INTERVIU Eshkol Nevo: Fiecare vară în care nu e război, pentru Israel înseamnă zile de miere. Până la urmă, ambii, evreii şi palestinienii, trebuie să se împace cu ideea că trebuie să trăiască împreună, în două ţări, şi să asculte povestea celorlalţi

eshkol(Interviu publicat pe News.ro)

Eshkol Nevo pune întrebări, chiar dacă el este cel intervievat. Nu e doar curiozitate, înţelegi pe parcursul unui interviu cu unul dintre scriitorii israelieni ai momentului, ale cărui cărţi sunt dezbătute în Israel şi în afara lui, ci şi o tehnică aparte de scriere vie, prin care îţi arată răspunsurile chiar în experienţa pe care fiecare om o are în coridorul lui, în crizele de identitate, în felul în care se opreşte din loc şi îşi ascultă povestea spusă de un altul. La fel cum personajele lui Nevo primesc şansa unei călătorii, mai mult psihologice decât geografice, şi jurnalistul care îi pune întrebări e condus spre un alt punct de observaţie, în care e aşezat într-o perspectivă deloc confortabilă, aceea de a răspunde. Am vorbit cu Eshkol Nevo, proaspăt tradus la Editura Humanitas Fiction, despre cum se întâlnesc şi spun poveştile într-un Israel în care şi evreii, şi palestinienii au adunat multă durere, furie, frică, dar şi curiozitate, unii în privinţa celorlalţi, despre cum se măsoară părinţii în copii şi ce nu se spune într-o familie, despre noile semnificaţii ale sionismului, despre acasă şi călătoria care, scoţându-te din coridorul unde nu ai timp de introspecţie, te lasă să îţi vezi altfel viaţa. Preţul a fost să afle şi el câte puţin despre felul în care se scrie povestea României pe care o vedeam trăind prin geamul librăriei de la Cişmigiu.

Există şi o întrebare care nu duce nicăieri sau, din contra, poate duce oriunde, aşa cum sunt şi ferestrele care se deschid pe cele trei etaje.

Magda Grădinaru: Eshkol Nevo, şi în această primă traducere în limba română, a cărţii ”Trei etaje”, dar şi în cărţile pe care am apucat să le citesc, în ”Neuland”,” Homesick”, ”Jours de miel”, de pildă, apar două paliere bine conturate, dar care alunecă unul într-altul: viaţa privată – familia, iubirea – şi să îi spunem viaţa politică, socială – războiul, frica, chestiunile legate de o identitate colectivă. Unde e limita dintre cele două, şi, mai precis, cum arată această limită în Israel, pentru că personajele din aceste cărţi trăiesc sau provin, ca în ”Neuland”, din Israel?

Eshkol Nevo: Nu există o limită. Ce mă interesează cu adevărat este acest proces chimic de osmoză, de întrepătrundere. În versiunea ebraică a cărţii ”Homesick”, titlul cărţii este ”Patru case şi un exil”, dar pe coperta interioară mai este un alt titlu, un nume alternativ. Sunt fascinat de felul în care viaţa publică, politică influenţează sufletul unei fiinţe umane. Dacă ne oprim puţin la această carte, ”Trei etaje”, la cel de-al treilea etaj este vorba despre demonstraţiile sociale de stradă pe care le-am avut în Israel, dar ce mă interesează cu adevărat este ce întâmplă cu cineva ca Devora, care nu este un protestatar tipic şi care merge la aceste proteste. În ce fel îi afectează asta viaţa interioară? O deschide, îi provoacă o revoluţie? Am luat parte la aceste demonstraţii în Israel, a fost un fel de revoluţie, prin felul în care am dezbătut chestiunile politice ale Israelului. Nu am câştigat, dar cred că mulţi dintre cei care au luat parte la aceste proteste au cunoscut o revoluţie interioară, vieţile le-au fost într-adevăr influenţate. Încerc să spun povestea fără să fac din ea un eseu politic sau un documentar, ci doar să spun povestea şi la final am aflat că dacă scriu nu despre ceva tipic, ci extraordinar, ar fi mai intersant. Această osmoză care se întâmplă acolo, felul în care evenimentele politice schimbă viaţa personală, asta mă interesează.

M.G.: În toate aceste cărţi, indiferent de tema mare, unul dintre registrele secundare se ocupă de  tema generaţiilor. Părinţi şi copii: Devora şi Adar, Dori şi Menny. De ce este această temă a relaţiei dintre generaţiiile din aceeaşi familie, dintre mamă şi fiu, tată şi fiu, atât de importantă?

Eshkol Nevo: Să facem o înţelegere. Pot şi eu să pun întrebări în acest interviu, da? Aveţi în România această problemă a discrepanţelor dintre generaţii? Cum ar fi cea dintre generaţia tatălui şi a mamei, care au trăit în comunism, şi generaţia copiilor?

M.G.: Da, sigur, avem aceste diferenţe care se simt. Dar eu cred  că încă nu avem acest dialog care a existat în Germania, de pildă, al confruntării părintelui de către copil, pentru a afla cum a fost posibilă colaborarea cu un regim totalitar. Dar cred că este valabil în general pentru spaţiul ex-comunist. În Germania a existat o mişcare culturală în jurul acestei întrebări: ”Tată, de ce ai fost nazist? Cum ai putut?”

Eshkol Nevo:: Nici în literatură?

M.G.: Eu nu aş spune că a fost o temă, din câte ştiu, cea a confruntării generaţiei care a trăit în comunism de generaţia copiilor.

Eshkol Nevo: Poate e prea devreme. Poate copiii îşi respectă părinţii prea mult. Este fascinant. Eu nu întenţionez să scriu despre aceste discrepanţe dintre generaţii, dar aş spune că mă interesează relaţiile dintr-o familie, dintre părinţi şi copii. Scriind, descoperi că uneori aceste discrepanţe sunt legate de probleme psihologice, alteori de probleme culturale. În ”Trei etaje” e mai mult despre coliziunea dintre membrii unui cuplu, atunci când devin părinţi: ce se întâmplă atunci când cel cu care te-ai căsătorit nu este tatăl perfect pe care ţi-l imaginai înainte de a fi părinţi? Cum te descurci cu asta? Ce se întâmplă atunci când crezi că i s-a întâmplat ceva copilului tău, dar soţia ta nu crede că e adevărat?

M.G.:  Povestea de la primul etaj.

Eshkol Nevo: Povestea de la primul etaj. Cum se pot reconcilia cei doi părinţi? Cred că în această carte este mai puţin despre generaţii, dar aceasta e o temă care m-a preocupat în ”Neuland”. Acolo poţi simţi aceste diferenţe dintre generaţii în atitudinea faţă de războaie, faţă de serviciul militar. Generaţia tatălui meu credea că înrolarea era o mare, mare mândrie, ei simţeau, şi era adevărat, că apărau ţara şi o salvau. Şi ei chiar au salvat ţara.

M.G.:  Aici, în ”Neuland” avem tabloul celor trei generaţii: bunica – tatăl – fiul.

Eshkol Nevo: Da. Este bunica, cea care a fugit în vremea celui de-al doilea război mondial,o experienţă care i-a schimbat felul în care se raporta la viaţă, apoi este tatăl, care suferă de un sindrom post-traumatic, pe care nu l-ar fi admis, după războiul din 1973, despe care nu vorbea niciodată şi apoi îl avem pe fiu, care a crescut în vremuri diferite în Israel. La început, fiul nu are nicio idee despre ce este, trebuie să plece într-o călătorie pentru a-şi înţelege propria viaţă, pentru a-şi înţelege tatăl, pentru a înţelege ce e cu această discrepanţă dintre generaţii despre care am vorbit. Sunt interesat de structura familiei, sunt atâtea secrete într-o familie, lucruri despre care nu se vorbeşte niciodată, atâtea lucruri întunecate. E această structură pe care o avem. Societatea poate fi o sursă de fericire sau, din contra, una de nefericire şi asta nu încetează să mă fascineze. Israelul este o societate foarte orientată spre familie.

E rândul meu să întreb: cum e în România?

M.G.: Şi în România aş spune că societatea este centrată pe familie. E drept că există şi acest curent al criticării tradiţionalismului, al vechii mode, să îi spun aşa.

Eshkol Nevo: Cred că în Israel toată lumea e, de fapt, de modă veche. Chiar şi cei mai liberali prieteni de-ai mei au trei copii şi sunt obosiţi tot timpul, nu găsesc mereu o bonă. Zilele trecute a fost o piesă de teatru, bazată pe povestea de la primul etaj. Pentru prima dată în viaţa mea, am scris scenariul pentru o piesă de teatru.

M.G.:  A fost simplu? Dramaturgia e cu totul altceva, nu? Aţi scris chiar şi acele indicaţii de scenă, care mi se par cele mai grele, didascaliile?

Eshkol Nevo: A fost foarte interesant. Iar prietenul meu este actorul principal. A fost greu, foarte greu. La partea cu didascalii, ”şi acum se aprinde lumina” şi aşa mai departe, am avut nevoie de ajutor, am înţeles că nu pot face asta singur. Dar ce spun asta? Nu doar să mă laud, ci ca să spun că am vrut să ne invităm toţi prietenii, să vadă această punere în scenă, şi a fost foarte dificil, pentru că unul nu avea bonă, altul avea altă problemă cu copilul. Israelul este o societate centrată pe familie şi pe copil. Dar oamenii nu vorbesc despre multe. Cum e mama de la etajul trei din carte: ea a fost nevoită să aleagă, dar nu voi spune toată povestea din carte, între soţul ei şi fiul ei. Şi ia o decizie care ar face-o extrem de nepopulară în Israel. La evenimentele literare din Israel, unde am citit din carte, oamenii mă întrebau: ”Cum ai putut să scrii despre aşa o mamă? Ea este o persoană oribilă.” Încetul cu încetul, înţelegi că sunt mulţi oameni care au fost nevoiţi să ia decizii grele, cum este această mamă, decizii nu foarte populare. Cred că este provocator şi am vrut să vorbesc despre tabu-urile din societate, să pun lumina acolo unde nimeni nu pune lumină. ”Trei etaje” e mai degrabă o explorare psihologică, nu politică, cum e ”Homesick”. Această carte a stârnit multe discuţii, discuţii furioase câteodată, despre familie, despre a fi părinte. ”Homesick” a stârnit mai degrabă dezbateri politice, dar şi acolo am scris despre tabu-uri, despre teme despre care nimeni nu vorbea. Dacă oamenii încep să se certe, să dezbată atunci când citesc, sunt foarte fericit.

M.G.: Ce spuneţi îmi aduce în minte o scenă din această carte, din ”Homesick”, în care Noa se gândeşte dacă să îl fotografieze sau nu pe Amir, dormind, pentru că sunt şi imagini care nu ar trebui fotografiate. E valabil si pentru literatură, sunt lucruri care nu ar trebui scrise? Vorbim despre tabu-uri.

Eshkol Nevo: Magda, nu m-am gândit la asta până acum. Am scris cartea acum 15 ani, dar îmi amintesc scena despre care vorbeşti. E o interpretare frumoasă şi de acum voi spune tuturor că eu m-am gândit la ea.

M.G.: Dar fata face această fotografie.

Eshkol Nevo: Da, face fotografia. De fapt, eu detest fotografiile, detest că oamenii fac fotografii mereu. E o caracteristică a societăţii în care trăim, să facem fotografii pentru Instagram, Facebook, această obsesie de a fotografia orice mă deranjează, nu mai trăim experienţele aşa cum sunt, trebuie să faci o fotografie ca să crezi că s-a întâmplat. Suntem aici, s-a întâmplat ceva autentic în lume cineva doarme în natură. În secunda în care fac fotografia, nu mai e autentic, fac artă din asta. Mai sunt şi întrebările etice, pe care mi le pun atunci când scriu despre ceva: ”Despre ce pot să scriu? Sunt lucruri despre care nu ar trebui să scriu, pentru că ar distruge autenticitatea? Este totul material? Totul poate fi o poveste sau sunt lucruri pe care nu le poţi pune într-o poveste?”.

M.G.:  Vreau să ne oprim puţin la ” Homesick”, e una dintre cele mai tulburătoare cărţi, fără îndoială. Porneşte ca o carte despre o relaţie de iubire, dar ajunge să vorbească şi despre relaţia dintre israelieni şi palestinieni. Şi pe lângă personajele care îşi trăiesc relaţiile, de iubire sau de familie, îl avem pe Sadek, muncitorul arab a cărui familie a locuit în casa unde el acum muncea,  înainte de 1948. A fost acesta scenariul iniţial?

Eshkol Nevo: Nu. De fapt, am ajuns la carte altfel. Aveam o iubită, când eram student, şi chiar ne-am mutat să locuim împreună în acest loc pe care îl descriu în carte. Cred că a fost prima mea mare iubire, a fost prima oară când am locuit împreună cu cineva şi chiar m-am gândit că ne vom căsători, dar apoi ne-am despărţit. Bine, e un fel drăguţ de a spune că m-a părăsit. Câţiva ani, nu am înţeles ce s-a întâmplat în acel an, de ce faptul că am locuit împreună a distrus totul. Mi-a luat cinci sau şase ani să fiu în stare să scriu despre asta. Când am început să scriu, planul nu era să scriu un roman ambiţios despre exil şi societatea israeliană, ci să înţeleg ce s-a întâmplat. Treptat, am început să îmi amintesc despre vecinii pe care i-am avut, conflictele lor, poveştile lor şi, încetul cu încetul, am realizat că scriu despre un loc care nu era originar evreiesc, ci fusese un sat palestinian. Mi-am spus: ”OK, scriu despre casă, despre dorul de casă, dar cum aş putea să fac asta fără să scriu despre oamenii ale căror case au fost acolo?”. Am ajuns la această poveste politică prin povestea personală. Aşa am ajuns la această carte ambiţioasă, care acum e inclusă în procesul de educaţie din Israel, elevii dau examene din cartea mea şi aşa învaţă o serie de conexiuni din cartea mea. Întotdeauna trebuie să încep cu ceva care este important pentru mine personal, care atinge anumite corzi şi care se tranformă, e aproape un proces fizic, mă uit în jur şi încep să mă întreb ce se întâmplă în jurul personajelor.

M.G.:  Sadek are un corespondent în realitate?

Eshkol Nevo: Este un personaj real. Nu este o persoană reală, dar povestea este corectă istoric. A existat un sat, palestienii au trebuit să plece într-o noapte, li s-a spus că se pot întoarce în trei săptămâni, dar nu s-au întors niciodată. Sunt copii palestinieni care şi-au lăsat casele în urmă. Am vorbit cu mulţi Sadek-i, cu multe persoane care mi-au povestit amintirile lor despre acea noapte din acest sat, din alte sate. Când cartea a fost publicată în engleză, am avut o lectură publică, cred că era în Oxford, şi era acest bărbat care stătea în primul rând şi care a venit la mine şi mi-a spus: ”Nu pot crede, sunt palestinian, sunt profesor aici, tatăl meu a fost în acest sat. Aţi scris despre tatăl meu. Îl cunoaşteţi pe tatăl meu?”.Am spus: ”Nu”. Niciunul dintre personajele mele nu există în realitate, ca şi cum ar fi copy-paste din realitatea, dar există acest nucleu, care e real, şi în jurul lui încep să dezvolt.

Rândul meu să întreb: scrii şi tu?

M.G.:  Nu, nu scriu.

Eshkol Nevo: Dacă scrii în secret, poţi să îmi spui.

M.G.:  Nu, şi de fapt sunt inconfortabilă cu acest fenomen, în zilele noastre, aproape toată lumea scrie cărţi sau vrea să scrie o carte. Foarte mulţi jurnalişti vor să scrie câte o carte. Nu e totuna şi nu cred că e sănătos. Sunt atâtea cărţi în librării, încât a devenit foarte important să ştii cum să selectezi, ce să citeşti. Eu am această dilemă, ce anume să îi propun fiicei mele să citească.

Eshkol Nevo: Tocmai de asta sunt importanţi jurnaliştii, pentru că în această viaţă modernă haotică, jurnalistul poate să spună: ”Fii atent la asta, nu te pierde în acest haos al informaţiilor, aici e ceva special”.

M.G.:  Mă întorc la întrebările jurnalistice. Există episodul tulburător al paharului cu apă, din care putem intui frica pe care o resimt deopotrivă israelienii şi palestinienii. Este acest sentiment unul covârşitor în relaţia dintre israelieni şi palenstieni? Şi mă refer la relaţia de zi cu zi, dintre oameni.

Eshkol Nevo: Da, este. Sunt multe lucruri acolo, care se întâmplă între evrei şi arabi. Avem curiozitatea, pentru că suntem vecini, suntem influenţaţi, de pildă, limbra ebraică are expresii arebe, muzica are influenţe şi invers, sunt arabi care vorbesc folosind expresii ebraice. Sunt oameni care trăiesc împreună de mulţi ani şi există curiozitate între ei, pot să îi spun chiar atracţie: ”vreau să îl cunosc pe celălalt”. Apoi este frica. Şi este suspiciunea. Şi este furia. Şi este multă durere. Am pus bazele unei şcoli de scriere creativă, pe care am  început-o după protestele la care am participat. Am fost influenţat de proteste şi am decis să înfiinţăm această organizaţie non-profit, de scriere creativă, al cărei scop este să influenţeze societatea şi să promoveze toleranţa. Una dintre agendele noastre a fost să aducem studenţi arabi în şcoala nostră. Şcoala este în Arfa, o parte a Tel Aviv-ului care este jumătate arabă, jumătate evreiască. Ne-a luat mult timp să îi convingem. Este al patrulea an şi anul acesta este primul în care avem studenţi arabi. Le-a luat timp să se simtă confortabil, este o şcoală care nu judecă pe nimeni şi care îi tratează cu respect pe toţi, dar a trebuit să construim multe poduri de încredere pentru a ajunge aici. Avem patru, cinci studenţi arabi acum, din două, trei sute de studenţi, dar la început nu am avut niciunul. Este un proces, sunt multe răni care trebuie îngrijite şi nu este uşor.

M.G.: Cât de viabilă mai e soluţia celor două state?

Eshkol  Nevo: Este, dar nu cu această conducere pe care o avem în Israel. Nu este interesată de această soluţie, guvernul actual din Israel nu este real interesat de această soluţie, ci mai degrabă e interesat să menţină lucrurile aşa cum sunt, ceea ce este, fireşte, o idee proastă, pentru că nu funcţionează. Dacă te uiţi la istorie, dacă te uiţi la locuri ca Irlanda, chiar la teribila istorie a războaielor balcanice, sunt multe situaţii în istorie care par fără soluţie, pentru că e prea multă suferinţă, prea multă animozitate, prea mult sânge care a curs, dar apare un lider care schimbă cursul istoriei.

M.G.:  Este vorba despre o viziune politică aici.

Eshkol  Nevo: Da, este vorba despre conducerea politică, dar este facil să dai vina doar pe politicieni. Cred că există şi o altă responsabilitate, dacă eşti cetăţean şi crezi în posibilitatea păcii şi a co-existenţei non-violente a arabilor şi evreilor, atunci trebuie să o promovezi în tot ceea ce faci. În opinia mea,este inevitabilă această soluţie. Până la urmă, ambii, evreii şi palestienii, trebuie să împace cu ideea că trebuie să trăiască împreună, în două ţări, desigur, dar să trăiască împreună şi să respecte reciproc dreptul fiecăruia de a avea o ţară, o identitate. A trăi împreună înseamnă să respecţi şi să admiţi că şi cealaltă ţară are o poveste, pe care trebuie să o asculţi. Asta ia mult timp.

M.G.:  Spuneţi că, aşa cum există un narativ israelian, există şi unul palestinian. Se întâlnesc undeva sau sunt scenarii atât de diferite, încît sunt ireconciliabile ? Vedeţi un manual comun, pe modelul celui franco-german ?

Eshkol  Nevo: Cred că asta este prea ambiţios, să avem un manual de istorie comun. Ai citit mai multe cărţi pe care le-am scris şi ai observat că sunt interesat de unghiuri diferite. Aceasta este marea mea pasiune, încep mereu povestea cu un narator şi apoi îmi spun: ”Hei, aceasta nu este epoca lui Ceauşescu, nu este un dictator aici, probabil mai există un adevăr, aşa că ar fi bine să dau şi altcuiva oportunitatea de a povesti, de a spune”. Şi cartea devine din ce în ce mai democratică. Apoi devine o încâlceală şi trebuie să decid cine vorbeşte şi cine nu. S-a întâmplat în ”Neuland”, s-a întâmplat în ”Mikvah”, ”Jours de miel”, pentru că ai citit-o în franceză. Dacă vorbim despre viitorul ţării mele, cred că asta e ce avem de făcut, nu să unim poveştile, nu să simţim la fel, ci să înţelegem că avem feluri diferite de a simţi şi să respectăm asta.

M.G.: Fiecare să îşi spună povestea, aşa cum o ştie şi simte.

Eshkol  Nevo: Când a apărut ”Homesick” în Israel, a fost o provocare, să ai într-o carte evreiască scrisă în ebraică un palestinian care îşi spune povestea. Acum, pentru că e citită la liceu, sunt discuţii câteodată în clasă, oamenii se înfurie pe mine, dar e ceea ce artiştii fac, creează mai multe posibilităţi pentru adevăr. Nu ştiu cum a fost în România după comunism, aţi avut o artă mai democratică?

M.G.:   Da, desigur. În România postcomunistă însă, am avut în continuare chiar şi punctul de vedere al oamenilor care au fost cumva la putere în vechiul regim. Iarăşi e o caracteristică a multor state ex-comuniste.

Eshkol  Nevo: Schimbarea a fost lentă?

M.G.:   Schimbarea încă se întâmplă, e un proces lung.

Eshkol  Nevo: Când m-am plimbat azi puţin pe această stradă (Bulevardul Elisabeta, n.r.), am văzut întâi librăria aceasta, apoi puţin mai încolo e o librărie militară şi combinaţia aceasta arată ca un lucru din trecut.

(Intră o doamnă în librărie. Se poartă o discuţie în ebraică.)

Eshkol  Nevo: Am întâlnit-o într-un turneu literar în Canada şi acum s-a mutat în România şi promovează cultura israeliană în România.

M.G.: Oamenii sunt fascinanţi.

Eshkol  Nevo: Da, oamenii sunt fascinanţi. Vorbeam despre procesul de tranziţie din România. Dar acum trebuie să fii curajos în România, pentru a spune anumite lucruri, anumite poveşti?

M.G.: Nu aş spune asta, în sensul vreunei cenzuri oficiale. Libertatea de exprimare este garantată. Cred că mai degrabă păcătuim, mai ales în breasla mea, în jurnalism, prin auto-cenzură şi aici e mai perfid.

Eshkol  Nevo: Simt acelaşi lucru despre ţara mea. Oamenii nu au probleme din cauza cenzurii, dar funcţionează această auto-cenzură. Israel este o ţară foarte democratică, dar trebuie să vrei şi să plăteşti un preţ atunci când vrei să spui ceva inconfortabil. Preţul nu e să mergi la închisoare, ci să nu fii iubit de toată lumea. Intri în necazuri, dar nu ca în epocile dictatoriale, să ajungi la închisoare, ci în necazul de a nu fi popular. Acesta este preţul pe care trebuie să îl plăteşti.

M.G.: Eu mă tot întorc la carte, la ”Homesick”. Acţiunea acestei cărţi nu se petrece nici Ierusalim şi nici în Tel Aviv, ci într-un orăşel dintre cele două, unde Noa şi  Amir se mută împreună. E doar un compromis în relaţia lor, pentru că unul studiază în Ierusalim, iar celălalt în Tel Aviv, sau, aşa cum  v-aţi obişnuit cititorii, există şi un alt sens aici? Ce semnifică Ierusalim şi ce Tel Aviv? Sunt două viziuni asupra Israelului?

Eshkol  Nevo: Ai fost în Israel?

M.G.: Nu, nu încă. Dar ştiu că sunt diferenţe, să spunem culturale, între cele două, Ierusalim şi Tel Aviv.

Eshkol  Nevo: Este o carte foarte ierusalimiteană pentru mine. Se întâmplă lângă Ierusalim, prima lor întâlnire este în Ierusalim, populaţia din acest sat este foarte ierusalimiteană. Nu este despre diferenţele dintre cele două oraşe. Pentru mine, Ierusalimul nu este doar o chestiune politică. M-am născut în Ierusalim, în Ierusalim m-am îndrăgostit pentru prima oară. Pentru mine, este un loc despre care simt că pot scrie intim. Mulţi oameni care trăiesc în Tel Aviv se gândesc că Ierusalim este foarte diferit, câţiva dintre studenţii mei, pe care i-am dus în Ierusalim, pentru inspiraţie, au spus : ”Mergem în Ierusalim, e periculos acolo ?”. Tel Aviv este, desigur, mai liberal, dar într-un fel este mai plictisitor. În Ierusalim sunt toate conflictele, trebuie doar să ieşi în stradă. Ca povestitor, doar te plimbi şi poveştile te lovesc, vin la tine. Tel Aviv este hub-ul creator al Israelului, când am decis să facem o şcoală de scriere creativă, a fost clar că trebuie să fie în Tel Aviv, dar dacă aş căuta o poveste, aş merge în Ierusalim.

M.G. : Aşa, vorbind despre Tel Aviv, putem vorbi despre o altă carte, ”Neuland”. Această carte celebră a lui Theodore Herzl, ”Altneuland”, în ebraică e tradusă ca Tel Aviv, dacă ştiu bine.

Eshkol  Nevo: Da, într-un fel, pentru că ”aviv” este primăvară, iar ”tel” o rămăşiţă, o rămăşiţă arheologică: o nouă primăvară pentru rămăşiţe. Da, am putea spune că Tel Aviv este cel mai aproape de viziunea pe care Herzl a avut-o despre Israel, dar ar fi totuşi o generalizare. De aceea am întrebat dacă ai fost în Israel, pentru că în Tel Aviv avem şi Arfa, care este partea arabă şi sunt multe lucruri acolo. În Ierusalim îi avem pe evreii ortodocşi, ceea ce face totul mai complicat. Israelul este un paradis pentru povestitori, pentru storytellers, peste tot pe unde mergi ceva este conflictual, ceva este intens. Nu ştiu cum e în România, ştiu că cinematografia e intensă, dar nu ştiu despre societatea românească.

M.G. : După ce am citit ”Neuland”, am căutat pe google, să văd ce fel de reacţii a stârnit cartea. Am întâlnit această etichetă, de anti-sionism. E o carte anti-sionistă?

Eshkol  Nevo: Aş spune chiar contrariul. Fac această legătură între ”Neuland” şi ”Trei etaje”. În ”Neuland” mi-am imaginat că oamenii discută, încearcă să găsească noi semnificaţii pentru sionism. Sionismul, aşa cum era sau cum şi l-a proiectat Herzl, este cumva simplu: sionismul însemna un loc, un teritoriu pentru evrei, un teritoriu independent. Acest lucru a fost deja obţinut în 1948. Generaţia mea a crescut într-o ţară în care acest lucru era o axiomă şi nu mai era de ajuns. Ce se întâmplă în ”Neuland” e că oamenii se întorc la Herzl, la ce a scris şi se întreabă ce altceva ar putea obţine, pentru că sionismul nu e doar despre un loc, ci e şi despre valori, despre morală, despre acceptare celorlaţi. Într-un fel, e o întoarcere la sionismul real, care nu este doar despre un loc sigur, ci despre un loc cu valori specifice. Este vorba despre a găsi o semnificaţie modernă a sionismului. Când am scris această carte, a fost un fel de utopie. A fost publicată în Israel în mai 2011 şi au fost două luni, până în iulie, când oamenii îmi spuneau că este o utopie ca oamenii, în viaţa reală, să se aşeze şi să discute despre sionism. Apoi, în iulie, au început demonstraţiile despre care scriu în ”Trei etaje” şi lucrul cel mai uimitor care s-a întâmplat în timpul acestor proteste este că au avut loc cercuri de dezbatere, sute de studenţi stăteau în mijlocul unui bulevard, în multe corturi şi au început să discute despre viitorul sionismului: ”Ce fel de ţară ne dorim? Suntem mândri să fim parte a acestei ţări? Am vrea să schimbăm ceva?”. Am simţit că merg printr-un vis. Nu pot uita primul moment în care am mers acolo, am fost invitat de studenţii mei. Scrisesem ceva şi acum chiar se întâmpla, ca un deja-vu bizar. Apoi m-am implicat în proteste.

Revenind la întrebare: nu, nu este o carte anti-sionistă, dar ea spune că nu este suficient, în 2017, să spui că sionismul este un loc sigur pentru evrei.  Problema în Israel e că e singura ţară în care politicienii sunt aleşi vorbind despre trecut. Nu au nicio viziune, ei vorbesc despre trecut şi manipulează trecutul, fricile şi nimeni nu vorbeşte despre viitor: ”Încotro mergem? Care este viziunea?”, iar asta e de neiertat. Cartea aceasta a fost şi o invitaţie la a vorbi despre viitor. Sigur, este o carte, nu un document politic, e despre viaţă şi despre crizele pe care un om le are în viaţă. Şi tatăl, şi fiul trec printr-o criză şi amândoi încep să îşi pună noi întrebări despre viaţa lor, nu au altă opţiune, decât să o ia de la capăt.

M.G.: Dar îşi pun toate aceste întrebări în afara Israelului. E prima carte în care vă scoateţi personajele din Israel.

Eshkol  Nevo: Da, cred că este şi o oglindire a faptului că începusem să particip la turnee literare. Asta m-a influenţat, pentru că am avut posibilitatea să văd viaţa mea, ca acum, când stau aici, cu tine, vorbim şi am deja sentimentul că începe să se contureze o perspectivă. Înţeleg lucrurile diferit când sunt plecat. Întodeauna începe personal, aşa cum se întâmplă cu Dori în această carte. El îşi spune lui însuşi o poveste, despre căsnicia lui, apoi pleacă în căutarea tatălui lui, pierdut în America de Sud şi călătorind înţelege ceea ce întâmplă cu adevărat în căsnicia lui. Ai nevoie de o perspectivă şi e ceea ce mi se întâmplă şi mie şi vreau ca personajele mele să aibă această şansă a perspectivei. Îţi poţi înţelege viaţa dacă ai această perspectivă, a ieşirii. Ca într-o călătorie, ca atunci când citeşti o carte. Suntem cu toţii într-un coridor, fiecare e, mereu, într-un coridor: te trezeşti dimineaţa, faci lucrurile pe care trebuie să le faci şi nu pui întrebări, pentru că nu ai timp să pui întrebări. Nu ai prea multe oportunităţi să te gândeşti la ce faci şi câteodată trebuie să iei această distanţă, pentru a înţelege. Dacă te gândeşti la Devora, locatara de la etajul trei, ea trebuie să facă această călătorie, care este o călătorie fizică, merge în deşert, dar este şi călătorie psihologică, pentru că treptat scoate la iveală secretele şi descoperă ce s-a întâmplat cu adevărat.

M.G.: Există şi o altă călătorie, una reală, în ”Neuland”. Un personaj, bunica, este inspirat chiar de bunica dumneavoastră.

Eshkol  Nevo: Da, ea era din Varşovia şi a prins ultimul vapor înainte de al doilea război mondial. Îi avem în Israel pe supravieţuitorii Holocaustului, dar avem şi o altă categorie, despre care vorbim mai puţin, oamenii care aproape că sunt supravieţuitori ai Holocaust-ului, care au reuşit să plece, dar ale căror familii au rămas. Aceşti oameni nu au mai avut familie, cum a fost şi cazul bunicii mele. Când m-am gândit să scriu despre călătorie, am ştiu că această călătorie a bunicii Lily va fi în carte, aşa că am început să cercetez. Bunica era încă în viaţă, dar nu într-o stare fizică prea bună, aşa că am început să îi documentez călătoria, de la oameni care erau în barcă, din cărţi, din ziare şi i-am creat povestea în minte. Nu a avut şansa să o citească şi asta m-a întristat, pentru că nu am reuşit să termin cartea la timp, înainte ca ea să moară. I-am dedicat ei cartea. Mă întreb ce ar fi spus dacă ar fi citit cartea. Probabil că ar fi spus: ”A, asta nu este adevărat” şi apoi mi-ar fi dat să mănânc ceva, pentru că aceasta era scopul ei principal, să îmi dea să mânânc câte ceva.

M.G:: Era o bucătăreasă bună.

Eshkol  Nevo: Da, era o bunică poloneză.

M.G.: Pentru că aţi amintit de Polonia. Diferenţele acestea dintre locul de origine al evreilor veniţi în Israel, dintre aşkenazi şi sefarzi, mai sunt astăzi vizibile? Sunt manipulate politic, de pildă?

Eshkol  Nevo: Da, dar sunt atât de multe probleme în Israel, încât trebuie să alegi între ce este important şi ce este mai puţin important. Personal, cred că, chiar dacă acest lucru este încă important, pentru că încă există legături sociale, economice cu rădăcinile familiei tale, mai ales în oraşele mici, dacă iei cazul fiicelor mele, părinţii soţiei mele au venit din Siria şi Egipt şi dacă te uiţi la frumoasele mele fiice, vezi acest amestec, dar ele nu au probleme identitare. Nu le pasă, dacă cineva le-ar întreba despre aşkenazi, nu ar şti ce să răspundă. Pentru generaţia lor devine din ce în ce mai puţin important.  Deja pentru generaţia mea este mai puţin important, nu m-am gândit niciodată că mă căsătoresc cu cineva cu anumite origini. Aş spune că este încă o caracteristică a societăţii din Israel, dar dacă mâ gândesc la marile probleme cu care ne confruntăm, nu aş plasa-o în Top 5. În Top 10, poate. Avem deja: arabi/evrei, avem chestiunile religioase, avem probleme economice, bogaţi/săraci. Şi avem aceste valuri de imigranţi în Israel, mereu. Îi avem pe ruşii care au venit în anii 1990. Avem o imigraţie franceză uriaşă acum. În oraşul meu în Israel sunt acum mulţi francezi. Pe grupul de WhatsApp al părinţilor, se vorbeşte în franceză şi engleză. Într-un fel, acum nu simt că e vorba despre aşkenazi: sunt francezi, ruşi, etiopieni.

M.G.: Cum decurge integrarea lor?

Eshkol  Nevo: Ruşii sunt foarte educaţi, pentru ei a fost mai uşor să se integreze. Francezii au o stare economică foarte bună. Nu poţi spune ”Săracii de ei!”, dar cred că le este dificil. Nu este uşor să intri într-o cultură şi să te integrezi.

M.G.: Mă gândesc că acest fenomen schimbă şi limba, ebraica.

Eshkol  Nevo: Da, avem evenimente la şcoală şi e destul de trist să vezi părinţi francezi care vorbesc franceza între ei şi părinţii care vorbesc ebraica vorbind doar între ei. Limba se va schimba,  e destul de tânără. ”Jours de miel” este despre asta, despre valuri de imigranţi. E acolo un imigrant care a venit din Siria, când era copil, iar acum este primar şi face aceleaşi greşeli care au fost făcute când a venit el şi nu ştie ce să facă cu aceşti ruşi care vin şi îi aruncă la marginea oraşului.

M.G.: Într-un cartier botezat Siberia. Avem pe de-o parte acest oraş al celor drepţi şi, pe de altă parte, această Siberia. Israelul este între cele două?

Eshkol  Nevo: Ceva de acest fel.

Întreb şi eu: Aici, în România, aveţi probleme legate de imigraţie?

M.G.: Nu aş spune asta. Am avut mulţi moldoveni, în anii 1990, 2000, care au venit să se stabilească în România, dar e altceva, am fost aceeaşi ţară, practic nu e vorba despre străini. Acum, cred că România nu mai este atât de dezirabilă pentru ei, poate e mai degrabă o poartă spre Europa. Nu cred că România este, economic şi social vorbind, o alternativă.

Eshkol  Nevo: Nu e foarte atrăgătoare pentru imigranţi. Dar oameni care să vină din Siria şi alte ţări?

M.G.: Suntem parte a Uniunii Europene, aşa că avem obligaţia de a primi o cotă de refugiaţi. Nu cred că scopul lor e să rămână în România, ci mai degrabă să plece mai departe.

Eshkol  Nevo: Şi oamenii săraci pe care îi văd pe străzi în Bucureşti, cerşetorii, sunt imigranţi?

M.G.: Sunt români.

Eshkol  Nevo: Am văzut mulţi oameni săraci pe străzi, astăzi.

M.G.: Avem câteva fenomene sociale legate de sărăcie. De pildă, un fenomen agravant este cel al copiilor care cresc fără părinţi, pentru că aceştia lucrează în străinătate.

Eshkol  Nevo: O decizie grea pentru părinţi.

M.G.: Mă întorc la rolul meu de jurnalist. Dacă tot am ajuns la ”Jours de miel”, bine, este traducerea franceză a titlului, nu ştiu cum e în ebraică. Care sunt aceste zile de miere, zile fericite, pentru Israel? În ”Homesick”, episodul asasinării lui Iţhak Rabin pare a fi momentul de cotitură.

Eshkol  Nevo: Înainte de toate, ”Jours de miel” este o invenţie a editorului meu francez, nu îmi asum responsabilitatea pentru acest nume. Este un nume bun, editorul a pretins că a găsit expresia în carte, dar nu există în niciun loc. Am învăţat să nu mă cert cu editorii. Singura legătură la care mă pot gândi este faptul că este o carte erotică, într-un fel e o carte despre conexiunea dintre singurătate şi erotism, despre felul în care singurătatea poate produce interacţiuni erotice.

Care a fost vârsta de aur a ţării mele? Depinde pe cine întrebi, depinde ce generaţie întrebi. Răspunsul popular pe care îl vei primi de la oamenii de vârsta mea ar fi că e vorba despre perioada de dinaintea asasinării lui Iţhak Rabin, când aveam speranţe pentru pace. Aveam perspectiva unui nou început pentru ţară, a fost şi un boom economic, cultural. Apoi s-a schimbat totul. Dar dacă vorbim mai puţin clişeic, răspunsul este altul: de fiecare dată când nu avem un război, pentru Israel sunt zile de miere. Pentru un israelian, fiecare vară care trece fără război, înseamnă zile de miere. Când se apropie vara, în mai, în iunie, pentru că am avut multe războaie în timpul verii, ai acest sentiment de teamă, să nu fie un război. Fiecare altă vară fără război, fără ca oamenii să fi fost ucişi, de ambele părţi, fără ca familiie să se rupă şi fără ca unii copii să aibă traume, acestea sunt zilele de miere pentru mine.

M.G.: În acest roman tradus acum în română, fiecare narator se adresează cuiva, există un vocativ. Cât de important e ascultătorul? Cât de mult schimbă el povestea ?

Eshkol  Nevo: În mod sigur o schimbă. Aveţi confesionale în biserici, aici?

M.G.: Sigur, există în ortodoxism confesiunea în faţa preotului.

Eshkol  Nevo: Ai fost vreodată?

M.G.: Mergeam în copilărie, în ultima vreme nu prea.

Eshkol  Nevo: Şi i-ai spus ceva preotului?

M.G.: Sigur, dar m gândesc că în copilărie era mai mult un joc.

Eshkol  Nevo: Cred că ne gândim la confesiune ca la adevăr. Ne gîndim că dacă cineva se confensează, cel mai probabil spune adevărul. De fapt, confesiunea este o poveste, pentru că o spui unei persoane anume. Nu unui preot, nu unui psiholog, ci unei anumite persoane, cu care ai o relaţie.Vrei ceva de la ea. Confesiunea este şi manipulatoare, într-un fel. Cititorul vrea ceva de la scriitor.Vrea un final fericit. Şi scriitorul spune povestea într-un fel care va influenţa reacţiile. Hani are o relaţie anume cu această prietenă căreia îi scrie, o invidiază, e un fel de competiţie între ele şi aşa îşi aminteşte de ea însăşi cum era înainte şi caută înţelegere, dar în acelaşi timp şi un fel de memorie, de amintire a celei care a fost ea însăşi: ”Aminteşte-mi cine sunt”. Şi apoi Devora, care vrea să îi spună soţului mort ce se întâmplă şi, de asemenea, vrea să rezolve neînţelegeri vechi, să îl şi enerveze, să îi arate că acum e independentă, că face lucruri pe care el nu le-ar aprecia, nu le-ar aproba. I se confesează şi pentru a se convinge pe ea însăşi că începe acum o viaţă nouă, independentă, fără el. Da, confesiunea schimbă povestea. Dacă ne gândim la literatură ca la o confesiune, ea se schimbă prin cititor. Poţi simţi diferenţele culturale din felul în care o carte este receptată în diverse ţări. Arnon a fost perceput ca un bărbat foarte agresiv în Statele Unite, în vreme ce cititorii mei italieni au spus: ”Da, este un adevărat macho. Îl cunoaştem pe tipul ăsta!”.

M.G.: Mă gândesc că în România e la fel sau chiar mai mult, am fi vrut ca tatăl să fie şi mai protectiv.

Eshkol  Nevo: În Israel e cumva la mijloc.Îl avem şi pe acest bărbat nou, care ar trebui să  fie mai sofisticat, dar înăuntru nostru, suntem primitivi.

M.G.: Există un fragment în carte şi cu el vom încheia, deşi am întrebat un sfert din ce îmi propusesem, în care apare ideea aceasta, că fiecare are un font unic, ne naştem cu el şi nu îl putem schimba. E un fel de determinism aici. Cine ne imprimă fontul acesta cu care ne spunem povestea. Să fie Dumnezeu, genele, ţara?

Eshkol  Nevo: Nu ştiu de unde ne vine acest font, sunt secular şi nu cred că vine de la Dumnezeu. Nici nu cred că genele singure ar putea să explice. Nu ştiu. Eu am studiat psihologia la universitate, trebuia să devin psiholog, dar apoi am început să scriu. A trebuit să decid dacă să îmi termin primul roman sau să devin psiholog. Nu se putea să le fac pe amândouă. Dacă mă gândesc retrospectiv, nu am ştiut ce viaţă aş putea avea ca scriitor. Cred că m-am gândit la felul în care psihologia tinde să generalizeze, să gândească oamenii astfel: el este obsesiv-compulsiv, el este o combinaţie între depresie şi anxietate şi tot aşa. Am simţit că nu pot face asta, că fiecare persoană este o combinaţie specială. Dacă am fi mai sinceri cu noi înşine, fiecare părinte are un Arnon potenţial în el însuşi, tinde să devină super-protectiv, chiar nebun, dacă i se întâmplă ceva copilului lui.

Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare, dar de asta scriu, pentru a aclama unicitatea fiecărei persoane.

Încă o întrebare (nepusă)

Personajele din ”Trei etaje” au în comun un fel de însigurare care le face neîncrezătoare nu doar în ceilalţi, ci şi în ele însele. Şi totuşi. Chiar dacă nu au o poveste comună, ele se validează cumva reciproc. Ajunge Arnon la etajul trei sau e acolo miza? În fond, ne daţi cheia: cele trei etaje sunt cele trei niveluri ale conştiinţei, la Freud.

Eshkol Nevos-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorinţă la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) şi Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorinţă la dreapta şi Trei etaje au fost dramatizate. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Mondadori, dtv, Chatto & Windus etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorinţă la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Neuland a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele şi volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărţit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s