. A esuat economic. A pierdut politic. Si-a luat, insa, o revansa imensa la scare istoriei: a castigat societatea. Pentru ca, din pacate, multimea care tipa infometata, in cadentele urletelor televiziunilor la fel de lacome, este ceea ce a ramas din societatea romaneasca, abrutizata in jumatate de secol de uzurpare a tuturor zeilor, pentru a aseza in locul lor individul colectiv. Teza de licenta a lui Marx, de altfel, se deschide cu vorbele lui Prometeu, „ii urasc pe toti zeii”.

 

Cand neamul nu moare

A murit Sergiu Nicolaescu. Imi amintesc stupoarea povestita a lui Plesu, la unul dintre cursurile tinute in cantina (sau kant-ina, pentru cunoscatori) din Grozavesti, in fata mortii portarului de la Belle-Arte, un ticalos notoriu, caruia, iata, ii fusese rezervata marea experienta a mortii, fara a fi inteles nimic din rostul existentei. Si Ivan Ilici moare. A murit si Adrian Paunescu si, murind, i-a luat locul lui Eminescu, acela de „mare poet al neamului”. Neamul acesta poarta, de unul singur, povara celor mai multe perversitati ale istoriei. Asta, pentru ca neamul presupune o legatura de sange, o rubedenie spalacita, careia ii lasi scaunul din capul mesei, desi nu prea (mai) stii cine anume l-a adus la masa si ce a facut la viata lui. In ultimii 60 de ani, sa zicem.

Neamul se hraneste cu simboluri. Natiunea, insa, se constituie istoric. Simbolurile sterg orice memorie, ele purced prin uitare. Nu mai stie nimeni, si nici nu e nevoie sa stie cineva, cum au aparut simbolurile, de aceea ele incap in legende si se rostogolesc in asa-numitele creatii populare. Problema apare cand „popularul” este, de fapt, un adevar oficial bine controlat, creat la centru si raspandit apoi pe cararile neamului. Sergiu Nicolaescu a fost un astfel de simbol. La fel ca Adrian Paunescu. Cel dintai va fi avut, ca si cel din urma, un talent artistic. Vedeti care e ironia? Nici nu mai conteaza daca Nicolaescu a avut viziune cinematografica ori daca Paunescu a reusit in versuri. Conteaza doar ca sunt simboluri ale neamului (romanesc).

Daca am gandi in termeni de natiune, adica aceea care exista numai prin memoria sociala, am fi capabili sa vedem kilometrul zero al aparitiei celor doi meteoriti. Am fi capabili sa vedem ca ei au fost rostogoliti pe strada neamului de la un centru perfid, ucigas si rau-voitor. Acelasi care i-a strans de pe strada natiunii pe Vulcanescu, Bratianu, Maniu, Pillat, Steindhardt, Arghezi, Voiculescu si i-a aruncat in temnite, cu pacatul de a nu fi asezat in capul mesei neamul, acela despre care nu mai stii cine l-a adus la masa, dar caruia ii datorezi viata. La propriu in cazul celor mai-sus amintiti.

O moarte este, fara doar si poate, o drama. Inceteaza o viata. Cu cat suntem mai expusi, si asa se intampla pe masura ce anii fiecaruia trec, mortilor altora, cu atat devenim mai constienti de parcursul catre final. Diferenta o face doar intervalul. Intre nastere si moarte, momente de care nu suntem constienti pe deplin si care ne scapa printre degete, ne apartinem doar in interval. Unii raman aici. Altii, probabil cei norocosi, se opresc la un moment dat si inteleg sa isi orienteze intervalul catre momentul final, cand va exista secunda de bilant, insesizabila pentru cei care (inca) raman, eterna pentru cel care face pasul. La urma urmei, este singura secunda eterna petrecuta aici. Vulcanescu a avut parte de secunda lui de privilegiu: a facut pasul constient, in temnita, salvand viata altuia. Nu a scris catrene pentru Cenaclul Flacara. Nu i-a slavit nici pe mai-marii neamului, voievozii despre care multele rude nu stiu mai nimic.

Nu cred ca un portret onest al lui Sergiu Nicolaescu presupune cinism. Nici ca ridicarea in slavi, inainte de a se ridica la slava, are de-a face cu valorile crestine. A fost, e drept, un regizor prolific. A fost si unul dintre agreatii regimului comunism. Mai mult chiar, daca vrem sa ne asumam istoria, fara de care memoria sociala nu exista, trebuie sa intelegem macar ca a fost una dintre creatiile uneia dintre cele mai mari orori istorice si politice ale natiunii. Poate ca Sergiu Nicolaescu ar fi facut filme bune la Hollywood. Poate ca, nascut in orice alta tara din Europa de vest, ar fi ramas in istoria cinematografica. Nimeni nu ii reproseaza ca nu ar fi avut … talent. Ci doar ca l-a pus in slujba raului de necontestat, chiar daca, dupa cum sincer marturisea Eichmann la Ierusalem, nu a facut nimanui, niciodata, rau cu propria-i mana. Martor este (in)admisibilul Ion Iliescu, acum pe toate ecranele, asezat in capul mesei.

%d blogeri au apreciat asta: